(în curs de aparițe, decembrie 2015)

SORIN PREDA

(12 decembrie 1951 – 26 noiembrie 2014)

 Prozator, publicist și profesor de journalism (…)

 „Noi, toți, suntem vinovați de moartea lui Marin Preda.”

Afirmaţi de curând, domnule Sorin Preda, că în Siliştea Gumeşti, efuziunile sentimentale nu sunt neapărat un păcat, cât o izmeneală sentimentală, o dovadă de slăbiciune sau uneori, după caz, o gravă lipsă de educaţie. Şi nici că Ilinca ori Sae va fi recunoscut vreodată sentimentele lor faţă de Marin Preda, cu toate că exista o vizibilă explozie de ospitalitate a Ilincăi când Marin oprea maşina la poarta casei din Siliştea Gumeşti. Copil fiind, cum percepeați lumea din Siliștea pierdută în „Bărăganul zgrunţuros şi fierbinte”?

Nu am asistat la prea multe întâlniri siliştene între Marin şi sora lui, Ilinca. Motivele ţin de programul încărcat al scriitorului, dar şi de precauţia marelui romancier de a împărtăşi momentele de intimitate din viaţa lui cu oricine. Era un privilegiu să-l însoţeşti pe Marin Preda în satul lui natal şi să-l observi cum se transformă treptat din directorul sever de editură care era, într-un elev scos la tablă de faţă cu părinţii şi inspectorul şcolar. Cred că, revenind la Siliştea, scriitorul avea mari şi intratabile emoţii, dar ştia să le ascundă în tăceri adânci sau în răbufniri intempestive de veselie (he-he-he!), atunci când arăta din goana maşinii spre un măgar înhămat la cotigă, după care concluziona filosofic:” Marca Simplon, aprinderea cu ciomagul!”. Nu ştiu ce anume căuta el în Siliştea: prieteni, amintiri, gusturi sau noi întâmplări. În orice caz, chiar dacă nu era expansiv şi plimbăreţ, stătea de-o parte şi lua aminte. Era o lume care îl uimea în permanenţă. O lume plină de răutăţi şi exprimări sublime. O lume de oameni mintoşi, uşor înfumuraţi, proşti uneori, dar niciodată plicticoşi sau lipsiţi de haz. Oameni vii şi neclintiţi în credinţa lor că lumea începe şi se termină cu dânşii. Cam asta îl impresiona pe Marin, de câte ori revenea la obârşie - faptul că oamenii aceia simpli şi fără multă carte aveau orgoliul de a nu se lăsa striviţi de istorie sau altă entitate abstractă. Aşa erau (mai sunt oare?) siliştenii. Se supuneau formal oricărui regim politic, dar, în realitate, nu acceptau autoritatea nimănui (nici a perceptorului, nici a „ăluia mic” – Regele Mihai, şi cu atât mai puţin a băiatului lui Paţanghel, ajuns mare scriitor la Bucureşti), convinşi că, împinşi puţin de la spate şi având un dram de noroc, ei ar fi fost şi mai buni, şi mai renumiţi, şi mai de ispravă decât Marin sau generalul Dragnea. Pentru silişteni, soarele e neapărat un reper. E doar un astru destinat din plecare să se învârte temeinic şi neoprit în jurul lor. Când a aflat de moartea scriitorului, un bătrân din sat a început să se caine: „Ce nenorocire dom’le... Ce nenorocire! Muri Marin Preda şi acu nu mai are cine să-mi scrie amintirile şi tot ce-am pătimit eu în timpul războiului! Rămăsei cu viaţa nescrisă. Rămăsei al nimănui”. Pentru silişteni, nenorocirile nu pot fi decât strict personale. Restul, de la războaie până la cataclisme naturale cu sute şi mii de morţi, nu reprezintă decât evenimente şi întâmplări numai bune de discutat în poiana lui Iocan sau la crâşma din dreptul Monumentului – cel cu porumbelul aşezat în cuibar, în aşteptarea păcii mondiale.

„Marin Preda era extrem de relaxant să afle că prostia poate fi ceva foarte serios, ce se studiază în universităţi celebre...”

Cum l-aţi descrie pe Marin Preda?

E greu să-l descrii pe Marin Preda. Nu semăna cu nimeni. Poate puţin cu Panait Istrati, puţin cu Eliade, când era tânăr. Ţin minte că la un moment dat (eram în Dionisie Lupu, nr. 4), s-a uitat în oglindă şi, observând că e neras de câteva zile, a spus ca pentru sine: „Ce-ar fi să-mi las barbă şi să semăn câteva zile cu Hemingway?!”. Apoi, a râs şi s-a retras în liniştea sălii de baie, cugetând în sinea lui că, în ciuda aparenţelor, schimbul l-ar fi dezavantajat. Corect ar fi fost un schimb de înfăţişări – Marin    să-şi lase barbă, iar Hemingway să-şi pună pe nas o pereche de ochelari cu dioptrii mari, asemenea marelui romancier siliştean. Revin deci şi spun că nu e uşor să-i faci un portret scriitorului. În realitatea lui de zi cu zi, Marin Preda era poliedric. Avea mai multe înfăţişări şi laturi distincte. Fiecare avea ocazia să-l cunoască în alt mod. Fostele iubite într-un fel; duşmanii, în altul. Avea ceva teatral în el, dar şi ceva extrem de profund, insondabil. Râdea cu o poftă nebună, visceral aproape. Tăcea la fel. Părea absent, cu mintea în vacanţă, iar peste nişte luni, era în stare să-ţi reproducă discuţia şi spusele tale cu o precizie de reportofon. Nu era confesiv, dar te putea surprinde cu o amintire ciudată, cu o mărturie la care nu te-ai fi aşteptat. Chiar dacă umorul nu-l părăsea niciodată, orice cuvânt sau constatare aveau în gura lui o apăsare de adevăr istoric, de lucru îndelung verificat. „S-a descoperit legea prostiei universale” zicea el şi îţi rezuma expresiv şi cu mult farmec Legea lui Peter, liniştit cumva că prostia nu e o aiureală, o scrânteală accidentală a minţii. Pentru Marin Preda era extrem de relaxant să afle că prostia poate fi ceva foarte serios, ce se studiază în universităţi celebre, după legităţi, principii şi formule exacte de calcul. Asta însemna că, având de lucru cu prostia, omenirea putea să lase în pace deşteptăciunea şi oamenii din dotare. Un timp măcar, cât să mai poată scrie el o carte.

„În timp ce ‹‹intelectualii›› de la madam Candrea îl refuzau pe motiv că vine de la ţară, ţăranii lui de la Siliştea îl cam uşuiau, crezând că e cu nasul pe sus...”

După 1990, personalitatea şi opera lui Marin Preda au intrat într-un soi de restaurare prin adăugarea unor elemente gen „în opera lui Marin Preda există realism socialist”, „că se documenta din presa comunistă” ori că „Marin Preda a fost stâlpul puterii comuniste”. Produc aceste constatări critice suficiente motive pentru te întreba, alături de unele concesii făcute şi recunoscute chiar de scriitor, dacă nu cumva Marin Preda a fost un nomenclaturist şi un susţinător al regimului comunist din România?

Colaboraţionismul lui Marin Preda e o imensă prostie, ca să nu vorbesc în alţi termeni, de moralitate. Concesiile lui au fost mărunte şi taxate de chiar el, în persoană (de pildă, regreta nuvela Desfăşurarea şi, mai ales, regreta folosirea ei de către propaganda acelor vremuri). Celelalte acuze sunt fie inventate, fie preluate după ureche: Ana Roşculeţ nu e un roman „muncitoresc”; Moromeţii, vol. II, nu e o odă închinată noilor realităţi socialiste; Delirul nu e o promisiune făcută lui Ceauşescu că va scrie despre mirifica lui biografie revoluţionară. Marin Preda nu era ahtiat după funcţii şi onoruri. Îi plăcea admiraţia oamenilor de pe stradă, a taximetriştilor, a elevelor visătoare, dar atât. Totul se rezuma la scrisul său şi la condiţia lui de scriitor profesionist. N-ar fi acceptat nici mort să fie preşedintele Uniunii Scriitorilor, având oroare de protocol şi şedinţe interminabile.  N-ar fi primit nicio funcţie de partid şi n-ar fi semnat nici cea mai nevinovată aluzie omagială. De asta, probabil, mulţi l-au urât pe Marin Preda. L-au urât pentru talentul şi perseverenţa lui profesionistă. L-au urât pentru femeile ce roiau în jurul lui, pentru soţiile frumoase, pentru numeroşii bani pe care îi primea la fiecare reeditare sau nouă apariţie editorială. Îl urau pentru că lua cina zilnic la Capşa şi nu avea niciun leu împrumutat de la Fondul Literar. Putea să călătorească în Franţa când voia. Putea să-şi petreacă nişte săptămâni de odihnă în cele mai luxoase camere de la Cumpătul, Pelişor sau Neptun… Marin Preda a fost ultimul scriitor român profesionist şi pigmeii nu puteau ierta un asemenea afront. Eugen Simion are altă mirare şi altă explicaţie. Întrebându-se de ce mulţi scriitori au continuat să-l urască şi după moarte, dl Simion găsea motivul în originea ţărănească a lui Preda. Se prea poate, marele romancier a fost perceput mereu ca un intrus, un parvenit, un intelectual fără facultate (ar fi putut oricând obţine diploma de la Filologie, dar, din diferite motive, a refuzat). Eugen Barbu, duşmanul lui de-o viaţă, îl ironiza cu apelativul: Ţărănoiul. Ion Lăncrănjan (alt duşman neclintit) îl numea, atunci când se afla în toane mai bune: Chiorul. Cei care îl iubeau se mulţumeau să-i spună simplu: Monşer.

Oricum, destinul lui Marin Preda nu a fost deloc plăcut. Destin de om alungat de peste tot şi neprimit de nimeni. În timp ce „intelectualii” de la madam Candrea îl refuzau pe motiv că vine de la ţară cu o lume vetustă şi gregară, ţăranii lui de la Siliştea îl cam uşuiau, crezând că e cu nasul pe sus, că e d’al oraşului şi special vine cu maşina la poartă, ca să vadă lumea ce mare şi ce tare sculă naţională a ajuns. Poate să pară excesiv ce spun, dar puţini critici literari au analizat brutalitatea excluderii lui Marin din Siliştea, din căminul părintesc. Trauma acestei plecări forţate (chior şi dosădit, nu era bun de muncă) a resimţit-o toată viaţa. O traumă ce răzbate în filigran mai toată cărţile lui (...)

(…)

Din cuprins:

Dialoguri      

Dan C. Mihăilescu

Alexandru (Sae) Preda

Sorin Preda

Confesiuni

Paul Amet

Ștefan (Gigi) Baltac

Florea Burtan

Anghel Gâdea

Amintiri

Salcâmul lui Moromete

Dacă Moromete ar fi avut telefon

Bă, Ghiță, bă, uunde ești?

Fotocronică