PAN M. VIZIRESCU – “Prinos de lumină şi har”

Ed.AGORA- Iasi,1995

      Pan M. Vizirescu este, indiscutabil, un adevărat veteran al literaturii române. A debutat la varsta de 19 ani sub aripa lui Iorga, a colaborat, de-a lungul timpului, cu mai toate publicaţiile literare ale vremii, fiind, între altele, unul dintre colaboratorii prestigioasei reviste “Gândirea”, fapt care i-a şi atras o consacrare binemeritată. Drept “răsplată”, imediat după încheierea ostilităţilor din cel de-al doilea razboi mondial, comuniştii, printr-un “imparţial” tribunal al poporului, l-au condamnat la muncă silnică pe viaţă. Pentru întreaga lui activitate de scriitor şi ziarist. Pedeapsa n-a fost, însa, niciodată, dusă la îndeplinire. Dumnezeu şi-a ţinut mâna deasupra acestui prigonit, ajutându-l să nu fie de găsit timp de 23 de ani, ani petrecuţi prin diferite ascunzişuri, pe la rubedenii şi prieteni.

Lui, Creatotului nostru, într-o simbolică încercare de mulţumire pentru “scutul” protector cu care i-a fost salvată viaţa, i-a dedicat Pan M. Vizirescu volumul “Prinos de lumină şi har”, publicat in 1995 la editura ieşeană Agora. Este o carte în care poetul vorbeşte despre-o cu adevărat posibilă bună comunicare a Omului cu Divinitatea, şi despre faptul că Aceasta îi răsplateşte pe cei care-şi pun încrederea în Ea, făcându-le vieţuirea mai frumoasă. Sau, dacă n-o face imediat, cum vor mai toţi oamenii, o face mai tarziu, dar sigur. Ca să-i “încerce” pe cei care-şi dedică existenţa Ei.

 

       “Crucea orice rău despică,/ Din tot orbul cel lumesc,/ Şi-n tărie te ridică/ La Tronul Dumnezeiesc” (Chemarea lui Iisus) spune Pan M. Vizirescu parafrazându-l pe Cel care ne asigură de faptul că toţi cei care cred şi se încred în El, sunt vindecati de toate suferintele, dându-li-se, drept recompensă, (şi) un loc în ceruri, în “Casa Tatălui”. De aceea, dovedind că este un bun cunoscător al preceptelor şi pildelor biblice, poetul se şi sperie:”Cumplitul nopţii!…A murit Iisus!/ Dac’a murit şi dacă nu-nviază,/ Ce face omul? Unde va fi dus?/ În ce abis lipsit de orice rază?”(Învierea Domului). E dovada clară a faptului că Omul nu se poate opune Răului. Şi, ca o subliniere, în acelaşi poem, autorul continuă:” E moartea-n noi! Ne doare şi ne soarbe, / Parcă din veac în rostul suferinţei,/ Şi liliecii cu aripile oarbe/  Scriu celebrarea mută-a nefiinţei”. Sunt versuri ce vorbesc despre-o voita devitalizare a actului comunicării, într-o disperată  încercare de mutare a accentului pe inconsistenţa “scriiturii”. Şi ea continuu raportată la “marea creaţie universală”. De aici şi “obsesia” poetului că nu poate să pună în trupul cuvântului său “înţelesul deplin”. Este tânjirea lui spre-un ideal “întruchipat”, redat aici de consemnarea unei frumuseţi ce se împiedică în suportul material al vorbirii şi al scrierii: “ Din răsărit în scăpătat, / Atâtea carţi mi s-au adus…/ Dar n-aveau firul măsurat/ Până-n tăriile de sus” (Cartea de rugăciuni).

       Acest mod de a echivala conştiinta poetului  cu punctul de maximă influenţă al “ordinii universale” este leit-motiv-ul volumului “Prinos de lumină şi har” al lui Pan M. Vizirescu.

 “Tribuna”