Când l-am sunat pe Emilian Mihăilescu să stabilesc un interviu pentru campania

„Cu gândul la fericire”, nicio nuanţă din glasul său nu mi-a dezvăluit tristeţea marii drame pe care a trăit-o în urmă cu aproape 60 de ani. „Pregătiţi-vă să vă cuceresc”, mi-a spus de la celălat capăt al firului cu o voce căreia nici pomeneală nu i-ai fi dat cei 80 de ani pe care îi împlineşte în decembrie.

Arhitectul Emilian Mihăilescu este unul dintre supravieţuitorii teribilelor temniţe comuniste. La 22 de ani, pe 18 septembrie 1958, dată pe care şi-o aminteşte fără ezitare, a pornit pe drumul puşcăriei, fiind  unul dintre cei 16 condamnaţi din lotul „Rugul aprins” din care făceau parte şi 8 preoţi călugări, printre care părintele Sofian, Benedict Ghiuş, Andrei Făgeţianu, Felix Dubneac, Dumitru Stăniloaie, Arsenie Papacioc şi, şeful lotului, părintele Daniil. Toţi au primit peste 15 ani de puşcărie.

„Tatăl meu mereu mă avertiza, o s-o păţeşti cu preoţii tăi”, îşi aduce aminte, după mai bine de o jumătate de secol Emilian Mihăilescu, de cum bătea mânăstirile Moldovei cu colegul său George Văsii. Şi a păţit-o. Chiar dacă la început totul i se părea o farsă: „La anchetă, când m-a adus caraliul, toate treburile astea mi se păreau scenarii, chiar am zâmbit.  N-am realizat drama. Lasă că o să-ţi treacă ţie zâmbetul, mi-a zis”.

Zâmbeşte. La anchetă, a ajuns printre ultimii, mai exact penultimul. Ochii i se umplu de lacrimi, iar vocea îi coboară înspre capul pieptului. „Vasile Voiculescu, doctorul şi poetul, el era ultimul”, face o pauză apăsătoare.  „Ce om, ce ticăloşi! Un sfânt care trăia printre noi”.

Revine.

„Când s-au terminat aceste interogatorii a trebuit să semnez că s-a terminat ancheta. L-am întrebat pe anchetatorul meu: cât credeţi că o să iau? El cu impertinenţă: Ei, 5 ani!  Bine, dar pentru ce 5 ani? A sărit la mine, urlete, înjurături pumni picioare, bătaie”, de această dată vocea nu-i mai tremură. De altfel, cât a durat discuţia, Emilian Mihăilescu a povestit cu detaşare de ororile din temniţele prin care a trecut. Bătăile crunte, umilinţele inimaginabile pentru un om din ziua de azi, niciuna nu i-a adus vreun tremur în glas. Doar când pomenea de oameni, colegii săi de suferinţă, lacrimile nu mai puteau fi controlate, iar vocea i se gâtuia. Avocatul de la Periprava, suferind de dezinterie, care cădea cărând roaba. Colegul de celulă de la Gherla care în sala de judecată i-a cerut soţiei să facă „ce e mai bine pentru ea şi pentru copii”. „A eliberat-o”, povesteşte cu o emoţie de simţi fiori pe şira spinării.

„Sunt convins că fără ajutorul lui Dumnezeu nu aş fi reuşit să străbat gulagul românesc. Regimul concentraţionar din România a fost  extrem de dur, poate uneori mai dur decât gulagul sovietic”, cad vorbele ca o sentinţă.

Gulagul său a început cu Jilava. „La Jilava, am stat 6 luni. A fost cea mai îngrozitoare puşcărie. Umezeală frig, mizerie, bătaie. Am mâncat izolare, am crezut că o să mor. Noroc că eram mai mulţi şi ne încălzeazeam”, spune Emilian Mihăilescu, adăugând că a fost unul dintre cei care ajungea foarte des în celula mică, de beton, făcută într-o veche toaletă. „Am făcut multe izolări. Totdeauna aveam lucruri interzise. Am ieşit de la Stoeneşti cu caieţele făcute, căpeţele mici de creioane şi le băgam la Gherla”, comentează.

De la Jilava, a ajuns la Periprava, lagărul unde comandant era Ioan Ficior, unul dintre cei mai temuţi şi cruzi torţionari ai puşcăriilor comuniste. „Era un bandit, plin de sine, orgoliul se citea pe chipul său. Avea un baston cu care şi mai croia deţinuţii. Nu avea nimic uman. Totul respira bestialitate. „Bă, bandiţilor, aici nu aţi venit să vă îngrăşaţi, aici aţi venit să intraţi în pământ”, îşi aminteşte.

Nu trebuia să faci ceva ieşit din comun ca să fii victima bestialităţii. De altfel, una dintre bătăile pe care Emilian Mihăilescu a primit-o a ajuns să fie relatată într-o carte, „Tortura pe înţelesul tuturor”, scrisă de un fost deţinut politic, Florin Constantin Pavlovici, care a asistat la întreaga scenă.

„A fost o bătaie care a impresionat întreaga colonie, cu bâtele groase cu care se cărau hârdaiele de apă. De ce? Aceşti indivizi, când te întorceai, făceau iarna, înainte de a intra în colonie, percheziţii să vadă dacă eşti prea gros îmbrăcat. Mie mi-au confiscat mânecile pe care le cosesem pe manta. În timp ce ei nu erau atenţi, le-am luat şi le-am ascuns. Ei nu au observat că am fost acolo, a fost un gest nebunesc ăsta, au observat că intram iar în rând şi au presupus că vreau să mă duc acolo. A urmat o bătaie cu bâte. Am căzut jos şi au dat, au dat. Şi asta a impresionat tot şirul. Atunci am văzut prima dată stele verzi şi am căzut jos, leşinat, că dădeau numai în cap. Mi-a înflorit căciula. S-a spart căciula”, îşi aduce aminte Emilian Mihăilescu.

„N-am scăpat la Salcia şi la Stoeneşti nicio bătaie în poartă. Caraliul mă recunoştea după ochelari. Erau dresaţi ca nişte animale. Nu am văzut pe unul să aibă milă. Nu am scăpat o bătaie în poartă. Seara când ne întorceam: tu, tu, rămâneţi în poartă la bătaie”, adaugă.

Poţi să mai speranţă, să-şi facă loc un strop de bucurie în sufletul tău în toate aceste momente cumplite? „La Periprava marile bucurii erau două. Răsăritul şi apusul de soare. M-au încântat, m-au fermecat, m-au uluit. Au fost cele mai mari cadouri pe care mi le făcea Dumnezeu. Nişte spectacole. Vedeai norii sub diverse culori, parcă erau munţi în flăcări. Şi al doilea lucru care mă emoţiona, de la la Vâlcov, de cealaltă parte a braţului Chilia, se auzeau clopotele care băteau duminica. Astea erau momentele mele de fericire”, spune cu o seninătate pe chip, Emilian Mihăilescu.

Dar gândul la eliberare? „Le spuneam oamenilor. Aici suntem într-un fel de rezervaţie, să vedeţi ce ne aşteaptă afară”. A venit şi ziua în care a ieşit pe poarta închisorii. A fost eliberat de la Gherla. A ajuns în Cluj, unde avea o verişoară, cu o ocazie.

„Când m-a văzut verisoara, nu mă recunoştea. Ai ei aveau bilete la un spectacol la cinematograf. Şi mi-a zis dacă vreau si eu să merg. Am mers seara. Mă gândeam mereu, colegii mei iau masa acuma. Mănâncă mizeria aia de mâncare şi eu stau la cinema. Nu am putut să mă bucur. Făceam asociaţia ce fac ei şi ce fac eu. Mă simţeam foarte vinovat, mă simţeam desolidarizat. Mi-aduc aminte, exact, exact, mă apăsa. Nu vă daţi seama ce înseamnă să te încarci cu regrete că nu eşti alături de ei, deşi erai liber”, povesteşte prima zi de libertate.

A reînvăţat, apoi, încet, încet să se bucure. „ Căutam lucrurile care să-mi dea bucurie. Şi acum vorbesc cu copiii, cu câinii”, spune.

După atâta suferinţă, mai poate fi un om fericit? „Asta depinde numai de noi să ne acceptăm suferinţa. Aş fi putut să fiu un om banal, să umble cu vorbe şi intrigi. Nu am invidiat. Niciodată nu am urât. Şi asta le explic oamenilor. Pe mine ca să urăsc pe cineva încarcă negativ, nu-mi dă pace. Deşi nimeni nu s-a comportat cu mine comme il faut. Ii iert, l-am luat pe fiecare aşa cum e şi l-am accepat. Iubirea, toleranţa şi iertarea sunt lucruri pentru care Isus şi apostolii au militat. Lumea nu este mai bună că urăşte”, spune. „Micile bucurii. Asta este definiţia fericirii”, adaugă cu faţa înseninată Emilian Mihăilescu.

O mare dorinţă? „Cea mai mare bucurie a mea ar fi să văd ţara asta reînflorind, cu oameni adevăraţi care se respectă, care-şi iubesc ţara”.

http://www.gandul.info/stiri/cum-mi-s-a-aratat-fericirea-in-temnitele-comuniste-interviu-cu-emilian-mihailescu-supravietuitor-al-lagarelor-de-la-periprava-si-gherla-14904632