Între cele două case din lemn bătrân, înnegrit de la ploaie și soare, puțin după fântâna din curte, ce are propria ei poveste, cu multe guri adăpate în zile fierbinți de vară, spre lanul de secară, e un loc în care îmi place de multe ori să stau și să ascult universul coborât în frânturi. Vin uneori aici, unde mă regăsesc în liniștea dintre cer și pământ, în culorile unui tablou cu linii flexibile curbe. Este locul de întâlnire a prezentului cu trecutul, un creuzet al amintirilor, al gândurilor, al fotografiilor alb-negru, cu toate nuanțele de trăiri. 
Pașii mă poartă în liniște pe lângă bârnele groase de lemn sculptat cu barda, iar degetele-mi citesc fiecare linie lăsată cu foarte mult timp în urmă, când casele, erau doar în visul unui om oarecare, pe care nu l-am întâlnit niciodată.

Deschid dimineața ușa de lemn a bucătăriei și aerul proaspăt de afară răscolește cuvintele rostite de cei ce stătuseră odinioară la masa de lemn, tăind cu ață mămăliga fierbinte răsturnată pe blatul de lemn, răspândind miros de bucurie. Ceaunul e cel de atunci, un fel de clopot sfânt fără limbă, dar cu toarta curbată pe formă de cer, ce așteaptă cu răbdare să primească apa, spre aducere aminte. Vocea lui amorțită în pereții de fontă, vrea să simtă căldura focului. 


Fereastra cea mică din sticlă turnată, dă cu vederea spre curte. Mă uit prin ea ca printr-un caleidoscop al timpului, iar imaginea multiplă, mintea o cuprinde cu sunete de caval ce inundă valea și văile interiorului memoriei. 
Podeaua de lemn, cu dungi încrustate, un soi de amprentă a vieții, o amintire a mișcării celor ce mâncaseră, vorbiseră, trăiseră, se așteptaseră unii pe alții, în spațiul tăcut al lemnului, ce continuă să trăiască și azi, înconjurat de același univers, ce adună cu grijă pulsațiile toate. 
Printre cele două case, ce stau față în față, privindu-se insistent una pe cealaltă, în timp ce una e în soare și cealaltă în umbră, trece o cărare acum îngustă, plină de flori, mici, mărunte și vesele. Au aspect de fragil, colorat violet, cu tremur ușor, abia perceptibil în adiere, asemeni unei respirații. Din când în când liniuțe de verde, se combină, în culoarea abia stropită de pigment. 
Cărarea cu pietre de rău, scufundate-n pământ, printre fire de iarbă crescute răzleț, te îmbie să calci cu tălpile goale, spre mângâierea pământului tăcut. Un fel de balsam, ce a strâns în el căldura și răcoarea, vântul și ploaia, bucuria și truda. 
Fântâna te așteaptă în cumpăna ei, chiar în capăt. E meșteșugită din lemn, sub formă pătrată, așezată fix sub cer. Spre nordul ce-l știm călăuză, mușchiul și-a făcut de cap invadând-o și intrând pe gura ei, cu verdele lui, ce umblă după umezeală și umbră. Privesc uneori în adâncul tăcut al ei. Atunci, când cerul e senin, de culoare albastră, mă văd oglindit în suprafața rotundă. E suprafață de sticlă vie, prinsă în capăt de tunel, săpat odinioară după o gură de viață. 
În ulcica de lut, făurită între palme crăpate și degete groase, ce șade spre întâmpinare pe marginea fântânii, am pus din pământul cu amintiri, o bucată întreagă de apă. E rece, e limpede, e tăcută...dar veselă. O simt cum pătrunde în mine, hrănindu-mă cu povestea ei, ce îmi dă aripi să merg spre lanul de secară. 
Îl privesc cum se întinde până departe în zare, spre capăt de linie ferată. E marcat la orizont ici colo cu stâlpi de lemn negru, îmbibați în străvechi ulei ars. Sunt ca un fel de țepușe înfipte, care încearcă să-i arate trenului, pe unde e drumul cel bun. 
De acolo, de la linia orizontului, până aici e marea. Marea de secară, unduită în foșnet de boabe coapte, ce-și dau din când în când drumul să cadă. La dreapta mea am copacul. A rămas singurul străjer al spicelor ce-l înconjoară cu blândețe. Nici nu știu dacă copacul este străjerul lanului, sau lanul este străjerul copacului. E un măr bătrân. Azi fructele lui ce mi le arată sunt mici, deformate, pline de pete, ca și cuvintele spuse de un bătrân al satului. Cuvinte rostite cu greu, dintr-un trup obosit, secat de arșița verilor trecute. Când pui gura pe micul fruct, dai de savoarea zemoasă, ce zace-nspre mijloc. E ca o povață dăruită. Timpul, de data asta, îți arată că nu contează aspectul, ci doar interiorul, care îți dă bucuria regăsirii, cu adevărul sămânță. 
Pe lanul de secară, vântul își face de cap și desenează valuri în direcții line. Știe el cum să le așeze pe direcția de zbor a păsărilor ce planează doar urmărind pământul cu privirile lor agere, pornite din ochi mic, cât bobul de mac. 
Cu tălpile goale calc prin lan, prinzând în mănunchi secara ce cade sub secera sclipitoare, în rază de soare auriu. Mănunchi după mănunchi, în sunet de tăiere, mic șuierat ritmic, pe pas de legătură, între pământ și cer. Eu prin brațele mele sunt una cu lanul de secară.
Micul surplus adunat, l-am așezat în mănunchiuri, privind păsările ce se învârt în cercuri nevăzute. Fir cu fir, împletitură se face, între secară și orele amiezii. Când nu mai am umbră, le privesc răsucindu-le într-o odă arhaică. Nu se împotrivesc, mă lasă să-i dau contur cu ele, omului de secară. I-am făcut cu ale mele mâini, brațe, trunchi, picioare și cap, prinzându-le toate laolaltă cu fir nevăzut din cânepă curată. Mă uit la trupul inert de paie, cum stă tolănit lângă mine și așteaptă să-l pun în picioare, undeva în mijlocul lanului. 
Soarele se lasă tăcut chemat spre capătul pământului și-și dezvăluie alte culori, ce îmi spun că urmează asfințitul. Ne ridicăm împreună, plecând către locul ce mi-l arată mărul bătrân, cu umbra-i prelungă, ce se pierde treptat în nuanțe de galben stins.... 
Aici vei rămâne, îi spun atingându-l cu gândul despărțirii și-l privesc învăluit de sclipirea discretă a primelor stele ce răsar pe răcoare. Deasupra noastră este carul mare, ferm hotărât să-mi poarte spre somn pașii, căci s-a înserat, în cântec de greieri. 
În odaia mare, în liniștea casei de lemn, la lumina tremurândă a opaițului, simt căldura binecuvântată a păturii de lână, cu mirosu-i de care îmi era dor. Îmi așez capul spre visare pe perna îmbrăcată în cămașa de in moale și o simt delicată îmbrățișându-mi obrajii. Se aude ca șoapta, focul în sobă, pocnind, când și când, ca un mocnet, cu miros de lemn ce-mi spune povestea de seară. Iar greierii cântă și tac, uneori orbiți de lumina licuricilor ascunși prin lanul de secară. Dimineața devreme, când încă pământul își aruncă aburii pe vale înspre calea ferată, când roua încă e rece de cu noapte, stau între cele două case, pe cărarea îngustă, privind spre omul de secară, ce păzește cu brațele întinse sub formă de cruce, pământul și cerul deopotrivă.