II. Din America până la Radio, via Sighetul Marmaţiei

- Iată, înregistrăm acest dialog într-o grădină din oraşul nostru natal, Sighetul Marmaţiei, foarte aproape de confluenţa Izei cu Tisa. Mîine seară vei fi din nou pe malul Dâmboviţei, iar peste o săptămână la Mureş. Între timp, adică peste două zile, vei asculta susurul Senei. Ce faci la Paris?

- Crezi că merg să vizitez Parisul? Mă duc să cânt împreună cu Nicu Alifantis. Nu am timp de vizite. Poate la bătrâneţe. Dacă azi e sâmbătă, marţi şi miercuri am concert la Paris. Joi plec la Barcelona. Acolo cânt şi vineri. În ziua următoare, sâmbătă, ajung la Bucureşti de unde plec la Târgu Mureş.

- Dacă nu ai timp de Paris sau Barcelona înseamnă că nu ai avut timp nici de întinsul continent Nord American, pe care l-ai străbătut din Canada până în State.

- Am fost acolo iarna trecută împreună cu Anca Parghel. Ea locuieşte acum la Bruxelles. Am avut un concert de iarnă. Ea a cântat doar piese celebre de jazz, cunoscute în lume, în rest am avut un repertoriu românesc legat de anotimpul hibernal.

-Acolo te-ai întâlnit cu comunităţile româneşti, inclusiv cu prieteni din copilărie stabiliţi peste apă. Cu două anotimpuri înainte, în timpul turneului de primăvară în SUA, o nonagenară născută la Sighet a venit să te vadă…

- Da, era o evreică plecată din Sighet în 1930. A venit la mine, pentru că de atunci nu a mai auzit nici o voce a unui sighetean. Presupun că nu mai vedea, întrucât când vorbea cu mine avea o privire fixă, în altă parte. Avea şi un însoţitor, de altfel…

- Doar tu şi maestrul Gică Petrescu mai sunteţi aşa cunoscuţi…

- Faţă de Gică Petrescu am un avantaj de 40 de ani, dar nu voi prinde atâtea evenimente. Sunt chiar invidios că el l-a prins şi pe Carol al II-lea şi pe Mihai I şi pe Ion Antonescu şi pe Gheorghe Gheorghiu-Dej, pe dr.Petru Groza, pe Nicolae Ceauşescu iar pe Ion Iliescu de două ori. Chiar mă gândeam odată la Gică Petrescu. Eram la Hotel „Continental”, acum trei ani, la o nuntă, unde a venit şi el să cânte. Locuia chiar în apropiere de „Conti”, unde veneau toţi cei pe care i-am enumerat, inclusiv, în timpul războiului, nemţii sau ruşii, mai apoi.

- Revenind la prietenii sigheteni din America pe care i-ai reîntâlnit în iarnă…

- Cei mai mulţi dintre ei au venit la New York. Acolo m-am întâlnit, înainte de Crăciun, cu Osi şi Luci Katz, care au venit cu cele două fiice ale lor tocmai de la Philadephia. Crăciunul l-am făcut la Chicago, în familia lui Doru Năsui (născut la Vişeu de Jos, n.n.), preşedintele Companiei Internaţionale „Motorola”, unde ne-am simţit extraordinar. Totul s-a desfăşurat conform tradiţiilor din Maramureş, de acasă. Au venit colindători şi foarte mulţi invitaţi români-maramureşeni. Toate produsele culinare erau specifice obiceiurilor noastre, majoritatea dintre ele erau pregătite în casă. Magazine cu specific românesc nu prea există acolo, întrucât am aflat că românii nu se prea sprijină între ei, cel puţin în sensul că nu se duc să cumpere unul de la altul. Cârnaţul, caltaboşul sau jumerele, românii şi-i le procură de la ruşi, ucraineni, unguri.

- Chiar în momentul acesta, DJ-ul din grădină ţi-a simţit prezenţa şi a pus „Când s-o-mpărţit norocu'”. Cred că atunci ai fost acolo… Chiar şi pe 25 decembrie 2002, la Chicago…

- Apropos de comunitatea românească. M-am bucurat că Doru Năsui ne-a dus în Ziua de Crăciun la o masă creştinească, la Biserica Greco-Catolică românească. Erau mulţi români stabiliţi în zonă doar de câteva luni. În momentul în care am început să cânt, cei de la mese plângeau. Cei veniţi de puţină vreme în America nu se acomodaseră cu ritmul de acolo, nu aveau încă o situaţie clară. Acela a fost cel mai greu spectacol pentru mine. După-amiază am fost la Biserica Ortodoxă, unde iar m-am întâlnit cu sigheteni, cu familia Valentin Gava, cu maramureşeni, oşeni care au adus cu ei şi ţuică veritabilă. M-am bucurat că maramureşenii se descurcă foarte bine.

- Inclusiv Doru Năsui, care a venit cu o propunere interesantă după ce te-a văzut cântând îmbrăcat în costumul scoţian pe care-l avea în casă.

- Acel costum avea nişte elemente specifice ţinutei populare maramureşene: o brişcă pusă la ciorap, o ploscă pentru whisky. „Nici acela nu-i fecior/care n-are la picior/ O custură şi-un urcior”. Hiltul, fusta lor se aseamănă cu pantalonii-gacii noştri foarte largi. Încălţămintea lor se închide cu şireturi lungi precum nojiţele noastre folosite la obiele şi opinci. Clar că a existat o legătură între celţi şi dacii liberi din zona noastră. Îmi amintesc că în Franţa, după ce am cântat câteva piese de-ale mele, din Maramureş, inginerul de sunet, care era irlandez, mi-a spus: „Nu am înţeles cuvintele, dar cântecele astea sunt din Irlanda.” „Nu, zic”, ele sunt din Maramureş. „Ba nu”, mă contrazicea el. Revenind la Doru, el mi-a propus să fac un album de cântece din Maramureş, cu accente celtice, să ieşim un pic din toată treaba asta. Lucru care nu e complicat de loc. Albumul în varianta engleză Doru vrea să-l lanseze în comunităţile irlandeze din Chicago sau SUA, populaţia cea mai numeroasă din America.

- Cum spunea şi Doru Năsui, aceasta ar fi o deschidere a noastră şi spre alte culturi.

- Dacă rămâi închistat rişti să ajungi african. Trebuie să ne deschidem porţile. E suficient să ne gândim la ce face, cu succes, Goran Bregovic.

- Cînd vei termina acest album?

- Nu ştiu dacă voi reuşi până în toamnă, ţinând seama de numeroasele turnee.

- Atunci poţi să-ţi lansezi noul album o dată cu inaugurarea postului de radio de la Sighetu Marmaţiei, promis de actualul preşedinte al Societăţii Române de Radiodifuziune, Dragoş Şeuleanu, încă de acum doi ani! Apropos! Tu eşti şi membru în Consiliul de administraţie al SRR. Ce ştii de Radio-Sighet?(!) Cum susţii acest proiect?

- De ani buni, de cinci, de când sunt în Consiliu, am susţinut acest proiect. Anul acesta sper că se va finaliza. Cei de la Radio Comunicaţii trebuie să ne acorde frecvenţele. Ideal ar fi să avem la Sighetul Marmaţiei două frecvenţe, una în bandă FM şi una în medii. Prima este bună în zone mai mici, iar ce-a de-a doua acoperă şi văile şi dealurile din preajmă. Cert este nevoie de un post de radio local la Sighetul Marmaţiei subordonat Studioului Teritorial de la Cluj-Napoca. Ne gândim şi la comunitatea românească din dreapta Tisei. Acolo, de pildă, în luna august, SRR va organiza trei zile de festival, de spectacole cu foarte mulţi invitaţi din România.

- Dacă tot colinzi lumea, cum te simţi când mai dai, uneori, şi pe acasă?

- Sighetul îmi place foarte mult. Este un oraş civilizat. Am văzut şi la Festivalul Primăverii un public extrem de civilizat, mii de oameni care au ieşit la Grădina Morii să petreacă paşnic. Oraşul arată foarte bine, deşi ştiu că banii sunt puţini. În alte localităţi, reşedinţe de judeţ, în oraşe cu bani am văzut multă mizerie.