Înjurând cu poftă, doctorul Drăghici reuşi cu greu să găsească un loc liber şi îşi parcă Solenţa în faţa spitalului. Dintotdeauna, el îşi aşeza invariabil maşina în acelaşi loc şi toată lumea îi respecta tabietul; de fapt, nu era ceva rău în faptul că încerca să menţină şi în parcare o ordine la fel de strictă ca cea din propriul cabinet. Totuşi, astăzi, în mod cu totul surprinzător, „locul lui” era ocupat de o Skoda Oktavia neagră, strălucitoare, „caracteristic impertinenţilor”, cum o catalogă doctorul imediat, stăpânindu-şi pofta de a-i trage un şut

Drăghici era de aproape treizeci de ani ginecologul spitalului, poate nu mai bun sau mai rău decât alţii din oraş, dar bun meseriaş, îşi iubea specialitatea iar pacientele lui nu se plânseseră niciodată de el.

În vremurile de tristă amintire nu jefuia femeile care veneau, disperate la el. Unele, mai cu dare de mână, nu se uitau la câteva mii de lei. Altele, care se ascundeau de părinţi sau de soţi, veneau cu ce puteau, iar el nu refuza să le ajute. Cum de scăpase ochiului vigilent al miliţiei sau securităţii, nimeni nu ştia sigur, dar logica spune că nici soţiile organelor nu erau chiar dornice să contribuie din plin la sporul demografic.

Burlac fiind, doctorul Drăghici nu avea urmaşi la care să se gândească. Singura lui pasiune era automobilul. Încă de la începutul activităţii, el îşi cumpărase maşină. Nu se ştia precis ce fel de maşină îşi putuse permite ca stagiar, dar colegii lui mai vechi îşi aminteau că întotdeauna era primul care apărea cu o marcă nouă. Nu ţinea neapărat să conducă maşini scumpe, pe locul „lui” stătuseră pe rând şi un Trabant, şi o Skoda 1000 MB, şi un IMS din prima generaţie, cu prelată de pânză, dar şi un Ford Taunus, un Fiat 1800 şi, mai recent, un Espero. Şi alte, multe, maşini. A

La un moment dat avusese o pasiune pentru Dacii. Spunea tuturor că el e român şi că e dator să circule cu maşini româneşti. E drept că, spre deosebire de alţi deţinători de Dacie, el nu ajungea să peticească tabla caroseriei sau să schimbe set după set; era, totuşi, medic ginecolog, îi era mai uşor să schimbe maşina decât s-o repare.

Dar nu îi era nici ruşine să şurubărească; se lăuda (dar nimeni nu-l credea) că ar fi putut să-şi demonteze maşina în mijlocul drumului şi să o facă la loc, pentru a-şi continua călătoria. Sigur era doar faptul că jumătate din portbagaj era ocupat de un dulăpior de scule, ceea ce dădea greutate laudelor sale. În tot cazul, ar fi avut cu ce să îşi transforme maşina în piese. A, da, cineva povestise odată că, sub ochii lui, doctorul Drăghici reparase un motor aproape iremediabil gripat; schimbase segmenţi, bolţuri, ba chiar şi simeringuri, fără să demonteze maşina: intervenise prin ţeava de eşapament. Dar cum acel cineva era bătrânul Tuteaşcă, pus mereu „pe goange”, nimeni nu l-a crezut.

După aşa-zisa „Revoluţie”, pasiunea lui Drăghici pentru maşina de la Colibaşi s-a stins, treptat. „Zâmbetul lui Iliescu” pe care l-a condus din 1999 a fost ultima lui Dacie. A ţinut-o doar vreo trei ani, după care, văzând că producţia încetează, s-a considerat trădat de fabricant şi, după ce i-a înjurat „pe ăştia cu progresul lor” din toată inima, i-a dat maşina cadou portarului.

Nea Costică, sau „le Camarade Costique”, cum îl numea ginecologul, a primit-o cu recunoştinţă. Foarte curând şi-a luat şi permis de conducere şi „Zâmbetul lui Iliescu” apăru din nou în parcarea privată a spitalului, ce-i drept, fără să se mai bucure, ca pe vremuri, de privilegiul unui anume loc.

Iar în spital, când se află despre dărnicia lui Drăghici, începuse să circule o vorbă, spusă, probabil, de vreun invidios: „Dă-i portarului!”.

- Ai văzut, Camarade Costique, mi-a luat un dobitoc locul, se plânse ginecologul, trecând prin cabina portarului. Acesta îi răspunse cu un gest respectuos de salut, în timp ce vorbea la telefonul interior.

Ziua de muncă a doctorului Drăghici se scurgea în linişte. Nu erau cazuri interesante, femeile care aveau într-adevăr probleme se duceau la clinici specializate. De când nu mai era un Ceauşescu cu iubirea lui nemăsurată pentru copii, întreruperile de sarcină se făceau la lumina zilei, cu asistentă şi registru, iar Drăghici nu mai avea parte de doza aceea de adrenalină care îi făceau meseria mai atrăgătoare. Din păcate pentru el, nici buzunarele halatului nu mai erau aşa pline ca altă dată. Mai mult, în mod surprinzător, în ultimii ani de abia mai găsea acolo nu plicurile de până mai ieri, ci doar „bani de ţigări”. Era doar un fel de-a spune, pentru că el nu fuma, lucru ştiut de toate pacientele. Chiar, interesant cum află pacientele astea toate cele despre doctori şi le respectă plăcerile … Se ştia că nu fumează, nimeni nu-i aducea ţigări, aşa cum primeau colegi de-ai lui. E drept, însă, că şi nevoile doctorului erau tot mai mici odată cu înaintarea în vârstă; nu mai avea chef să plece în excursii lungi cu maşina, în ţară sau peste hotare, cum făcea altă dată. Nu mai visa să-şi schimbe maşina la doi – trei ani, Solenţa pe care o deţinea era destul de bine făcută şi se gândea s-o ţină cel puţin până la pensie. A lui, nu a maşinii … şi nu mai era mult până atunci. Alte idealuri nu mai avea, aşa încât „banii de ţigări” şi salariul îi erau suficienţi şi nu se plângea.

Aproape de sfârşitul programului, doctorul Drăghici aruncă, din obişnuinţă, o privire spre „locul lui”. Vederea Oktaviei parcate acolo îi strică din nou buna dispoziţie şi, contrar obiceiului, îi răspunse cam răstit pacientei care îi cerea lămuriri suplimentare.

- Ce, n-ai mai pus ovule?

Văzând privirea nedumerită a femeii, Drăghici îşi dădu seama că se răzbună pe cine nu trebuie şi se îmbună. Aproape fără să gândească aprobă tot ce-i spunea ea, concentrându-se să noteze pe reţetă graficul de administrare a tratamentului.

Ieşind din cabinet, pacienta întoarse, încă o dată, capul:

- E adevărată vorba cu portarul? întrebă ea.

- Da, doamnă, sigur că da, răspunse Drăghici, fără să-şi mai bată capul să înţeleagă despre ce e vorba.

Plecând spre parcare, doctorul îşi consultă „nota” pe care scrisese ce trebuia să-şi cumpere pentru cină. Avea invitaţi la masă, aşadar era necesară o vizită la supermarket. Exact ce-i displăcea lui cel mai mult, aglomeraţia, dar se pare că nu putea să o evite.

Şi colac peste pupăză, nici obişnuitul său ascultător, „le camarade Costique”, nu era în cabina lui. Aproape în fiecare zi, ieşind de la serviciu, doctorul se oprea câteva minute la portar să se mai plângă de greutăţile vieţii, să mai înjure guvernul sau, măcar, pe directorul spitalului. Acum, însă, trebuia să meargă la magazin şi să înjure singur.

… Ceea ce Drăghici făcu din plin, trecând, în parcarea subterană, pe lângă Skoda neagră, de impertinent, care îi stricase lui ziua. Îşi continuă „recitalul” şi când, la coborârea din maşină, un angajat al magazinului îi atinse spoilerul cu şirul de cărucioare pe care îl împingea, făcând şi o aluzie răutăcioasă:

- Ce bă, ai in-Solenţă!?

Din fericire, în rafturile unui supermarket găseşti întotdeauna ce cauţi, şi doctorul îşi bifă tot necesarul, ceea ce făcu să-i revină buna dispoziţie. Îşi puse cumpăraturile în portbagaj şi, asigurându-se cu grijă, porni spre casă.

Nu avansă decât câţiva metri. Fu nevoit să oprească la zebră, moment în care se simţi izbit puternic în spate. Până să se desprindă din centura de siguranţă, mai mulţi gură cască formară un cerc in jurul maşinilor „pupate”, majoritatea adresând termeni duri şoferului maşinii din spate, pe care o considerau vinovată. Câţiva binevoitori îl ajutară pe Drăghici să coboare din maşina sa avariată, şi nu mică fu mirarea doctorului când îşi recunoscu agresorul: Skoda de impertinent. Şoferul acesteia, însă, nu putea fi recunoscut în spatele parbrizului fumuriu şi nici nu îndrăznea să iasă din maşină de frica celor care ţipau la el.

Câteva clipe mai târziu, apărut de nicăieri, un poliţist îi ceru doctorului actele. Drăghici se aplecă să le scoată din torpedo, iar când se ridică avu o surpriză plăcută: lângă Solenţa lui îl recunoscu pe „Camarade Costique”.

- Ia uite ce-mi făcu dobitocu’ ăla din spate! începu să se plângă doctorul, aşa cum era obişnuit în discuţiile cu portarul.

Dar acesta nu avu timp să-i răspundă; cu privirea în pământ, tocmai prezenta actele Skodei la control …