Clothilde Schuller s-a căsătorit cu şeful de gară din Herina. Luther, avea o singură pasiune. Stătea la fereastra biroului impiegatului de mişcare şi pândea doamnele care coborau din vagoane. „Abia aştept să-i spun muierii ce se poartă anul ăsta la Budapesta şi la Viena”, zicea.
Clothilde Schuller ţinea berăria familială de lângă sediul central al poliţiei. Avea treizeci şi opt de ani împliniţi în patru aprilie. În Herina era toamnă. Cam pe vremea lunii octombrie sosise în oraş, de una singură. Pe jos. Pe drumul dinspre Tatariv. Trecuseră opt ani de atunci. Ajunsese doamna Schuller cu berărie şi bărbat. Luther scria de cu seară cartonul pe care-l aşeza pe trotuar, în faţa berăriei, nevastă-sa. „Se aduce la cunoştinţă că de la ora nouă a fiecărei dimineţi, deci şi astăzi, e deschisă Berăria Mutter,
cu adevărat familială, unde familiile vor fi desfătate permanent prin servirea bună şi frumoasă a delicioasei şi specialei beri la butoi Luther, care se găseşte la: ţap şi halbă numai aici şi la preţuri moderate”.
XXX
Luther Schuller avea cincizeci şi opt de ani. Se născuse în Graz. În Herina dacă erai neînsurat şi bătrâior se spunea că „te-ai stricat la minte”. Pentru şeful de gară, orice femeie era bună doar pentru: Kinder, Kuche şi bineînţeles Kirche. „Domnule, dacă muierea fierbe o mâncare bună, spală, calcă, poartă papuci buni, cârpeşte, coase nasturi, îngrijeşte grădina, şi îşi alege bărbatul, se justifică. Da, domnule, se justifică”, zicea Luther Schuller către toţi impiegaţii de mişcare ai gării.
XXX
De opt ani, noapte de noapte, fără nici un motiv, şeful de gară visa că e grădinar şi primar în Herina. Că nu-l cheamă Luther. Că domnii consilieri îl apelează cu neţârmurit respect pe coridoare cu: Domnule primar Johann Schuller, că familia lui avea emblemă orăşenească: un pumn care ţinea în mână un buchet de flori de munte. Johann fusese croitor. De când era grădinar şi primar, le spunea domnilor consilieri o singură propoziţie: „Pe cărări ajungi la sănătate”. De douăzeci de ori, o singură dată pentru fiecare domn consilier, în fiecare noapte. Apoi era prins înfruptându-se din gropile cu provizii ale Herinei. Apoi era acuzat că ţinea în casă trei cucoane tinere şi că bătea monedă fără aprobare de la Viena.
Luther Schuller visa până şi gropile în formă de pâlnie unde se ţineau proviziile Herinei. Vedea parcă aievea capacele tapetate în interior cu lut amestecat cu paie ca proviziile să fie păstrate conform regulamentelor imperiale.
Johann fusese prins şi condamnat la moarte. Luther simţea că devenise Johann. Îl apucau consilierii municipali de haine, îl purtau pe străzile Herinei. Nu auzea ce strigau în urma lui. Apoi cerea clemenţă de la Viena. Aşteptând răspuns scria pe un perete al camerei unde era închis: „Morgen werde ich... „. Şi se trezea. Niciodată nu putea să-şi continue visul. Acel „ich” era ca un clopoţel de la uşă, ca o sonerie puternică de ceas.
Luther se trezea speriat. Se liniştea în aerul dimineţii după o jumătate de oră.
XXX
Dimineaţă de dimineaţă se plimba prin cameră. Era toamnă. Frumoasă zi de toamnă. Era primăvară. Frumoasă zi de primăvară. Era iarnă. Nu-i plăceau iernile. În Herina frigul îţi îngheţa vârfurile urechilor. Era vară. Frumoasă zi de vară. Îi treceau spaimele. „Morgen werde ich...”, nu-i plăcea acel „ich”. Johann Schuller îl zgâriase pe peretele de culoarea cremei de vanilie. Se aşeza la pianul de lângă fereastră. Cânta. Se ridica încet. Se îmbrăca. Îi tremurau mâinile. Mirosea a parfum. În Graz învăţase să-i placă Mozart. La Viena îi plăcuse: Ringstrasse, Mariahilferstrasse şi biserica aia Capucină.
Era un deal lângă casa familiei Schuller din Graz. Atunci îi plăceau iernile. Ungea tălpile saniei cu o bucată de slănină. Alunecau mai bine. Te legai de marile sănii trase de cai. Odată ajunsese aproape de Viena. Nu se putuse dezlega. Alunecase pe zăpadă. „A murit, Luther”, zicea maică-sa plângând.
A venit acasă flămând. Trăgea sania după el. Era palid. I-au dat să mănânce: cârnaţ, caltaboş, slănină, brânză de oaie, brânză de vacă, smântână, ceapă. În Graz se mânca bine.
Dimineaţă de dimineaţă îl aştepta pe comisarul de poliţie Vitebsk. Era vesel. „Im Namen des Gesetzes Werden Sie arretiert und mussen sofort mit wir nach Lemberg”. „Ştiam că veţi veni să mă vizitaţi, domnule comisar”, îi răspundea.
„Morgen werde ich...” scrisese Johann Schuller. De fapt, zgâriase literele cu un cui.
Luther era printre sicriele de zinc aşezate în capelă. Fiecare avea o etichetă. În mijloc se afla un fotoliu. Lângă el un sfeşnic bisericesc, o sticlă şi o cupă plină cu şampanie.
Luther se reculegea printre sicrie. Discuta cu ele. Căuta eticheta pe care scria Johann Schuller. N-apuca niciodată s-o găsească.
„Da, domnule comisar de poliţie Vitebsk, ştiam că mă veţi vizita.”
XXX
În spatele gării, domnul Luther Schuller avea o grădină de altoi. Impiegaţii de mişcare erau instruiţi. Când Luther lucra la: perele lui grandioase cu miez roşu, la cireşele şi vişinele uriaşe, la merele parfumate ori la agrişele de forma umbrelei, îi ziceau domnul altoitor. Luther se specializase în meserie. Vindea şi câştiga bani. Obţinuse o specie de trandafiri urcători. Îşi privea grădina. Trăgea cu ochiul şi zicea cu glas şoptit: „Ce părere ai, Johann?!” După un ceas de muncă lua din biroul şefului de gară un maldăr de hârtii cu antetul căilor ferate imperiale. Se aşeza la birou. Desena pe ele picuri de ploaie. Se ducea în târgul Herinei. Împărţea negustorilor: Baierl, Hielbel, Lerch, Beldinger, Gartner şi Knoblauch afişele alea. Le şoptea: „Atenţie, domnilor negustori că vine ploaia”. Aceia dădeau din cap. Spuneau: „Mulţumim, domnule şef de gară”.
„Nu pot să plec. Mai am treabă. Aştept să sosească transportul de pantofi din Tatariv”, zicea Luther Schuller. „Mai am de adunat banii de pe hainele pe care le-am comercializat, domnilor negustori”, zicea Luther Schuller. „Când tai porcul ăla, Beldinger?, mai întreba domnul Luther. „Care porc, domnule şef de gară”, zicea negustorul. „Ăla mistreţ, domnule”, răspundea Luther Schuller plecând.
Se oprea în mijlocul târgului din Herina. Striga: „Să nu credeţi voi că nu aud preoţii ăia care cântă pe coridoarele caselor. De o vreme pot să-i şi văd.” Trăgea cu ochiul. „Ce zici, Johann”, zicea şeful gării din Herina.
„Dacă mă ardeţi, domnule Hielbel, veţi avea slănină pe lumea ailaltă”, mai zicea şeful de gară.
XXX
Într-o dimineaţă de toamnă, domnul Luther Schuller se întâlnise cu diavolul. Acela se plimba pe drumul gării. „Diavole îţi voi da un munte de aur şi un drum de argint.” „Dă-mi”, zisese diavolul.
Domnul Luther Schuller pusese în palmă o monedă de aur şi către degete una din argint. „Iată-ţi muntele şi drumul, promise”. Diavolul acela se supărase tare de tot.
„Ce zici, Johann”, întrebase Luther râzând.
XXX
Luther Schuller cunoştea multe. Discuta cu fostul primar al Herinei. Nopţile nu-i ajungea. Folosea orele zilei. Între două trenuri. Unul sosea de la Tatariv. Altul venea de la Viena. Altul se oprea în gară. Schimba locomotiva pentru Budapesta. Şi asta era tot. Rămâneau ore bune în care se putea discuta. Nu-l mai interesau hainele doamnelor de la Viena şi Budapesta.
„Ce loc este acesta şi de ce stăpân ascultă, Johann”, întreba Luther.
„Este un loc pustiu şi fără stăpân pe care-l domnesc fiarele şi păsările. Este un loc tare bun pentru hrană, Luther”, îi răspundea Johann.
XXX
„Da, domnule negustor Knoblauch”, zicea Luther Schuller în faţa tejghelei.
„Oraşul era pustiu, de multe ori se întâmpla să mergi zile întregi fără să dai de oameni. Drumurile erau mâncate de ploi, domnule, nebătute, un bordei săpat în pământ cu prăjini deasupra unde atârnau jupuri de paie. I se zicea han. Se schimbau stăpânirile. Nimeni nu vedea. Nici sânge nu curgea şi nici măcar pârjol nu era. Jurămintele de credinţă se depuneau cu bucurie către orice stăpânire. Scria prin gazetele de la Viena că toate s-au schimbat. Nimeni nu citea.
Venea preotul din Tatariv şi făcea câte o hârtie de lepădare de rachiu şi de crâşme pe care o semnau toţi. Chiar dacă nimeni nu ţinea seama de ea.”
„Aşa era atunci, domnule Luther. Cânta muzica, poporul cânta şi bea şi se căţăra în copaci”, zicea negustorul Knoblauch.
„Exact”, răspundea uimit şeful de gară.
XXX
În biroul impiegaţilor de mişcare din gara Herinei era aglomeraţie. Luther Schuller îşi adunase angajaţi. Era şef. Se urcase pe un scăunel de lemn. Dădea din mâini. Vorbea.
„Cum credeţi că era atunci, domnilor. Cine-şi mai aduce aminte. Ce a mai rămas. O să vă dau un exemplu. În locul comisarului de poliţie Vitebsk, era alt Vitebsk, domnilor care scotea măselele cu sfoara şi fără durere, iar crizele de reumă şi alte cele le trata cu ajutorul lipitorilor pe care le ţinea în borcane cu capac aşezate pe rafturi anume făcute.
Pe strada Strâmbă ajungeai în centrul Herinei. Obloanele prăvăliilor şi beciurilor se deschideau direct în stradă, domnilor. La târg veneau cirezile şi circul. Pe locurile pustii rămâneau impurităţi, ba chiar cadavre de animale, domnilor. De ce? Iată o întrebare grea cu un răspuns simplu. Pentru că nu exista serviciu de salubritate orăşenească. Era plin de grădini de agruzi, domnilor. Doamnele creşteau viermii de mătase pentru târgul cel mare din Lemberg. Se puteau vedea la circ: femeile cu barbă, copiii lipiţi şi scamatorii.
Din Herina, treceai de Movila Chinuiţilor şi intrai în Drumul Împărătesc al Vienei. Te plimbai pe drumul ăla printre nori de praf înnecăcios şi o mare de noroi cleios, domnilor”, zicea şeful de gară.
„Dar mai erau şi mirosurile amestecate ale dulciurilor, domnule Luther, mirodeniile, afumăturile şi sărăturile, meşteşugarii cu şorţuri lungi până la călcâie şi mâneci suflecate”, zicea impiegatul de mişcare Vinfeld.
„Sigur, domnule Vinfeld, cunoşti oraşul ăsta mai bine decât alţii. Dar de fetele care treceau pe Strada Strâmbă căzând cu gherghefuri cu tot în glodul unde înnotau până-n gât, ai auzit? Dar de excrementele care se puneau în grădini, ai aflat, dar de Strada Pocită unde nemaipomenitul glod a înnecat doi cai într-o singură zi, aproape de prăvălia lui Leizer Kaufmann, ai cunoştinţă?”
„Da, domnule Vinfeld, Herina era o mare de pământ cleios în care caii, când nu mureau, înnotau până la pântece”, zicea domnule Luther Schuller.
„Se dansa: vals, polka, mazurca, domnule şef de gară”, zicea impiegatul de mişcare Vinfeld.
„Chiar în mijlocul Herinei se simţea dragostea de verdeaţă, domnule şef de gară”, completa impiegatul de mişcare Ghedeon.
„Domnilor”, încheia Luther Schuller, „să vă fie clar, viaţa, sănătatea şi moartea nu sunt pentru toţi la fel, fiecare îşi cere preţul ei!”
XXX
Berăria Mutter era închisă între orele douăsprezece şi paisprezece. Comisarul de poliţie intra prin spate. Deschidea uşa cu punctualitate de ceasornic austriac. Clothilda Schuller pregătea masa din colţ. Punea o singură farfurie. Aşeza tacâmurile. Carnea cu mirodenii din belşug, sosurile condimentate, supa, legumele fierte puse separat şi pâinea cea dospită.
„Am încredere în tine, Babette”, zicea comisarul de poliţie Vitebsk”, îţi spun ca unui coleg de suferinţă, nu ca la o curvă. La o curvă mă duc, fac afacerea şi nu spun nimic. Aici toţi ştiu de unde am venit, nu ştie nimeni ce lucrez, cu ce mă ocup şi ar vrea să afle”.
„Poftă să fie, Stephan”, zicea Clothilda Schuller.
Înaintea celor două halbe pline cu bere veneau cei trei gomboţi ungureşti, având în burţile lor prune gravide cu vişine.
„Gomboţii ăia tăvăliţi în zahăr ar fi mers cu un Jagermaister digestiv. Măcar un ţoi”, îşi zicea comisarul de poliţie.
„Mănâncă din prunele astea însărcinate, Stephan”, zicea Clothilda Schuller.
De câte ori auzea: „Am încredere în tine, Babette... „ o năpădeau amintirile.
XXX
L-am cunoscut pe Luther la farmacie. Era prieten cu domnul Talian. Căutam cu privirea printre recipientele de faianţă aşezate pe rafturi. De ani buni luam un medicament împotriva durerilor de cap, a lipsei de somn, a neliniştilor din piept. Cunoşteam recipientul. La Viena ştiam şi raftul pe care se găsea. Avea ca o monogramă de prinţ. Doi H. Adică Hallitscher scria şi în rotunjimea burtoasă a faianţei mai scria EX VALERI RAD. Nu era un medicament scump, îl luam cu folos de câte ori simţeam nevoia.
Luther vorbea despre trenuri, despre modă, despre cine a venit în Herina şi cine a plecat. Domnul farmacist Talian m-a întrebat ce doresc să cumpăr. „Tocmai am găsit”, i-am răspuns.
I-am arătat vasul farmaceutic. A spus: „Sedative, Extractum Valerianae Radicis.”
„Ca la Viena, domnule farmacist”, i-am răspuns.
„De la Viena, doamnă”, mi-a răspuns întorcându-se înspre Luther.
XXX
Luther Schuller era necăsătorit. Un bărbat mai mult blond, cu chelie în creştet, purta mustaţă, nu-i lipsea nici un dinte, avea urechile înclinate în faţă. Avea un mers legănat aproape ciobănesc. Tăcut. Retras. Nu umbla după femei. Nu se îmbăta. Nu lega prietenii. Nu fuma. Nu muncea. Avea bani. Avea aparat de radio primit în dar de la un fost consul. Era şeful gării din Herina. Pentru o femeie ajunsă fără voia ei în oraş nu era bună singurătatea. Era multă sărăcie. Era nevoie de meseria mea. O practicam în Solotvino. În Herina luam loc pe coridoarele administraţiei orăşeneşti şi aşteptam aprobările pentru deschiderea berăriei.
Pentru o femeie ca Babette a fost uşor. În două săptămâni de când l-am văzut în farmacie, Luther s-a mutat în patul din dormitorul lui. Obişnuia să doarmă pe canapeaua din salon.
M-a întrebat. I-am răspuns. Am inventat câţiva bărbaţi din Viena. „Gata, Luther, asta e tot! Acuma spune tu!”
A rămas mult timp tăcut în noaptea aia. Spre dimineaţă mi-a spus că nu are nimic de declarat.
Îl căutam la gară. Se ascundea. Impiegatul de mişcare îmi spunea: „Domnul Luther, ia masa în oraş!” Îl căutam la restaurantul din centru. Îmi lăsa bileţele la chelneri. „Dragă Clothilda aici am servit masa. Luther!”
L-am întâlnit pe stradă. Nu-l văzusem de o săptămână.
„Tu nu vrei să te linişteşti, Luther. De ce vrei să-ţi curgă sângele din nas. Că eu nu doresc aşa ceva. Ce visezi noaptea, Luther? Nu visezi nimic”, i-am spus.
„Dacă aş fi fost vinovat, Clothilda aş fi cerut să fiu bătut mai rău decât alţii. Au vrut să fiu blând, supus şi umil. Ca să mă administreze mai uşor. Greşelile şi măgăriile lor trebuiau ascunse. La calea asta ferată s-au petrecut multe. Ştiu că-i înţeapă-n piept că am aflat”, mi-a spus.
„Spune-le duşmanilor că-ţi sunt cei mai buni prieteni, Luther”, i-am spus.
Când l-am cerut de bărbat, când a spus da, Clothilda, când am semnat actele la primăria din oraş, când am intrat ca o stăpână cu acte în regulă în casa şefului de gară, m-a privit uimit şi mi-a spus: „Mai ai tu o pată pe inimă făcută demult, Clothilda”. Apoi s-a dus să se culce pe canapea.
XXX
Poate era o pată mare pe inimă. Poate din vremea când locuiam în districtul doisprezece din Viena. În casa cu patru etaje, la etajul doi, într-o singură încăpere: tata, mama şi cu mine. Când o fetiţă doarme cu părinţii aude toate oftaturile mamei, toate gemetele tatălui şi urmează repede ce aude că fac bătrânii în pat. Poate nu e asta. Poate că e de atunci de când mama mi-a şoptit: „Îmi pare rău, Clothilda, dar a murit exact unde şi-a dorit, în lemnăria din spate, liniştit”. Poate e din momentul în care am întrebat-o: „De ce?” „Când cioplea, Clothilda, a murit cu lemnul în poală. E bine că nu-l mai doare nimic”, mi-a spus mama.
După ce au venit să-l îngroape funcţionarii de la primărie, nu s-a mai putut locui în casă. Într-o dimineaţă a căzut o ţiglă în capul unui copil, o femeie a căzut pe treptele pe care le-a lovit pe rând cu capul. Era plin de sânge. Peste tot sânge. Plus un bărbat care s-a spânzurat. Atârna în mijlocul camerei, era vânăt, sub el nu s-a găsit nici un scaun. A urmat tânăra care s-a aruncat de la etajul patru, copilul mort în puţul din spatele casei, zgomotele din pereţi şi din pardoseli. Primăria a hotărât să ne mute în mai multe clădiri care aveau camere libere. Tot în districtul doisprezece. Poşta din oraş a primit casa din care şi-a făcut un sediu local.
XXX
Când s-a împlinit anul de când murise tata ne-am dus la cimitir. Mama a înconjurat mormântul de trei ori cu fir de lână neagră. „Facem asta, Clothilda, ca să nu avem strigoi în familie”, mi-a spus. După trei zile ne-am mai dus în cimitir şi am făcut la fel. Şi asta a fost tot.
XXX
Clothilda zisă Babette, puteai întreba în districtul douăzeci, în Viena, puteai merge pe Engerthstrasse la numărul 188, puteai citi firma de la intrare „Respect sex workers”. Şi o găseai acolo. Ţâţe mari pe care le strângi, corp plăcut, cur mărişor, îi place preludiul, vorbeşte urât, miaună, se umezeşte destul de bine”, scria în catalogul de prezentare. De aia am zis că o femeie cu meseria mea îl putea avea în regim de urgenţă pe un bărbat cu meseria lui Luther Schuller. După ce m-am trezit fără tată şi apoi fără adăpost, am ajuns fata lui Stephan Vitebsk. Am ocolit locurile alea infecte şi ieftine din Viena. În clădirea de pe Engerthstrasse, aveam sufragerie, camere de duş, tot ce era trebuincios.
Am lucrat şi-n Ignazgasse şi-n Oelweingasse. Unde mă trimitea Vitebsk acolo mergeam. Mă luptam atunci cu propaganda. Era scris în multe vitrine din centru că: „femeile depravate ale Vienei măresc numărul pacienţilor cu boli venerice”.
N-am stat, încă, să mă gândesc la perioada aceea. Fug de orice gânduri. Mâncam borş cu buruieni, fasole verde, linte, mazăre şi prune uscate.
În cameră aveam o lampă pe picior, de sticlă verde. Îmi aduc aminte de florile de bronz, de înălţimea ei, de abajurul cu oglindă mare, un vas garnii cu cireşe de porţelan, o toaletă de nikel cu măsuţă de lemn negru, fotolii, o canapea de pluş şi patul.
Am ajuns la Vitebsk printr-un vecin din cartierul unde locuiam. El a fost primul. Adică m-a prins. M-a dus în pădurea de lângă Baden. Mi-a fost scârbă. L-am urât. Apoi mi-a fost milă de el. Îl chema Orosz şi era fiul doamnei Ibolya. A ajuns rău. A stat prin temniţele de la Szeged, Kufstein şi Lemberg. S-a îmbolnăvit de tuberculoză, în trei ani de zile. Când m-am întâlnit cu el era umbra lui, nu mai semăna cu bărbatul din calea căruia fugeau toţi de spaimă. Nu m-a recunoscut. Nu l-am oprit din drum. Eram fata lui Vitebsk. Aveam treabă multă. Umblam cu trăsuri prin Viena. Unde mă chemau, acolo mergeam. Ştiu de la doamna Ibolya că a murit cu capul pe masă, în cârciuma „La măgarul sălbatic”. Acolo îi plăcea să stea.
Visam ofiţeri austrieci înalţi şi bine legaţi care erau îmbrăcaţi în tunici albe, roşii sau albastre şi purtau tricornuri pe cap. N-am prins din ăştia. Aveam negustori şi studenţi. Nu puteai umblau pe străzile oraşului. Era periculos. Nimeni nu se îngrijea de siguranţa doamnelor care circulau pe străzi, de aceea străzile nu erau niciodată sigure. Mă opream la o biserică din centrul Vienei. Mă uitam la un basorelief albicios cioplit în piatră. Îmi plăcea.
Închideam ochii şi vedeam nunta Clothildei. Ospăţul imens: farfuriile, paharele cuţitele şi alte tacâmuri trebuincioase, vinurile străine şi băuturile spirtoase, scaunele cu spătar, bucătarii aduşi din Danzing, furculiţele, sfeşnicele şi policandrele, cei câţiva gornişti şi covoarele şi candelabrele şi muzicanţii sosiţi din Lemberg. Oile, gâştele, raţele fripte, miile de pâini şi halbele de bere cu guler.
Când visezi timpul trece mai repede. În Viena au apărut comisarii de castitate.
Am primit o citaţie, m-am prezentat în faţa domnului comisar Stephan Vitebsk. L-am privit în ochi. Se uita în hârtii.
Am fost patruzeci de curve. Ne-au trimis în oraşele de dincolo de Lemberg. Cu delegaţie. Cu hârtii care trebuiau prezentate primarilor. Trei s-au dus la Wrocha, patru la Tatariv, eu am nimerit la Solotvino. Aveam timp. Două săptămâni pentru a părăsi Viena. „E nevoie e voi pe-acolo. Vă veţi mărita. Veţi face copii”, ne-a spus comisarul de castitate.
Aveam biletele de tren plătite.
„O să am grijă de tine, Babette”, mi-a şoptit comisarul de castitate Stephan Vitebsk. Era un mincinos.
Dar cum am ajuns în Herina?
În tren am fost toate patruzeci. Nu plecasem niciodată cu trenul din Viena. Am coborât pe un peron al gării din Lemberg. Schimbam trenul către Wrocha şi Iaremcha. Din Tatariv am rămas singură. Am pornit pe drumul Vienei care ducea la Hust. Eram obosită. Plină de praf. Am ajuns la o mănăstire pentru odihnă, mâncare şi rugăciune. I-am cunoscut pe cei şase călugări care aveau fabrica de bere mănăstirească. Am stat trei săptămâni ca să învăţ meşteşugul. Cunoşteam reţeta transmisă prin viu grai de la alţi călugări. A fost interesant. Mi-am notat fiecare amănunt. Aveau cazane de fierbere, spaţiu de frig. Se făcea fermentaţia primară şi aia secundară. Apa se aducea prin uluce de lemn direct de la un izvor din munte. Berea se ţinea în butoaie de stejar. Puteau produce un milion de litri de bere.
Aşa s-a născut sămânţa care crescând a devenit Berăria Mutter din Herina cu fabrica ei de bere. Cu toate acareturile trebuincioase.
Nu m-am prezentat la autorităţile din Solotvino. Nu mi-a plăcut ce scrisese comisarul de castitate în hârtiile care m-au însoţit tot drumul. Am rupt foile alea, le-am ars şi am împrăştiat cenuşa.
În Solotvino trăiau mineri. Soseau domni şi doamne de la Budapesta şi Viena pentru tratamentele cu băi cu apă sărată contra artritelor şi reumelor. Făceau inhalaţii cu molid, aerosoli de sare pentru plămâni. În parc cânta fanfara.
În Solotvino, în fiecare an, se punea o cruce aurită în vârful bisericii. Era furată şi înlocuită cu o cruce de aramă. Am cunoscut minerii. Îşi ziceau tăietori de sare. Întâi erau minerii, „tăietorii de postav” care primeau nouă coţi de material. Erau plătiţi zilnic. La mină ajungeai din uliţa evreilor. Fiecare îşi ridica seul trebuitor pentru a avea lumină în adâncul acela. În fiecare săptămână fiecare miner primea un bolovan de sare pentru el. Mai erau şi minerii străini. Lor li se dădea săptămânal o pălărie plină cu sare
Pe poarta de intrarea în curtea minei erau sculptate capete de vaci.
În Solotvino minerii ridicaseră case înalte construite din piatră.
M-am apucat de treabă. Munceam ceea ce ştiam, ceea ce mă învăţase Stephan Vitebsk. Eram pe cont propriu. Mi se zicea: Babette. Vindeam în fiecare duminică, sute de coţi de postav în Herina, Tatariv şi Wrocha.
Erau nopţi în care porneau căruţele pline cu sare, la lumina lunii, către Viena. Sărutam sarea aia. O vedeam ajungând în districtul doisprezece sau în districtul douăzeci. Doamna Ibolya îşi cumpăra o pungă plină cu praful alb. Direct din căruţă. În nopţile acelea plângeam.
În luna octombrie sosea „Gratis Portion-ul” de la Hust. Cerealele se repartizau fiecărui lucrător. În luna noiembrie aveam ce vinde în Wrocha. Câştigam bine.
Trăiam cu un ţigan mare la trup. Zicea că e pierzător de oameni. Râdea. Era slut la faţă, cu privirea iute, te băga în friguri la prima căutătură. După ce m-am mutat în Herina, am auzit că a ajuns să moară călugăr la o mănăstire. În Solotvino erau două altare sculptate în sare. Minerii coborau pe scări de sfoară în puţ. Era şi o scară din lemn. Îi ziceau „scara bogaţilor”.
În Herina am locuit pe strada Strâmbă. Chiar din locul începutului de piaţă. Se vindeau: raţe, găini, gâşte, curcani, purcei, urmau prăvăliile de peşte, de oale, pânzeturi, dughenele cu mărunţişuri. Mi-a plăcut Herina de la început. M-am declarat doamnă. A venit un comisar de poliţie, într-o seară, a bătut la uşă, am deschis, m-a întrebat: „Sunt multe ca dumneata, Babette”. „Nici noi nu ştim câte suntem”, i-am răspuns.
„Aş vrea ceva deosebit, Babette, stau cu nevasta de douăzeci de ani, e la fel în fiecare noapte”, mi-a răspuns trăgând cu ochiul.
„Mă supun, domnule comisar”, i-am zis.
XXX
În Berăria Mutter, comisarul de poliţie Vitebsk mănâncă gomboţi. Doamna Clothilda Schuller s-a aşezat pe scaun, la o masă vecină. Îl priveşte.
„Gomboţii ăştia, Babette, prunele cele gravide dinăuntru...” zise domnul Vitebsk.
„Prune însărcinate cu vişine, Stephan”, răspunde doamna Clothilda Schuller.
„Ai dreptate. Ai avut dreptate. Când m-au chemat la Cancelarie, mi-au spus: Domnule veţi pleca în Herina unde prezenţa dumneavostră nu trebuie să pară suspectă. Nu aţi mai fost în acel loc., nu sunteţi cunoscut şi aşa trebuie să rămâneţi. Aţi avut o boală de plămâni şi v-am trimis comisar de poliţie în Herina. Săptămânal veţi merge la Solotvino pentru tratament. Domnule, totul e aranjat”. Numai minciuni, Babette. Din cap în coadă, numai minciuni de Cancelarie Imperială. „datorită eforturilor făcute v-aţi îmbolnăvit, a continuat Cancelaria. Au cedat plămânii, domnule şi nu vă mai prieşte Viena. Cancelaria vă sprijină trimiţându-vă într-o localitate de munte, ca să vă odihniţi mult, să vă hrăniţi bine, să faceţi tratamentul medicamentos. Cancelaria Imperială are grijă de oamenii ei, de aceea vă oferă şi medicamentele necesare, le veţi ridica lunar de la farmacia unuia Talian din Herina. Le puteţi arunca doar când nu vă vede nimeni. Pentru a fi şi mai convingător nu veţi folosi vesela şi tacâmurile împreună cu ceilalţi comisari de poliţie. Astfel veţi discuta nestingherit cu oricine. Veţi mânca: brânză, lapte, unt, ouă. Veţi culege informaţiile care ne sunt necesare adoptând atitudinea de pasivitate şi indiferenţă”. Atât a fost tot, Babette”, zice domnul Vitebsk.
„A fost şi foaia de drum, şi delegaţia şi actele de transfer, Stephan”, zice doamna Clothilda Schuller.
„Au fost minciuni, din cap şi până-n coadă numai minciuni, Babette”, zice domnul Vitebsk.
„Am o băutură tare cu praf de lavandă. În loc de Jagermaister, Stephan”, zice doamna Clothilda Schuller.
„Au sosit indicaţiile pentru următoarea jumătate de an, Babette. Îmi pare rău dar sunt hârtiile oficiale. E vorba de negustori. Knoblauch, Baierl, Hielbel, Lerch, Gartner şi Beldinger, Babette. Vrem să aflăm ce gândesc şi ce pun la cale. Am venit să-ţi citesc. Între noi nu încap secrete şi discuţii la comisariat”, zice domnul Vitebsk.
„Am înţeles, Stephan”, zice doamna Clothilda Schuller.
„Ascultă cu atenţie, Babette. De fapt, după ce citesc, semnezi şi hârtia cancelariei rămâne la tine: „Domnule comisar de poliţie Vitebsk, cu ocazia vizitelor pe care doamna le va face negustorilor, va întări tot mai mult relaţiile cu ei, în scopul de a le câştiga încrederea şi a le vedea şi auzi intenţiile. Doamna va lăsa impresia că e satisfăcută de vizitele pe care le va face fiecăruia, că vede fiecare negustor prin simplă prezenţă o satisface. Va determina fiecare negustor să-i facă vizite, acasă, la Berăria Mutter, în pădurile din împrejurimi. Doamna va avea o atitudine binevoitoare de simpatie, lăsând să se înţeleagă că ar fi dispusă să întreţină chiar relaţii sentimentale. Doamna va elogia inteligenţa şi curajul fiecăruia dintre negustori. Le va îndeplini toate dorinţele conform acestui instructaj. Atenţie, domnule! Doamna să nu fie curioasă şi inoportună pentru a nu trezi bănuieli, să afle tot printr-o relaţie normală cu întrebări logice şi fireşti asupra cărora va fi instruită lunar. Doamna să nu întreţină relaţii de nici un fel cu persoane în care aceşti negustori nu au încredere. Termenul de acţiune, domnule este de o jumătate de an. Rapoartele doamnei se vor adresa strict domnului comisar Vitebsk care ni le va remite, ataşat aveţi numele persoanelor care ne interesează ce fac, ce gândesc şi ce pun la cale”, asta e tot, Babette. Poţi semna şi pot pleca”, zice întristat şi înciudat Stephan Vitebsk.
„Am înţeles şi mă voi supune, Stephan”, zice doamna Clothilda Schuller.
XXX
Doamna Clothilda Schuller primise misiunea de supraveghere a negustorilor din târgul central al Herinei, în octombrie. Cancelaria Imperială avea încredere în ea. „Ca de la o vieneză la o cancelarie imperială”, îşi spuse cu mândrie. În noiembrie i se făcuse milă de Luther Schuller. Vreme de zece zile, din unsprezece noiembrie şi până-n douăzeci ale acelei luni, Luther îi spusese dimineaţa şi seara: „Sărut-mâna, Clothilda”.
XXX
Douăzeci şi trei noiembrie a căzut într-o sâmbătă. Zi de târg mare. Căile ferate ale Imperiului n-aveau zile libere. De cu seară, Luther se apucase de scris cartonul zilnic al Berăriei Mutter. Nu mai avea răbdare. Dimineaţa trebuia să acţioneze. La ora opt îşi luase un halat gri din dotarea căilor ferate, peste hainele de odihnă. Plecase în târg. La margine se aşezaseră: pieptănarii, spiţerii, geambaşi, mai către piaţa centrală lăutarii îşi pregăteau instrumentele. Toată lumea aia adunată îl cunoştea şi-l saluta.
Luther Schuller se urcase pe masa unei tarabagioaice, plină de legume. Halatul il flutura în bătaia vântului. Striga. În Piaţa Centrală se lăsase liniştea: „Domnilor: Knoblauch, Hielbel, Lerach, Beldinger, Gartner, Northaus, Talian şi alţii, Herina are meşteşugari aleşi, meseriaşi cunoscuţi în oraş, dar ştiinţa lor nu e dusă mai departe, la Viena, la Graz, peste tot, domnilor cu aceştia am putea învinge uşor America, dar despre femeia gospodină nu umblă vorba pe nicăieri, se zice în Herina, şi aşa e, domnilor. Aici, ca peste tot, femeia care este frumoasă păcătuieşte fără să vrea şi apoi doreşte să mai păcătuiască până devine coasa cu care se taie recolta. Domnilor, călugăriţa care se spală mai des de două ori pe lună păcătuieşte, peste tot e păcatul, peste tot domnia lui eternă. Domnilor negustori şi alţii, desfrâul carnal este de nestăvilit la orice femeie. Ce are de spus femeia în apărarea ei. Orice, domnilor negustori şi... alţii. Dar soarta îi e pecetluită.
Aşa e peste tot. Aşa e în Herina, domnilor. Scâncetul câinilor sau cântatul cocoşilor la miezul nopţii e semn de netăgăduit.
În jurul lacului din munte am găsit broaşte cu gurile umplute cu pietricele.
Domnilor negustori... şi alţii: gurile acelea erau cusute, lucru care, de fapt, agravează toate circumstanţele de până acum.
În noaptea care a trecut, domnilor, am primit vizita unui moroi din Csongrad, m-a dat cu capul de colţul uşii, mi-a învineţit ochii şi când m-am rugat cu o cruce în mână, abia atunci s-a enervat şi m-a luat la bătaie. Dorea să mă lase într-o baltă de sânge. Domnilor, nu a reuşit. Moroiul din Csongrad a schilodit, a damblagit şi a adus nenorociri în multe locuri, dar i s-a înfundat. Cu Luther Schuller de la calea ferată imperială nu i-a mers.
Domnilor negustori... şi alţii au fost şi vremuri de groază în Herina când cei fără de suflet exploatau cetăţenii sărăciţi, dar au apărut binefacerile tot prin negustorimea oraşului când unul Ostapiciuk şi-a deschis prăvălia în care a vândut fără profit.
Herina cea cu case înalte a reapărut, negustorul acela a făcut primele haine din blană de dihor din tot Imperiul şi s-a procopsit. Pe merit domnilor negustori... şi alţii.
În oraşul acesta dacă sapi, la margine, gropi de trei metri ţâşnesc flăcările albastre din pământ. Flăcările care frig mâinile şi picioarele. Herina e clădită pe cărbunele de dedesupt unde se adună gazele care stau închise sub pământ şi care când ies abia aşteaptă să se aprindă.
Domnilor consilieri... şi alţii, din rădăcini, ierburi, flori şi seminţe domnul farmacist Talian face fierturi şi apoi alifii pe care le vinde bolnavilor fără taxa Vienei.
Şi pentru că de-acuma se ştie şi s-a aflat, domnilor negustori... şi alţii, Luther Schuller vă spune că au apărut curvele alungate din Viena, au fost trimise peste tot ca fete care cântă la pian, ca femei specializate în arta conversaţiei. Trebuie multă atenţie, domnilor consilieri... şi alţii, avem şi-n Herina...
XXX
Halatul domnului Luther Schuller se ridicase ca o fustă. Lumea se adunase grămadă. Şeful de gară al Herinei îşi mişca picioarele printre cartofii reci, roşiile coapte, cepele gălbui... Tocmai când urlase cuvintele: „Avem şi-n Herina...” răsărise lângă tarabă ca din pământ, domnul comisar de poliţie Vitebsk. Se uitase în ochii umezi ai şefului de gară. „Bună dimineaţa, domnule comisar de poliţie. În sfârşit aţi venit”, şoptise Luther. „Haideţi să mergem, domnule Luther”, zisese domnul Vitebsk.
„De acord”, aprobase domnul Luther.
Şi-n timp ce cobora de pe tarabă avea un zâmbet ciudat pe faţă. Privea înspre prăvălia domnului Knoblauch zicând: „Ce ţi-am spus, Johann?” „Aţi zis ceva, domnule Luther?”, întrebase domnul Vitebsk. „Nimic, domnule. Totul e în regulă”, răspunse deja fostul şef de gară al Herinei”, Luther Schuller.
„La Lemberg vă aşteaptă ospiciul, domnule”, strigase supărat domnul Vitebsk.
„Mă supun, domnule comisar”, încheiase Luther. Apoi şoptise încet: „Ce zici, Johann!”
XXX
Domnul Luther Schuller a murit în data de zece decembrie, la Spitalul din Lemberg. Era internat la secţia de alienaţi. „I s-a oprit inima în timpul unui discurs pe care l-a ţinut şase ceasuri şi mai bine în salon”, a declarat domnul doctor Thomas Oszlovitz. A fost îngropat pe cheltuiala Căilor Ferate Imperiale în cimitirul spitalului.
XXX
Doamna Clothilda Schuller a găsit în camera cu canapeaua, pe o măsuţă neagră, o scrisoare. A predat-o domnului comisar de poliţie Vitebsk, care a expediat-o cancelariei imperiale împreună cu un colet plin cu pietre.
„Prin prezenta, rog amical să fiu considerat vrednic de crezare. Relatez faptele: în data de patru septembrie a acestui an m-am plimbat cu barca pe lacul din munte. La un moment am rămas împietrit de groază. Am auzit bubuituri groaznice şi am văzut prăvălindu-se în lac un corp incandescent. Pe suprafaţa apei s-au format valuri mari în timp ce înspre maluri se aşezaseră pietre arzătoare. Nu am intrat în panică. Am ştiut că nu poate fi „Apocalipsa”. Cu toată spaima am adunat rămăşiţe ale acelui fenomen.
Bucăţile de piatră căzute din cer cântăreau trei kilograme cele mari şi sub un kilogram cele mici. Aveau culoarea cenuşie cu pete albe. Le-am verificat în biroul meu de şef a gării din Herina. Lovite cu un ciocan de controlat roţile vagoanele scoteau scântei. Trimit bucăţile de piatră de un kilogram la muzeul din Viena şi cele de trei kilograme la muzeul din Graz. Cu deosebită stimă, Luther Schuller, şef de gară în Herina.”
XXX
La jumătatea lunii decembrie, doamna Clothilda Schuller a găsit în Berăria Mutter, printre cărţile de bucate, notiţele fostului ei bărbat. Acesta dorea să obţină din azbest-ţiglă şi din diferite plante culese din munţi, hârtie. Doamna Clothilda Schuller a păstrat cercetările acelea. S-a ruşinat să i le arate, domnului comisar de poliţie Stephan Vitebsk.
XXX
Berăria Mutter afişa de luni bune acelaşi carton. Scrisul de mână al domnului Luther Schuller era mic şi parcă repezit. Doamna Clothilda Schuller îl fixase în fereastra care da înspre Comisariatul de Poliţie.
Cartonul se îngălbenise. Cuvintele se citeau cu greutate: „Berăria familială Mutter, îşi aşteaptă clienţii. Toate familiile din Herina vor fi servite cu bere mănăstirească a cărei reţetă s-a transmis prin viu grai şi care e unică în Imperiu.
Berea Mutter e făcută cu apă din izvorul acela care te face vesel şi bine dispus şi care întinereşte fiecare cetăţean.
Berea Mutter asigură acea virilitate perfectă, se bea proaspătă, rece şi vie. În fiecare seară într-o atmosferă familială”.