Dacă pentru românul zilelor noastre, din peisajul sărbătorii de Crăciun sunt nelipsiţi brazii împodobiţi,

porcul tăiat, cârnaţii, caltaboşii şi oraşele luminate feeric, în veacurile din urmă, românii se bucurau, în funcţie de rang şi avere, de alte lucruri. Se ospătau cu mâncăruri din carne de căprioară, mistreţ sau cocori, vin mult şi plăcinte, organizau loterii, îmbrăcau veşminte opulente şi se delectau cu muzică turcească.

Florentinul Anton Maria de Chiaro, prin cartea “Revoluţiile Valahiei”, arhidiaconul Paul din Alep, care a scris “Jurnal de călătorie în Moldova şi Valahia”, italianul Franco Sivori, dar şi Ion Ghica sunt câţiva dintre martorii vremurilor de mult apuse, care au făcut posibilă reconstituirea în amănunt a tradiţiilor şi obiceiurilor de pe vremea lor. Crăciunul era una dintre sărbătorile cele mai importante, când tot românul, fie bogat, fie sărac, fie adult, fie copil, petrecea şi se bucura de Naşterea Domnului.

 

ANII 1500: Vodă Petru Cercel dăruia haine tuturor

Italianul Franco Sivori, secretarul domnitorului Petru Cercel (1583-1584), relatează în scrierile sale că ziua Crăciunului era o zi a bucuriei şi a iertării: “Toţi duşmanii se împacă, oamenii îşi fac daruri unul altuia şi de la cel mai mare şi până la cel mai umil, toţi vin la curtea principelui pentru a i se închina aducând daruri, care un lucru, care altul”.

Domnitorul, care asista la slujba de Crăciun la Mitropolie, obişnuia să dăruiască veşminte nu numai dregătorilor şi slujbaşilor, ci tuturor curtenilor şi oştenilor, fiecăruia după rangul său, “unora, ţesături de mătase, altora, stofe de lână”.

După schimbul de daruri, toţi petreceau, cântau şi se veseleau. În ziua următoare, domnul dăruia mâncare şi veşminte cerşetorilor, apoi boierilor şi oamenilor de rând.

ANII 1600: Ospeţe cu carne de vânat, pe vremea lui Matei Basarab

Banchetul de Crăciun de la curtea din Târgovişte a voievodului Matei Basarab (domnitor între 1632- 1654) era organizat după o vânătoare care azi l-ar face invidios pe Ion Ţiriac.

Basarab pleca însoţit de un alai impresionant şi revenea victorios, cu o pradă uriaşă pentru ospeţele de la Curte, după cum a povestit în “Jurnal de călătorie în Moldova şi Valahia” arhidiaconul Paul din Alep, care a ajuns la curtea domnitorului român în toamna anului 1653.

“Este un obicei străvechi al domnilor să dea cu prilejul ajunului Crăciunului şi al Sâmbetei luminate un ospăţ domnesc din vânatul lor, în a doua zi de sărbătoare. Erau peste 10.000 de oşteni aleşi dintre cei mai viteji şi mai neînfricaţi: sârbi, bulgari, albanezi, greci, unguri, turci, munteni. Seara s-au întors cu mare pompă. În spatele trăsurii domneşti veneau care încărcate cu vânat: mistreţi, iepuri, vulpi şi urşi pentru petrecere, apoi păsări sălbatice - cocori, găini sălbatice, porumbei şi altele”, scria arhidiaconul în cartea sa.

În dimineaţa de Crăciun, domnul obişnuia să ofere în dar veşminte scumpe boierilor săi, la fel cum şi aceştia veneau în perioada Crăciunului cu plocoane la domnitor, după rang şi avere. Apoi, voievodul participa, cu suita sa, la slujba din dimineaţa de Crăciun.

La terminarea slujbei, se împărţeau coliva domnească şi colacii, iar după ce era binecuvântat de patriarh, principele arunca bani săracilor şi ostaşilor prezenţi. Ceremonialul era urmat de ospăţul domnesc de Crăciun, ce reunea la Curte, la masa voievodului, toţi boierii ţării.

“Când se aduceau farfuriile cu bucate de la bucătărie în sala de mâncare situată sus, se băteau tobele, tamburinele, se cânta din fluiere, se sunau trâmbiţele, iar muzica le întovărăşea. Se făcea astfel ori de câte ori bea domnul. După ce cânta muzica, se trăgeau trei lovituri de tun de se cutremura pământul. Această petrecere a ţinut până seara. Matei Basarab stătea cu capul descoperit. S-a băut la acel mare ospăţ cu cupe mari de o oca de vin (o oca = 1,288 l), mai întâi fiecare câte trei cupe în cinstea sărbătorii, în al doilea rând, alte trei cupe în sănătatea domnului nostru patriarh (Macarie al Antiohiei), în al treilea rând, mai multe cupe în cinstea numelui domnului. Nimeni nu putea să refuze să bea, căci datina cerea ca oricine sta cu el la masă să bea în felul acesta până în clipa în care se aduceau lumânările, acesta fiind semnalul plecării”.

Paul de Alep a fost un arhidiacon sirian care l-a însoţit pe patriarhul Macarie al Antiohiei, tatăl lui, în călătoriile sale în Ţara Românească şi Moldova. Născut în jurul anului 1627, în localitatea Alep, din Siria, a ajuns pe meleagurile noastre “nu pentru plăcerea ori bucuria preumblării (...), ci mânat de asprele poveri şi de sărăcia acelor vremuri”, mai precis pentru a strânge banii pe care scaunul patriarhal îi datora Porţii Otomane.  Cei doi au fost găzduiţi şi ajutaţi în efortul lor misionar de cei doi domni români, Vasile Lupu şi Matei Basarab.

ANII 1700: Vodă Callimachi dansa pe muzică turcească

O sută de ani mai târziu, logofătul Gheorgache descria în Condica sa obiceiurile de Crăciun din Moldova anilor 1752, pe vremea lui Vodă Grigore Callimachi:

“În dimineaţa zilei de Ajun, Domnul ese din lăuntru de la casa ce se cheamă Mabei şi vine în Spătărie şi şade în domnescul scaun. Şi vrând ca să iasă la biserică, acel ce este vel spătar (dregătorul care purta la ceremonii spada şi buzduganul domnesc - n.r.) închinge sabia cea împărătească peste umăr şi ia buzduganul în mâna dreaptă, ţinându- l rezemat pe umărul său; şi cel ce este vistier mare, ţinând în mâna sa cuca (căciulă înaltă împodobită cu pene de struţ - n.r.) o pune în capul lui vel spătar.

Apoi, sculându-se Domnul din scaun, cu toată parataxis (orânduiala boierimii sale - n.r.) merg la biserică. Aici, domnul este întâmpinat de Mitropolitul Ţării, episcopi şi boierime, care-l primesc cu smerită plecăciune. Ajuns în mijlocul bisericii, Domnul se închină către icoana Mântuitorului Hristos şi către icoana Precistei, apoi către uşile împărăteşti, după care se sue în strana domnească. După ce fiecare şi-a ocupat locul şi liniştea domneşte în sfântul locaş, soborul de preoţi în frunte cu Mitropolitul încep a înălţa rugi către Dumnezeu Atotputernic.

După ce toţi s-au miruit şi au luat anaforă, Domnul părăsind biserica se îndreaptă către Spătărie. La uşa bisericii el este întâmpinat de căpitanul de vânători şi vânatul lor: cerbi, ciute, capre, râmători sălbateci, iepuri şi alte păsări ce pot vâna. Ajuns la spătărie, Domnul îşi ocupă tronul, iar curtea întreagă şi înaltele feţe bisericeşti vin de i se închină.

După tropar, Mitropolitul, Domnul, beizadelele, Episcopii şi toţi boierii se ridică în Picioare, şi preotul ce a slujit Liturghia dă icoana în mâna mitropolitului şi sărutând- o o dă Domnului spre sărutare. Îndată se slobod tunuri şi începe meterhaneaua (muzică turcească - n.r.)”.

Constantin Brâncoveanu oferea plăcintă cu 50 de galbeni

Din Ţara Românească, pe vremea lui Constantin Brâncoveanu, secretarul italian al domnitorului a lăsat o mărturie scrisă despre datinile de sărbători: ceremonia înmânării darurilor lui Vodă avea loc de Crăciun, când demnitarii veneau la Curte cu “covoare persiane sau potire turceşti, cu capace de argint aurit, lucrate artistic, cu flori în filigrană”.

Tot în timpul acestei ceremonii avea loc discursul logofătului, care, în numele tuturor, “urează Principelui şi familiei sale toate fericirile pentru binele patriei, guvernată de el cu dreptate şi părintească milă”.

După discurs, boierii sărută pe rând mâna Voievodului, care le mulţumeşte în puţine cuvinte, asigurându- i de dorinţa sa de a guverna patria ca părinte şi nu ca stăpân, după care ceremonia ia sfârşit. Ceremonialul mesei de Crăciun era asemănător cu cel de Anul Nou sau chiar de Paşte.

Dacă unul dintre comeseni strănuta la masă, i se dădea un pahar cu vin şi i se făceau daruri în ţesături de postav sau atlas. La încheierea ospăţului, se aducea o plăcintă mare, în care se aflau 50 de galbeni, dar şi răvaşe amuzante. Del Chiaro aminteşte şi de coşurile cu cozonaci, care încheiau ospăţul de Crăciun.

Colindătorii mergeau cu Steaua şi Vicleimul sau Irozii

Şi în urmă cu sute de ani, după slujba de la biserică, în ziua Crăciunului urmau ospeţele. Apoi, copiii ieşeau seara cu Steaua. În paralel cu Steaua, se mai umbla şi cu Vicleimul sau Irozii. Se reconstituia tabloul Naşterii Domnului: în frunte mergea Irod, urmat de cei trei magi, Balthazar, Gaspar şi Melchior, apoi veneau Îngerul, Călugărul, Ciobanul şi ostaşii. Vicleimul a fost interzis în Bucureşti din 1896, din cauza celor care urmăreau doar câştigurile băneşti şi se încăierau cu alte cete de colindători.

VasiBradul împodobit a intrat greu în tradiţiile româneşti

Bradul de Crăciun, împodobit şi luminat, a intrat în obiceiurile locurilor noastre la sfârşitul anilor 1800, preluat de la germani. Saşii înstăriţi din Bucureşti au fost primii care au avut astfel de ornamente, iar românii au fost scandalizaţi, printre cei mai aprigi contestatari fiind Petre Ispirescu: “Nu mai văzusem decât pe la morţi - scrie el - un aşa pom împodobit, fiindcă pe la noi de pomul Crăciunului nici pomeneală nu era”.

Aşadar, aici era obiceiul împodobirii bradului la moartea unui tânăr “nelumit” sau a unei fete nelogodite, în vreme ce la nuntă se folosea un brad neîmpodobit. De vină pentru acest “intrus” în obiceiurile românilor ar fi fost, în opinia lui Ispirescu, “cei procopsiţi care au călătorit în Apus”, tinerii care au studiat în străinătate şi au adus cu ei obiceiuri străine, apoi doicile nemţoaice şi franţuzoaice.

Scriitorul considera bradul împodobit o ameninţare la adresa tradiţiilor noastre. T.T. Burada scria în 1897, în “Datinele poporului român”, despre copacul Crăciunului: “Introducerea acestui obicei al copacului în bătrâneştile noastre datini nu face decât să răspândească un venin primejdios în neamul nostru românesc”. Abia după 1900, brăduţul împodobit a devenit un simbol al bucuriei.

http://www.libertatea.ro/detalii/articol/cum-petreceau-boierii-sarbatorile-561742.html?utm_source=LibertateaNewsletter&utm_campaign=Newsletter&utm_medium=eMail