Malul Siretului - Vasile Alecsandri (1821 – 1890)
| Aburii uşori ai nopţii ca fantasme se ridică Şi, plutind deasupra luncii, printre ramuri se despică. Râul luciu se-ncovoaie sub copaci ca un balaur Ce în raza dimineţii mişcă solzii lui de aur. Eu mă duc în faptul zilei, mă aşez pe malu-i verde Şi privesc cum apa curge şi la cotiri ea se perde, Cum se schimbă-n vălurele pe prundişul lunecos, Cum adoarme la bulboace, săpând malul nisipos. Când o salcie pletoasă lin pe baltă se coboară, Când o mreană saltă-n aer dup-o viespe sprintioară, Când sălbaticele raţe se abat din zborul lor Bătând apa-ntunecată de un nour trecător. Şi gândirea mea furată se tot duce-ncet la vale Cu cel râu care-n veci curge, făr-a se opri din cale. Lunca-n giuru-mi clocoteşte; o şopârlă de smarald Cată ţintă, lung la mine, părăsind nisipul cald. |
Pungi de plastic, sticle sparte, cauciucuri se înşiră Pe un mal şi pe un altul, cât e lunca se răsfiră. Râul luciu se-ncovoaie pe sub pete uleioase, Ce în razele de soare au sclipiri misterioase. Eu mă duc ca şi tot omul ca să văd ce se mai poate Pescui de-a lungul apei, sticle bune, haine, cioate, Şi privesc cum gospodarii stau cu căngile la fel De preocupaţi de asta, adunând totul cu zel. Când o lodbă, când o moară chiuind la mal o trag, Când se-avântă într-o barcă şi le pescuiesc din larg. Cârduri-cârduri ,ciori şi corbii peste apă trec în zbor Şi unde zăresc cadavre, se răped asupra lor. Şi gândirea mea furată de ăst clocot, de avânt, Mă îndeamnă munca asta în pasteluri să o cânt. Totu-mi giuru-mi clocoteşte şi-un român, cum e la noi, Cată ţintă lung la mine şi mă-ntreabă: Şto ta koi? |
Sara pe deal - Mihai Eminescu (1850 – 1889)
| Sara pe deal buciumul sună cu jale, Turmele-l urc, stele le scapără-n cale, Apele plâng, clar isvorând în fântâne; Sub un salcâm, dragă, m-aştepţi tu pe mine. Luna pe cer trece-aşa sfântă şi clară, Ochii tăi mari caută-n frunza cea rară, Stelele nasc umezi pe bolta senină, Pieptul de dor, fruntea de gânduri ţi-e plină. Nourii curg, raze-a lor şiruri despică, Streşine vechi casele-n lună ridică, Scârţâie-n vânt cumpăna de la fântână, Valea-i în fum, fluiere murmură-n stână. Şi osteniţi oameni cu coasa-n spinare Vin de la câmp; toaca răsună mai tare, Clopotul vechi împle cu glasul lui sara, Sufletul meu arde-n iubire ca para. Ah! în curând satul în vale-amuţeşte; Ah! în curând pasu-mi spre tine grăbeşte: Lângă salcâm sta-vom noi noaptea întreagă, Ore întregi spune-ţi-voi cât îmi eşti de dragă. Ne-om răzima capetele-unul de altul Şi surâzând vom adormi sub înaltul, Vechiul salcâm. – Astfel de noapte bogată, Cine pe ea n-ar da viaţa lui toată? |
Sara pe deal, stâlpii de-naltă tensiune Zumzăie lin, trece curentul prin strune, Merge spre est, oamenii-şi cată opaiţul, Pe sub salcâmi, câinii îşi zornăie lanţul. Luna pe cer trece în faza a doua, Draga mea, vai, trece în luna a noua. Ochii ei mari, plini de nelinişti scrutează Stele pe cer, care va fi norocoasă. Nourii curg, tot dinspre est, cu pucioasă, Pulberi gălbui peste întinderi se lasă. Apele plâng, peştii plutesc în derivă, La C.A.P. arde-un hambar şi o stivă. Şi-ncolonaţi, oameni cu măşti pe figură Vin de la câmp, tov. plutonier îi înjură. Şuier prelung sparge-acum liniştea serii, Dinspre oraş, la C.A.P., vin pompierii. Ah! în curând pace şi scrum va fi totul, Ah! în curând dorul ce-n inimă portu-l L-oi revărsa dragostei mele în poală, Mă vor topi ochii ei negri de smoală. Şi peste noi ca un colind trece-or anii, Pensionari, o să ne-aducă şi banii Vechiul poştaş. – Viaţa pe deal e frumoasă, Ce orăşean n-ar vrea aicea o casă? |
Noapte de vară - George Coşbuc (1866 – 1918)
| Zările, de farmec pline, Strălucesc în luminiş; Zboară mierlele-n tufiş Şi din codri noaptea vine Pe furiş. Care cu poveri de muncă Vin încet şi scârţâind: Turmele s-aud mugind, Şi flăcăii vin pe luncă Hăulind. Cu cofiţa, pe-ndelete, Vin neveste de la râu Şi cu poala prinsă-n brâu, Vin cântând în stoluri fete De la grâu. De la gârlă-n pâlcuri dese Zgomotoşi copiii vin: Satul e de vuiet plin; Fumul alb alene iese Din cămin. Dar din ce în ce s-alină Toate zgomotele-n sat, Muncitorii s-au culcat. Liniştea-i acum deplină Şi-a-nnoptat. Focul e-nvelit pe vatră, Iar opaiţele-au murit, Şi prin satul adormit Doar vrun câne-n somn mai latră Răguşit. Iat-o! Plină, despre munte Iese luna din brădet Şi se-nalţă, încet-încet, Gânditoare ca o frunte De poet. Cu un glas domol de clopot Sună codrii mari de brad; Ritmic valurile cad, Cum se zbate-n dulce ropot Apa-n vad. Dintr-un timp şi vântul tace; Satul doarme ca-n mormânt - Totu-i plin de duhul sfânt: Linişte-n văzduh şi pace Pe pământ. Numai dorul mai colindă, Dorul tânăr şi pribeag, Tainic se-ntâlneşte-n prag, Dor cu dor să se cuprindă, Drag cu drag. |
Soarele apune numai Pe la nouă şi un sfert, Înserarea-i lucru cert, Pentru greieri vremea deja-i De concert. Molcom sprijinite-n sapă, Vin bătrâne de la câmp, De-oboseală calcă strâmb, Şi-au pe faţa, toată apă, Zâmbet tâmp. De la joc, prin iarba deasă, Vin cop0iii furişaţi, Poate taţii sunt culcaţi Şi-or putea intra în casă Necercetaţi. Înc-un pic şi se termină Certurile prin vecini, Mai auzi câţiva asini Răguşiţi, dar nu-s de vină, N-au ciulini. Doar la crâşmă-i zarvă mare Şi duhoare de trăscău, Iese-arar câte-un flăcău Ca să-şi cate uşurare Când i-e rău. Dar se termină programul Şi se-nchide şi aici, Cete-cete ies amici, Ascunzându-şi kilogramul Sub tunici. Stinse-s becurile toate, Doar în centru, un neon, Sus pe stâlpu-i de beton, Luminează hăt departe Un oblon. Iat-o! Blonda domnişoară, În capotu-i decoltat, Leneşă întinsă-n pat, E un vis şi gându-ţi zboară La păcat. Dar curând o să adoarmă Şi cu ea gândul - păcat, Toata lumea s-a culcat Şi-o tăcere de cazarmă E în sat. Doar şeful de post colindă Şi un ins cu un ciomag, Somnoroşi şi plini de-arţag Pe la porţi, cu gând să prindă Drag cu drag! |