„Viteaz în războaie, muncitor şi liniştit în timp de pace, apărător de adevăr, glumeţ şi senin, drept şi bun la inimă ca un copil, poporul românesc nu e capabil nici de trădare, nici de infamie.”

(Mihai EMINESCU, Mss. 2257, 415 v.)

În Mss. 2257, fila 58, Eminescu şi-a notat cinci prelegeri publice pe care intenţiona să le ţină în Maramureş, lărgind astfel cu mult programul Junimii, în cadrul căreia, la 14 martie 1876, în sala Universităţii din Iaşi, poetul ţinuse conferinţa Influenţa austriacă asupra românilor din principate

(publicată în Convorbiri literare, X, nr. 5, 1 august, 1876, pp. 165-175). Prima dintre acestea poartă semnificativ titlul – Geniul naţional. N-a fost să fie ca această conferinţă să întâlnească auditorii maramureşeni, dar a fost să fie ca ea să formeze temeiurile celei mai ample şi profunde gândiri româneşti, devenind o dominantă a scrierilor eminesciene referitoare la fiinţa istorică românească.

A fost dat gândirii româneşti ca, după o sută de ani de la explozia sa, să se întoarcă asupră-şi şi să lumineze un model al fiinţei din perspectivă şi determinare românească. În 1987, prin Sentimentul românesc al fiinţei, Constantin Noica făcea vădit acest model, sub zodia zeilor noştri titulari, limba, Eminescu şi Brâncuşi. Şi nu întâmplător, termenul mijlocitor din acest model, determinaţiile, sau altfel spus, particularul (cu precarităţi cu tot) îi întâlneşte pe cei doi gânditori sub acelaşi semn – al zestrei ontice – aflat în basmul Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte. Este cel dintâi basm cules şi editat de Ispirescu, despre a cărui valoare, Constantin Noica scrie „nu cunoaştem o altă operă în proză a geniului românesc (s.n.) care să aibă atâta miez, de la primul şi ultimul gând, şi o atât de riguroasă scriitură ori rostitură.”(Op. cit, pp.112-113). Filosoful va fi silit să-l comenteze verset cu verset, spre a dezvălui din tâlcurile fiinţei, aşa cum ele s-au depozitat în acest colţ al lumii, rămânând să comunice cu geniu despre geniul poporului român.

Nu altfel, în ipostaza de „omul pururi tânăr”, i s-a revelat lui Eminescu. În Timpul, din 19 martie 1881, poetul scrie: „Între legendele noastre naţionale e una (în colecţia Ispirescu) de străveche origine desigur şi de o mare adâncime. Un om primeşte de la ursită privilegiul vieţii fără de moarte şi tinereţii fără îmbătrânire. Acesta trece pe lângă un oraş şi întreabă pe un târgoveţ, ce culegea mere într-o grădină, de când sta oraşul acela? – De când lumea, răspunse omul culegând mai departe. Peste cinci sute de ani omul pururi tânăr trece iar prin acel loc, dar de oraş nici urmă. Un cioban singur îşi păştea oile, cântând din fluier. – De când s-a risipit oraşul de aici? întreabă el. – Ce oraş? i se răspunse. N-a fost niciodată, tot câmp limpede, bun de păşune a fost aici. – Într-alt rând omul pururi tânăr găsi aci un codru mare şi un cărbunar tăind lemne. – De când e codrul? întrebă. – Da cine-l mai ţine minte de cându-i? răspunse cărbunarul. Şi în sfârşit peste alte cinci sute de ani omul pururi tânăr regăsi iar un oraş mare. În piaţă larmă, trâmbiţe, tobe, steaguri, veselie. – De când e oraşul, întrebă el, unde-i pădurea, unde păstorul cu fluierul? – dar cine să-i răspunză la toate întrebările acestea? Fiecine în piaţă era preocupat de treburile lui proprii, de sine însuşi, de ceea ce se petrecea împrejurul lui.” Mai departe, poetul aminteşte de călătoria iniţială a acestuia. „Omul pururi tânăr, când trecuse pe lângă acest oraş, făptuise multe lucruri bune. Ciobanul (î)i răpeau tătarii din turmă şi el a alungat tătarii, cărbunarului îi urlau lupii pe lângă casă, el a stârpit lupăriile, şi-n adevăr într-o piaţă a noului oraş el văzu o statuă. – Eu sunt acela, zise el mulţimii demprejurul lui, dar toţi râseră de el şi nu-l credeau. La arhiva primăriei stătea scris că fapta reprezentată prin statuă se petrecuse cu multe sute de ani înainte. – Dar eu sunt acela, zise el. Nu ţineţi voi minte că acum cinci sute de ani mă chema Dragomir şi mă pusese Mircea Vodă singur în pustietatea aceasta plină de păduri, în mica cetăţuie a Dâmboviţei, de ţineam piept tătarilor pe Ialomiţa? Şi acum găsesc aci un oraş de două sute de mii de oameni? Dar cine să crează că el e geniul neamului românesc, pururea având în minte trecutul întreg şi de aceea neuimindu-se de ceea ce vede acum? Ba, în mulţimea cea mare iată că se găsi un moşneguţ cu faţa vicleană, cu ochii bulbucaţi şi cam cepeleag la vorbă, care începu ceartă cu omul pururi tânăr, zicând „Ce vorbeşti tu? De când sunt eu există toate câte le vezi. Înainte de mine nu erau decât boieri şi rumâni. Luminează-te şi vei fi, voieşte şi vei putea. Eu am creat ţara aceasta, înainte de mine nu era nimic.” Omul pururi tânăr râse, îi dete cu tifla moşneagului şi se făcu nevăzut.” (M. E., Opere XII, p. 105).

Când aceleaşi forme în istorie sunt „repeţite” cu „costume schimbate şi cu alţi actori”, mai spune poetul, „omul pururea tânăr, geniul neamului românesc” se află între noi, fie şi în ipostaza sa de „nevăzut”, ca identitate şi continuitate, ca memorie şi reamintire a fiinţei istorice a poporului român. Se ştie că „omul pururea tânăr”, după povestirea filosofului Constantin Noica, se ridică din „devenirea ca devenire”, a „relei infinităţi”, cum ar fi zis Hegel, pentru a intra în „devenirea întru fiinţă”, a infinităţii cele bune; se cunosc cele trei etape, hegeliene „cercuri” pentru a se împlini „cercul” cel mare, al raţiunii dialectice şi, implicit, al fiinţei – pe acestea şi basmul românesc le povesteşte ca tot atâtea locuri de încercare, de „desprinderi” (de „familie”, de „semenii omului” şi de „natura însufleţită”) pentru a se ajunge la fiinţa cu „vremea uitată”. După înţelesurile dialectice, insul trebuie să „se desprindă” de „lumea mică”, de „lumea mare” şi de amândouă la un loc, dar ultimul raport nu-l poate realiza decât prin saltul „determinaţilor reflexive”, pe care dialectica, într-un ceas preafericit, hegelian, al ei, ni le-a lăsat a le înţelege. Iar acest salt înseamnă, în basmul nostru, ieşirea din generalitatea, abstractitatea şi amnezia fiinţei şi întoarcerea la prima vibraţie a devenirii, întoarcere care cată să fie altceva decât simplă întoarcere. Abia acum se vor vedea „precarităţile” fiinţării fără fiinţă şi, din unghiul cunoaşterii acestora, s-a putut emite cândva, de cel mai bătrân filosof, teza de cea mai mare importanţă ontologică: „Tot ceea ce este real este raţional şi tot ceea ce este raţional este real”, cu consecinţa: „Adevărul nu e afară de istorie, el e în istorie”. Teză şi consecinţă consemnate – şi devenindu-i axiale operei – de Eminescu încă de la Berlin (v. Mss. 2286). Pe „omul pururea tânăr”, în basmul nostru, l-a apucat „un dor de tatăl său şi de mumă-sa”. Uitarea, proprie generalităţilor, se destramă şi el înaintează spre lumea individualurilor, pe care cândva le părăsise, nu spre a le regăsi, ci spre a le recupera, prin cele două deschideri ale particularului. „Cercul” cel mare al cunoaşterii se va suprapune cu cel al istoriei şi din nesuprapunerea perfectă se vor evidenţia dramaticele coliziuni, cu „viclenii” îndeosebi ale universalului, trădate când şi când de istorie. Prin aceleaşi locuri, însă îmblânzite, are loc întoarcerea, în basm, dar în relatarea făcută de Eminescu – care raporta realitatea social-istorică la modelul ontologic –,  locurile acestea s-au „dezîmblânzit” prin acţiunea, în mare parte, neobiectivată şi neobiectualizată a negativului din istorie, datorită „valurilor” de subiectivisme, cărora li s-au adăugat, în timpii din urmă, faza formalismelor, ele neputându-şi păstra memoria, identitatea, şi scăpând de sub zodia universalului. De aceea, coliziunile, rupturile sunt mari şi dureroase, particularului i-a slăbit forţa dublei deschideri, iar individualul a fost desfigurat. Alienările au umplut aceste spaţii, chiar geniul uman, „omul pururea tânăr” a devenit o „statuă”, o simplă abstracţiune, generalizare şi reprezentare de care nimeni nu-şi mai aduce aminte, ci poate doar scrisul din arhiva primăriei. El a întâlnit peste tot un particular care nu ţine, lipsit de posibilitatea de a se reindividualiza prin universalizare. Omul acesta „având în minte trecutul întreg”, nu se uimea de contradicţiile întâlnite, ci şi le făcea vădite pentru sine şi pentru ceilalţi, care, rămaşi sub zodia finitului cu relele ei limitări, nu puteau să le vadă. De nerecunoscut era pentru ei, el care era sub zodia infinitului. „Are omul un stăpân şi acela este infinitul”, zice undeva poetul. Dar, din perspectiva reamintirii geniului, stăpânul acesta se poate îmbuna, dând un infinit in act, raţiunea dialectică să devină raţiune istorică, sau, mai degrabă, ceea istorică să devină dialectică.

Se ştie, de la Hegel încoace, că apariţia noului în istorie aduce „întregul învăluit în simplitatea lui”, adică, în „temeiul lui general”, adăugându-le contradicţiilor pe cale a se rezolva un set întreg de abstracţiuni, subiectivisme şi, puţin mai târziu, faza formalismului. Aceasta se întâmplă într-o epocă postrevoluţionară, de „tranziţie”. Astfel îşi definea epoca Hegel şi, la noi, tânărul Eminescu, încă din perioada vieneză, după cum mărturiseşte în scrisoarea din 6 februarie 1871, trimisă lui Negruzzi, despre dorinţa ca printr-un „studiu de cultură” să reuşească să vină cu el însuşi „în clar asupra fenomenelor epocelor de tranziţiune în genere şi asupra mizeriilor generaţiunii prezente în parte.” (M. E., Opere complecte, 1914, p. 648). Epoca aceasta de tranziţie, tensionată de contradicţii până la a obtura chiar „miezul” desfăşurării, cu un formalism şi subiectivism de „partizi”, este cercetată, analizată cu minuţiozitate şi descrisă în culori, uneori tari, de poet pentru a i se pune cel puţin diagnosticul exact. Pentru recuperarea procesualităţii, a liniei istorice de dezvoltare în şi prin care noul să se înscrie, Eminescu pune în faţa acestei realităţi social-istorice disoluate, acestor determinaţii cuprinse de precaritate, imaginea geniului naţional al poporului. Poetul aduce în epocă, la nivelul cel puţin al intelectului abstract, în prima fază, necesitatea de a pune în lumină momentul prim, al identităţii dintre geniu şi popor (în sensul larg naţional). Şi aceasta se deconspiră în faza originară a unui popor. Metodologic, spre a pătrunde la rădăcina lucrurilor, Eminescu execută o surprinzătoare răsturnare dialectică. Deseori în filozofie s-a spus, de la un urmaş al lui Hegel încoace, că „anatomia omului oferă o cheie pentru înţelegerea anatomiei maimuţei”; şi pentru Eminescu, anatomia prezentului îi oferă o cheie pentru înţelegerea trecutului. Structura va releva geneza, dar geneza, în acelaşi timp, va judeca structura. „Toată istoria unui popor – în orice privire – e înmagazinată în prezentul lui – scrie poetul – şi toate calităţile şi defectele lui sunt dezvoltări ale unui şi acelaşi sâmbure. Mutând cireşul sub zonele cele mai deosebite, el se va modifica, însă tot cireş o să rămână, şi numai altoii înoculaţi în trunchiul lui vor da alte frunze, alte roade.” (M. E., Opere XI, p. 157). Dar procesul de reducţie, fireşte prin structură, la „germenele primitiv” este foarte greu. Încă de la începuturi, pe când însoţea trupa lui Pascaly şi traducea hegelianul tratat al lui Rötscher, Arta reprezentării dramatice dezvoltată ştiinţific şi în legătura ei organică, Eminescu şi-a notat ca o lege dialectică a studierii istoriei şi, mai ales, a descifrării „labirintului” acesteia, exigenţa naţională: studierea prin acea coliziune dintre „împrejurările dinafară” şi „individualitatea caracteristică a poporului însuşi”. Descifrarea acestui raport, mereu în mişcare, constituie „călăuza în labirintul istoriei”. Dar aceste mişcări, „combinări” ale împrejurărilor şi întâmplărilor trebuie să fie „organice şi conforme cu individualitatea însăşi”. Şi, cu o lapidară formulare, poetul scrie mai departe: „O recepţiune fără ca partea caracterizatoare a faptelor să fie individualitatea naţională nici nu se poate cugeta măcar.” (Mss. 2254, 434). Cu alte cuvinte, Eminescu este pe teritoriul individualului, al desfăşurării istoriei, acolo unde acestuia i se solicită, din perspectiva universalului, deschiderea către particular şi accesul, prin dubla mişcare particularizantă, la universal. Intuind de la început mişcările prin care istoria atinge rareori, în clipele sale preafericite sau poate dimpotrivă nefericite, ontologicul, relevabil în ceea ce s-a numit mai târziu istoricitatea istoriei, Eminescu va susţine că poporul are geniu. Fără să stabilim contextul romantic în care ideea de geniu se afla în întreaga sa strălucire în teoriile marilor spirite europene, chiar până la deformare şi suspectarea ei de Hegel, să subliniem că Eminescu nu şi-o arogă sieşi (sau unui alt individ), ci poporului său, fără a o exclude celorlalte popoare. El o va particulariza şi, prin aceasta o va deschide universalului. Ea va deveni, prin osmoza axiologică, definitorie pentru o naţiune şi, în cazul fericit, operă eponimă a acesteia, ceea ce metaforic am putea numi, cariatidă a istoriei. Dar aceasta se va lumina abia pe curbura celui de-al treilea „cerc” al mişcărilor dialectice şi ontologice.

Întors cu faţa spre individual, spre structura social-istorică a epocii sale, Eminescu va căuta să le surprindă seturile de „interese” care le determină şi cât din lumea „reală”, nealienată, se deschide unui raport dialectic, fie şi prin mişcarea „vicleană” a universalului. Chiar dacă „viclenia” la început pare a aparţine doar individualului, se va deconspira post festum că ea aparţine universalului. De aceea ideea de geniu naţional i se va părea în epocă poetului ca absentă. Deci, structura relevându-i un raport de nonidentitate între geniu şi popor. Se ştie că Eminescu, numit „conservator” de cei care nu l-au citit, sau l-au citit superficial, s-a situat totdeauna dincolo de „partizi”; ceea ce avea importanţă pentru el şi pentru conştiinţa de sine a naţiunii era să nu se absolutizeze şi unilateralizeze contradicţiile, „să nu se creeze un abis din ce în ce mai mare între fiinţa istorică a neamului nostru şi oamenii ce guvernează.” (Timpul, 13 ianuarie 1881; M. E., Opere XII, p. 26). Contra acestor coliziuni, poetul cheamă raţiunea dialectică şi istorică spre a face „auzibilă” realitatea social-istorică românească, dincolo de alienările şi precarităţile ei, în şi cu procesualitatea sa, desemnată – cum lasă a se înţelege – prin geniul naţional al poporului român. Contradicţia fundamentală a respectivei epoci de tranziţiune, cum o defineşte el, este cea dintre clasele pozitive (şi istorice), care se află în raport direct cu munca, şi păturile superpuse (surplantate poporului român) şi care nu se află în nici un raport cu munca, ci numai cu consumul. Cele din urmă, înstrăinate de fiinţa istorică a poporului nostru, surde la organicitatea dezvoltării acestuia, datorită subiectivismului şi fazei formaliste (v. teoria formelor fără fond), îl introduce într-o uitare a istoriei, a trecutului şi identităţii sale. În urma analizelor concret-obiective, filipice peste filipice adresează poetul contra „meseriei lucrative a patriotismului”, de sorginte neofanariotă. „Pentru ca poporul să-şi fi păstrat puterea lui de reacţiune în contra epocii turpitudinilor – scrie în Timpul din 19 februarie 1881 – s-ar fi căzut să nu avem epoca de aur a fanarioţilor, în care Giani, Cariagdi, Carada şi C. A. Rosetti, în linie suitoare, s-au îngrijit a stârpi din rădăcini sentimentul de demnitate naţională.” (M. E., op.cit., p. 74). Analizele sale  minuţios executate şi profund implicate în celulele vieţii sociale evidenţiază o cancerizare a proceselor vitale ale naţiunii. În Timpul din 21 februarie 1881, pornind de la Expunerea situaţiunii, raportul prefectului de Bacău, A. Vidraşcu, pune acest fenomen într-o lumină alarmantă. Nu numai că gospodăria ţăranului, „industria lui de casă”, frumoasele datini strămoşeşti statornice ca şi caracterul şi limba au sleit şi s-au stins, dar „în loc a rămas golul sufletesc, mai amar şi mai greu de suportat decât chiar sărăcia.” (M. E., op.cit., p. 78).

Din perioada studiilor universitare vieneze, o adnotare devine revelatoare pentru profunzimea gândului întru realitatea social-istorică a ţării noastre; el surprinde, de la altitudinea conştiinţei de sine a naţiunii, că „eul nostru social a mers p-o cale străină nouă înşine – străină românismului”, iar de la cea a conştiinţei pentru sine a naţiunii, că „s-a călcat într-un materialism cras”, şi, cum „extremele s-ating”, este posibil „să ne aruncăm în oceanul idealismului filosofic al lui Fichte – poetic al lui Klopstock…”. În această fază, poetul nu crede că ar „exista între români un geniu atât de putinte care să vrăjească nava română cu cântecul ideilor sale pe calea de mijloc”; el se împotriveşte unilateralităţii şi abstractităţii celor două filosofii, în termeni hegelieni, care n-au depăşit faza abstractului intelect, pledând pentru „just-milieu-l raţiunii şi a(l) adevăratei simetrii.” (Mss. 2258, 186). Aceasta este extrem de important pentru conjuncţia poetului nostru cu bătrânul dialectician german, sub cupola dialecticei raţiuni, străluminată de viziunea eminesciană, chiar din această fază, prin metodul corelatelor ontologice, revelator şi al principiului simetriei. De la această altitudine, de armonie dialectică a lumii, de echilibru al forţelor, Eminescu judecă dezvoltarea eului nostru social şi, sub constatarea abaterii de la cale, luminează axioma istorică: eul nostru social trebuie să se dezvolte pe calea românismului. În virtutea acestei axiome acţionează geniul naţional al poporului. Şi din acest unghi axiomatic, poetul critică tot ceea ce nu se dezvoltă pe calea proprie, dialectică şi istorică, ceea ce nu se întemeiază pe cunoaşterea stărilor reale ale ţării noastre. În Mss. 2258, 140, el scrie: „Necunoaşterea deplină a ţării şi ignorarea tuturor întâmplărilor şi instituţiilor publice. Mai ales (cei) ce vin din Franţa publică studii asupra diferitelor ramuri fără ca să ţie cont de cele existente în ţară şi aplică cu o formalitate rară legi, principii şi instituţii străine la români, fără a şti cum se află cele româneşti.” Implicarea în real este una din exigenţele dialecticii sale aplicate, cunoaşterea propriei identităţi, o alta. Discontinuitatea abstractizată, graţie epocii de tranziţie, în continuitatea fiinţei istorice a poporului român, o relevă permanent Eminescu. Şi, discontinuitatea nedialectizată duce la o abatere alienantă a eului nostru social, periculoasă. Răul social îşi înfige aici rădăcinile, conchide Eminescu. Etnia, ca legătură cu fiinţa istorică, cu istoricitatea acesteia, devine un criteriu relevant, vizibil într-un fals raport cu celula devenirii sociale – munca şi talentul – şi cu procesualitatea naţiunii şi a conştiinţei naţionale. Cosmopolitismul devine simptom al patologiei sociale. Lipsa de simţ istoric, un altul. Teoria compensării este solicitată de Eminescu şi ea devine măsură în judecarea geniului naţional. „E condamnat acel popor ca paginile istoriei lui să fie mânjite de indivizi străini, fără ca aceştia să justifice prin muncă sau inteligenţă o asemenea suplantare?” (Timpul, 6 august, 1881; M. E., op. cit., p. 284). Dincolo de etnic, a fi bun român nu e un merit, „ci o datorie pentru orice cetăţean al acestui stat, ba chiar pentru orice locuitor al acestui pământ, care este moştenirea exclusivă şi istorică a neamului românesc.” Pentru Eminescu, ca şi pentru Enciclopedişti, conştiinţa naţională era „un rezultat al creşterii îndelungat, un rezultat al principiului conservator al istoriei…” (Timpul, 8 iulie, 1882; M. E. Opere XIII, p. 134). „Păturile superpuse” nu dau viaţă acestui principiu.

Statul şi societatea sunt privite de el ca fiind (şi trebuind să fie) „naturale” şi „organice”. Şi, din această cauză, eul nostru social nu poate să se dezvolte decât din sine însuşi. „Un popor, ca şi un copac şi ca oricare altă fiinţă organică, nu poate înainta decât din sine însuşi, decât dezvoltându-şi treptat aptitudinile şi puterile sale înnăscute.” (Timpul, 2 iulie, 1882; M. E., op. cit., p. 128). Geniul naţional înseamnă existenţa şi manifestarea la toate nivelele a simţului istoric. Iar a avea acest simţ istoric înseamnă înscrierea într-o mişcare conform principiului cauzalităţii, „pentru că nimic nu există în lume de n-are o cauză începătoare şi un timp de începere.” (Mss. 2255, 394). Geniul naţional nu poate a se întrupa decât prin cel ce are simţ istoric – pare să fie o altă axiomă a istoriei. Iar ridicându-se la cauze, se luminează, abia acum, originea geniului naţional. Ea este dată de „direcţia primitivă de mişcare” a poporului. „Şi direcţia punctului de mişcare – scrie Eminescu – e dată de raza pământului, care-a avut respectul dreptului, respectul adevărului, respectul în fine pentru ceea ce este esenţa cea mai înaltă a vieţii.” (Mss. 2255, 393). Şi această direcţie primitivă de mişcare, geografic, „ca un punct centrifugal”, Eminescu o situează în inima Carpaţilor, în Ardeal; iar istoric, o urcă spre o protocivilizaţie indo-europeană. „Tot ceea ce voi afla în Ardeal ştiu cu legături sanscrite”, îşi subliniase el cu două linii, încă de la început, în Mss. 2290, 11.

Raportul dintre structură şi geneză, dintre ontogeneză şi filogeneză este solicitat de poet şi în semnificativele analogii pe care le face cu „vârstele popoarelor”. Este de presupus că geniul unui popor este cel ce asigură trecerea dintr-o vârstă într-alta. Preluând comparaţia hegelian-heracliteiană, geniul naţional este fluviul, iar vârstele sunt undele acestuia. Românii s-ar afla, după poet, pe ascendentul curbei ce duce de la tinereţe la bărbăţie, adică spre echilibru. În explicaţiile sale, tinereţea: „merge spre ecuaţie Progres”. „Mult caracter”; „Ideile se-nrădăcinează şi dau direcţia de mişcare întregului organism”. Bărbăţia: „Iubire de adevăr şi de dreptate”, aici există: „Deplină armonie de puteri. Proporţionalitatea între puterea principală şi cele coadaptate. Culmea civilizaţiei.” (Mss. 2255, 381, 376). Din această perspectivă, caracteristici ale copilului şi tânărului sunt asociate mereu poporului român – popor tânăr în constelaţia popoarelor europene. În confruntarea dintre popoare, „numai de la popoarele tinere şi ne-nţelepte se poate aştepta regenerarea”, de la cele îmbătrânite, nu. Ele introduc în poporul tânăr veninul coruperii morale şi-l supun lent unui proces de pierdere a vitalităţii, a geniului său. (Mss. 2255, 386 v.).

Principiul corelaţiei creşterii şi principiul coadaptabilităţii sunt solicitate întru înţelegerea geniului naţional. Şi aceasta, conform tezei corelatelor dintre legile fenomenologice cu legile mecanico-matematice. De la această viziune, de înalt relief filosofic, Eminescu luminează determinante ale geniului naţional. Astfel, încearcă să explice şi acea specifică doză de scepticism a poporului român, scepticism care-i va fi consubstanţial şi celui mai ales reprezentant al său, poetului. Servilismului politic i se opune, după poet, un fond structural, de dimensiune genetică, sceptic. Principiul coadaptabilităţii evidenţiază ordinea morală a geniului naţional. „Cel care merge în linie dreaptă (în linia adevărului) sileşte toate puterile colaterale să se coadapteze lui.” (Mss. 2255, 351). În structura geniului naţional intră elemente inadaptabile; „Diamantul nu se adaptează el, ci maistrul politor trebuie să se adapteze arhitecturii lui ca să refacă să răsară cât se poate de curat cu feţele şi apa sa. Carbonul în formă de cărbune se adaptează la voia noastră. C-un cuvânt canalia e totdeauna adaptabilă. Nu în adaptabilitate consistă caracterul şi adevărul. Cei inadaptabili trebuie să dea într-o zi linia direcţiei mişcării şi cristalizaţiunii, nu canalia moale şi comparabilă cu ceara.” (Mss. 2264, 391; 392). Din acelaşi unghi este gândit şi talentul. „Talentul = lucrează în sens contrar, deci neagă în progresiune, şi dăruieşte. Talentul e de admirat sub orice formă şi de la oricine.” (Mss. 2255, 351). El se află în raport direct cu poporul din care se ridică, fiind o expresie a geniului acestuia.

Acel „cerc de forme” prin care trece natura şi materia, ca „prin puncte de tranziţiune”, este de presupus că-l încearcă şi geniul naţional al unui popor. Trecând din epocă în epocă, esenţa manifestării lui este forma şi structura, iar a vieţii şi trecerii sale, devenirea şi structurarea. Astfel, geniul naţional nu poate fi altceva decât forma cu formarea sa cu tot, „forma vie”, spre a prelua conceptul schillerian, prin care trece un popor. Iar conform unui postulat ontologic al poetului, „că tot ce este posibil va fi”, sau altfel formulat: „Tot ce-i cu putinţă se-ntâmplă în cursul vremei în lume.” (Mss. 2255,163), al pre-fiinţei, într-un anume fel, cum releva mult mai târziu Constantin Noica, atunci geniului naţional nu-i va fi străină nici o determinantă din mulţimea infinită a schimbărilor unei naţiuni, acestea fiind înscrise în el, cu infinitatea lor cu tot generată de negaţie, ca într-un cod genetic. Se ajunge, astfel, la următoarea aserţiune: numai geniul naţional al unui popor, trecând prin „cercul de forme”, prin „cercuri de cercuri”, ajunge la „cercul” cel mare, al „cercurilor”, sau este totdeauna pe calea dialectică a acestuia, generând opere eponime la nivelul tuturor valorilor.

Aceste mişcări, poetul va fi căutat să le releve atât prin textele analitice, străfulgerat fragmentare, cât şi prin cele sintactico-poetice; atât la nivele ontologice, cosmogonice şi cosmologice, cât şi la cele istorice şi chiar microcosmice, din lumea fizicii. De la acest nivel al viziunii şi privirii lumii ca totalitate i s-a relevat şi principiul simetriei ca determinând trăsăturile geniului; printr-o serie de trăsături ale echilibrului, cumpenei, armoniei, puterii de caracter, a cristalului istoric, cum se notează undeva, ale privirii stoice şi blânde asupra lumii, ale unei indiferenţe cosmice şi ale unei deferenţe faţă de om, ale unui scepticism generic, toate contrazicând dialectic istoria pentru istoricitate. (Nu este aici locul pentru a face trimiterile necesare la opera artistică a poetului, de la Povestea Dochiei şi ursitorile, unde copilului (poporului român) i se dă de-a treia Zână: „Viaţă fără moarte / Şi ţi-e dată tinereţă / Fără bătrâneţă”, până la Odă în metru antic, unde poetul se identifică cu geniul poporului: „Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată / Pururi tânăr înfăşurat în mana-mi.” (s. n.); aceasta urmând pe „cercul” al doilea şi-al treilea ale unui posibil şi dialectic comentariu.)

Analizând numeroasele perturbaţii de ordin moral din structura statului şi societăţii, Eminescu pune în lumină sporită, spre a le contrazice, eticul inerent geniului naţional al poporului român. Analizele pornesc de la formarea tineretului şi continuă până la dimensiunile culturii şi ale istoriei, ale sentimentului patriotic. „Clasa noastră cultă în cea mai mare parte nu este românească. Grecii şi bulgarii aşezaţi în târgurile noastre şi-au trimis feciorii la Paris şi aceştia s-au întors – ca tineri români. Neavând nicidecum priceperea ţării, vorbind în locul limbei naţionale un jargon francezo-bulgăresc, necunoscând istoria şi legile ţării, neştiind întrucât aceste două pot fi puse drept temelie dezvoltării noastre, aceşti tineri sunt lipsiţi cu totul de simţul istoric.” (Mss. 2258, 262 v.). Eminescu observă, pe linia acelei originare identităţi dintre geniul naţional şi eul nostru social, că, în epocile anterioare, valorile morale şi juridice nici nu au avut nevoie de un cod al dreptului: exista doar ceea ce s-a fost numit jus Olachale sau Olachorum. Şi acestea participau de la sine la „unitatea preexistentă” a poporului român, la specificitatea acestuia între celelalte popoare. „În decursul unei vieţi de sine stătătoare de câteva sute de ani poporul nostru n-a avut nevoie nici de Cod civil, nici de Cod penal pentru a avea un adânc sentiment de drept şi, precum roiul de albine nu are lipsă de legi şi regulamente scrise, de recrutări etc., tot aşa şi la poporul nostru toate lucrurile mergeau strună printr-un înnăscut spirit de echitate şi de solidaritate.” (Timpul, 26 mai, 1882; M. E., Opere XIII, p. 124). Din acest punct de vedere, Eminescu va fi împotriva subordonării valorilor morale şi juridice de către cele subiectivizat-politice. Va protesta continuu în coloanele Timpului împotriva electivităţii magistraturii, lege propusă de C. A. Rosetti, până va reuşi vestejirea „necesităţii” acesteia. Pentru poporul român, valoarea morală pare a fi cheia de boltă. Şi aceasta, consideră Eminescu, ca o consecinţă a tinereţii sale. „E pentru noi incontestabil că un popor care sute de ani n-a avut nevoie de drept scris, deşi a avut epoce de bogăţie şi de glorie, au fost un popor tânăr, sănătos, bine întemeiat.” (Timpul, 1 aprilie 1881; M. E., Opere XII, p. 1222). Sau: „Viteaz în războaie, muncitor şi liniştit în timp de pace, apărător de adevăr, glumeţ şi senin, drept şi bun la inimă ca un copil, poporul românesc nu e capabil nici de trădare, nici de infamie (11 febr. n-au fost români. Candiano grec, Pilat grec, Leca bulgar).” (Mss. 2257, 415 v.). Ori: „…poporul acesta român este cel mai drept, mai fidel, mai iubitor de adevăr de pe faţa pământului.” (Mss. 2264, 383). Evoluţia statelor este determinată de această valoare; de asemenea, principiul corelaţiunii, relaţia dintre vârste, raportul cu munca şi adevărul, artele etc. Nu întâmplător, Eminescu solicita, în cronicile sale teatrale, întruparea de caractere puternice. Nu trebuie un mare efort spre a surprinde că în opera poetului nostru naţional toate se leagă între ele.

„Fiinţa istorică”, „cristalul istoric al României”, purtătoare a geniului naţional trebuie să imprime şi imprimă direcţia de mişcare a naţiunii, chiar în pofida desfăşurării „viclene” a istoriei. Ea asigură acele instituiri ontologice în istorie. „Nu oprim pe nimeni nici de a fi, nici de a se simţi român – precizează Eminescu. Până ce însă vor avea instincte de pungăşie şi de cocoterie nu merită a determina viaţa publică a unui popor istoric. Să se moralizeze mai întâi, să-nveţe carte, să-nveţe a iubi adevărul pentru el însuşi şi munca pentru ea însăşi, să devie sinceri, oneşti cum e neamul românesc, să piarză tertipurile, viclenia şi istericalele fanariote, şi atunci vor putea fi români adevăraţi”, dar până atunci, „geniul neamului românesc e o carte cu şapte peceţi pentru clasa dominantă.” (Timpul, 29 iulie, 1881; M. E., Opere XII, p. 224). „Nimic nu degradează mai mult decât administrarea sau lauda răului.” (Timpul, 8 iulie, 1882; M. E., Opere XIII, p. 134). Procesul cancerigen, care ameninţă „individualitatea etnică şi istorică a poporului românesc” este decupat şi sancţionat de poet, din perspectiva geniului naţional. Valoarea economică este apărată din unghiul geniului naţional prin teza protecţionismului economic; studii despre comerţ, despre relaţiile bancare şi financiare, în fine, despre capital – toate se desfăşoară pe sub cupola geniului naţional. Pledoaria este, în această nonidentitate, nu revenire la originara identitate dintre geniul naţional şi poporul român, ci recuperarea dialectică a acelei identităţi. Teza de boltă a dialecticii, descoperită de Hegel, identitatea identităţii cu nonidentitatea nu este greu a se deconspira sub aserţiunile eminesciene. Se pot aduce argumente peste argumente. De pildă, din domeniul artei, Eminescu ridică un „îndemn” la nivel de exigenţă a operei: cuprinderea „geniului naţional”; „…o adevărată literatură, trainică, care să ne placă nouă şi să fie originală pentru alţii – scrie el – nu se poate întemeia decât pe graiul viu al poporului nostru propriu, pe tradiţiile, obiceiurile şi istoria lui, pe geniul lui. Tot ce-aţi produce în afară de geniul într-adevăr naţional (nu patriotico-liberalo-politic) nu va avea valoare şi trăinicie, nici pentru noi nici pentru străinătate.” (Timpul, 8 mai 1880; M. E., Opere XI, p. 162). (Se cade să amintim pe creatorii care, după poet au ţinut seama de geniul poporului şi opera lor s-a fost validat, confirmând nu intuiţia, ci dialectica raţionamentului eminescian: V. Alecsandri, Gheorghe Şincai, August Treboniu Laurian, Cezar Bolliac, Ion Heliade Rădulescu, Vasile Conta, B. P. Haşdeu, A. I. Odobescu, Costache Negri, Titu Maiorescu, I. Slavici, I. Creangă; sau din domeniul istoric: A. I. Cuza, Grigore Ghica Voievod, Matei Basarab, Tudor Vladimirescu, Alexandru cel Bun, Mihai Viteazul, Mircea cel Bătrân sau Ştefan cel Mare – toţi fiind străbătuţi de „o idee superioară individualităţii” lor.)

Geniul naţional se manifestă în şi prin clasa pozitivă, singura care se află într-un raport dialectic cu munca şi creaţia, cu instituirile teleologice şi ontologice din istorie. Pentru Eminescu, adevărata clasă pozitivă, „adevăratul popor românesc” era ţăranul. „Întâmplarea m-a făcut ca, din copilărie încă – scrie Eminescu – să cunosc poporul românesc, din apele Nistrului începând, în cruciş şi-n curmeziş, pân-în Tisa şi-n Dunăre, şi-am observat că modul de a fi, caracterul poporului este cu totul altul, absolut altul decât acela al populaţiunilor din oraşe din care se recrutează guvernele, gazetarii, deputaţii ş.a.m.d. (…) Odată ajuns la această convingere, totul era hotărât pentru mine; era o datorie de a fi şi de-a rămânea în partea poporului istoric, din care însumi fac parte, şi în contra păturei superpuse de venetici. M-am convins că acea ură în contra trecutului, acea aruncare în apă a tuturor tradiţiilor, acel abis creat între trecutul de ieri şi prezentul de azi nu e un rezultat organic şi necesar al istoriei române, ci ceva factice şi artificial.” (Timpul, 8 aprilie 1882; M. E., Opere XIII, p. 96). Eminescu aduce determinantă după determinantă acestui popor istoric, deosebindu-l de „păturile superpuse”. Numai „ţăranul”, parcă sustras din istorie, cu privirea mereu înapoi spre tradiţie, se înscrie în istoricitate, în acea ordine desfăşurată natural din punctul de origine al său. El lasă istoria, pe deasupra capului său, să-şi învârtă „florile fără rod”, precarităţile, căci el ştie că stă în ordinea cea mare, a universalului. De aceea rabdă cu stoicism ordinea individualului în nebunia sa, ştiind că nu-l va atinge. De aici, acea seninătate, linişte ancestrală şi tragism asumat. De aceea, fiinţa aceasta istorică, cea mai tragică şi care îşi vede periclitat clipă de clipă geniul său, devine ironică precum zeii. Ştie că din cinci în cinci sute de ani, aşa cum pasărea Phönix, pe care o văd heliopolitanii trecând nisipurile roşii spre Templul Soarelui, spre a se aprinde şi renaşte, sau aşa cum retranscrie Eminescu basmul fiinţei româneşti, „omul pururea tânăr” va intra în dialog cu istoria şi-i va arăta direcţia istoricităţii; ştie că va fi privit cu sarcasm de ochii fără orizont, dar ştie că în acel moment, „omul pururea tânăr” a trecut prin acest (şi acelaşi) loc, născând nevoia de locuire, de a se simţi acasă fiinţa istorică. Râsul apare şi-n realitatea basmului, şi-n cea istorică, drept o compensare umană. Extrăgând din lucrarea lui A. V. Millo, Ţăranul, Eminescu notează: „el (ţăranul, n. n.) e în genere blând, vesel, generos, ospitalier, îndrăzneţ şi onest.” (Timpul, 18 august, 1881; M. E., Opere XII, p. 124).

Pentru Eminescu, care s-a urcat la originea acestui popor şi i-a descifrat „sufletul” şi, în acelaşi timp, i-a analizat structura din prezentul său, cu contradicţii, unele abstractizate, şi precarităţile în ordinea fiinţării istorice, afirmarea geniului naţional a devenit o necesitate în chiar momentul contrazicerii sale. Cine a scris despre ţăranii legaţi şi vânduţi cu ziua pentru neplata imaginarelor datorii către pătura neofanariotă „superpusă”, cine s-a cutremurat la mizeria eroilor noştri de pe câmpiile Bulgariei, la absenţa valorii morale din clipa cea repede a prezentului, nu se putea să nu-şi iasă din fire. Sufletul său era o dureroasă şi continuă rană. Cine a strigat, de sub iraţionalul istoriei căzut peste sine, pe străzile Vienei: „România liberata! România liberata!”; cine a plecat desculţ din Pensione Pera, din Florenţa, şi a rătăcit spre răsărit, spre a se întoarce acasă, unde „problema ţărănească” era nerezolvată (după cum a confirmat imediat istoria), nu putea să pară decât anormal, ca şi „omul pururea tânăr” din basmul fiinţei noastre. Acest om, se spune, intrase în ordinea răsturnată, a reprezentării, în „Valea Plângerii”. Revenind din planul metaforic al basmului, geniul naţional al poporului va trece, printr-un salt dialectic, în opera celui care i-a dat maxima strălucire. Acesta trebuia mărturisit, mărturisirea să fie opera unui popor. Ca şi în transcrierea basmului Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără moarte, unde „omul pururea tânăr” se face „nevăzut”, şi cel care a trăit ca nimeni altul necesitatea şi exigenţa geniului naţional al poporului român s-a făcut „nevăzut”, lăsând în urmă strălucitoarea operă. „Astfel se stinse în al optulea lustru de viaţă – scrie G. Călinescu în Viaţa lui Mihai Eminescu (Ed. „Eminescu, Buc., 1975, p. 317) – cel mai mare poet pe care l-a ivit şi-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie, şi peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, şi câte o stea va veşteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-şi strângă toate sevele şi să le ridice în ţeava subţire a altui crin de tăria parfumurilor sale.”

Şi aceasta se va urma, din cinci în cinci sute de ani!