Asuaj - repere istorico geografice

Cele două aşezări care compun comuna – Asuaju de Sus şi Asuaju de jos - se află situate în vestul judeţului Maramureş, învecinându-se la Nord şi la Vest cu sate ce aparţin judeţului Satu Mare - Bârsăul de Sus, Chilia, Homorodul de sus şi Solduba.

Peisajul natural este dominat de Culmea Codrului, munţi de origine hercinică, care din punct de vedere geologic pot fi consideraţi alături de Măgura Şimleului, cea a Meseşului şi cea a Prisnelului, drept o prelungire spre Nord-Est a Munţilor Apuseni, o punte de legatură între Carpaţi Occidentali şi Carpaţii Orientali.

Culmea Codrului sau Munţii Făget sunt cu altitudini modeste, asemănătoare cu cele ale Munţilor Măcin din Dobrogea, cel mai înalt vârf - Tarniţa având doar 582 m, dar structura geologică de roci cristaline îi revendică statutul de “Munţi bătrâni”, care printr-o îndelungată eroziune au ajuns să fie înecaţi în propriile sedimente.

Relieful întregii zone este predominant deluros, alcătuit din culmi domoale şi împădurite ce coboara lin spre văile micilor curgeri de apă – Stârcu, Turbuţa, Valea Asuajului şi Valea Sălajului.

Sunt amândouă Asuajele sate mici cuprinse între hotare mari ceea ce a conferit peste vremi un caracter predominant agro- pastoral vieţii economice din aceste aşezări.

„Codrul Asuajului” este vestit pentru pădurile sale seculare de fag, carpen şi stejar, care pe lângă generoasa aprovizionare cu lemn de foc şi de construcţii pentru o zonă largă, a oferit multor localnici şansa de a deprinde meserii secundare agriculturii, precum confecţionarea uneltelor de lemn: furci, greble, pluguri, cozi pentru sape, hârleţe, coase apoi a războaielor de ţesut şi a căruţelor de lemn, aflate în uzul cotidian până în ultimele două decenii.

Este de asemenea “Codrul” vestit pentru bogăţia în diversitate şi valoare a fondului de vânătoare, în special pentru cerb, căprior, mistreţ şi fazan, aici aflându-se în funcţiune două confortabile cabane destinate practicării vânatului sportiv şi de agrement.

În ce priveşte trecutul istoric precizăm că prima semnalare în document istoric scris datează din anul 1391, document în care se subliniază limpede şi caracterul etnic al acestor două aşezări: “possessions olachiales duo Aziwagh” adică în traducere din latină “stăpânirile româneşti cele două Asuajuri”, care pe atunci aparţineau domeniului feudal al cetăţii Ardud, propietate a familiei voievodale maramureşenie a drăgoşeştilor, urmaşi ai legendarului descălecător în Ţara Moldovei - Dragoş Vodă.

Faptul că la 1391 sunt deodată pomenite şi Asuaju de Sus şi Asuaju de Jos este o dovadă indirectă de logica istorică, a ceea că vechimea lor este cu mult mai mare, având în vedere teoria “roirii satelor”. În cazul în care în documentele medievale apar semnalate aşezări cu specificaţia “de Sus, de Jos, de Mijloc, Mare, Mic” este limpede că iniţial a fost o primă aşezare mai veche “matca” din care mai apoi s-a întemeiat prin roire şi cealaltă sau celelalte.

După această primă atestare, în plin ev mediu, documentele istorice se înmulţesc continuu dovedind-o evoluţie istorică prin veacuri, a celor două Asuaje, asemănătoare în bună măsură cu destinul comunităţilor româneşti din Translivania până în 1918 şi apoi din România până azi.

În privinta toponimului de la 1391 transcris “Azywagh” semnalăm în treacăt supoziţia afirmată doar verbal, acum două decenii, de catre Grigore Alb Gral, un pasionat al decriptării scrierii runice, potrivit cărei supoziţii toponimul ar însemna ”izvorul apelor”.

Vechime mult mai îndepartată decât anul 1391 conferă celor două Asuaje descoperiri arheologice întâmplătoare: un topor din piatră şlefuită ieşit la iveală prin anii ‘70 pe Valea Stârcului şi salvat de regretatul pădurar Mitre Achim, iar apoi pumnalul de bronz descoperit în vara anului 1987 la Asuaju de Jos. Ambele piese aflate acum în patrimoniul Muzeului Judeţean de Isorie şi Arheologie Maramureş, fiind dovezi incontestabile de locuire omenească pe aceste locuri acum 3.500- 4.000 de ani, în epoci istrice străvechi.

 “Târgul fetelor” de la Asuaj – manifestare folclorică de veche tradiţie a “Ţării Codrului”

Dintre toate manifestările populare obişnuite de multă vreme în satele zonei Codrului, precum hramul bisericilor, ieşitul la ţarină, cununa seceratului, mersurile la târgurile saptămânale de la Ariniş, Hodod, Cehul Silvaniei ori participarea, până odinioară, la “danţul dominical” sărbătoarea anuală de la Asuaj s-a impus întotdeauna prin unicitate, vechime şi masivitatea participării localnicilor.

Cu toate că de mai bine de o jumătate de veac manifiestarea a fost preluată sub egida organismelor judeţene de profil şi i s-a dat “formula scenică” ceea ce a făcut-o să fie şi mai bine cunoscută. Alături de “Târgul fetelor de pe Muntele Găina” stă mărturie prin vremuri a unei vechi tradiţii folclorice care a pâlpâit până spre noi.

Din dorinţa de a reconstitui imaginea şi semnificaţia mai profundă a “Târgului de la Asuaj” am adunat în repetate rânduri mărturii de la bătrânii satelor zonei, de la mai vechii ceatarâşi care întreţineau sărbătoarea precum Nuţu Bobului şi Iuănu Bănii din Asuaju de Sus, Simon Horotan şi Vasile Pop din Urmeniş, Isidor Şerban din Stâna, ori Gheorghea Strâmbului din Solduba. Apoi am amplificat documentarea la surse bibliografice şi documentare la Cluj- Napoca, Baia Mare şi Satu Mare.

Din mărturiile orale am aflat că până înainte de primul război mondial un “Târg al fetelor” se ţinea la Asuaju de Sus anual de sărbătoare creştina a ”Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel”. Pe atunci i se mai spunea şi “Târgul cireşelor” ori “Târgul Cepsălor”, cepsăle nefiind alceva decât podoabe sclipitoare cumpărate de la negustorii evrei şi folosite la găteala capului tinerelor fete pentru zile de sărbătoare.

Ori, se ştie prea bine că orice fată fecioară purta întot- deauna capul descoperit şi nu purta năframa decât în noaptea nunţii când se lua jos cununa de mireasă şi naşa o dăruia cu o primă năframă înflorată. Într-o asemenea rânduială podoabale pentru gătarea părului “cepsele” aveau un rol central pe lângă împletitul cozilor şi aranjatul artistic al cocului (“conciul”)

După primul război mondial sărbătoarea s-a strămutat înspre toamna şi are loc anual în 14 septembrie. A ajuns să i se spună şi “Târgul Cepelor” şi această schimbare trebuie pusă în legătură ori cu anotimpul toamnei când se vindeau roadele recoltelor, regina find ceapa, ori cu ieşirea din limbajul uzual al termenului de “cepsă” pentru podoabe.

Oricum şi aşa schimbată, ori ca i se mai spune “Târgul fetelor” ori că i se spune “Târgul cepelor”, manifestarea de la Asuaj rămânea cea mai grăitoare mărturie a legăturilor tradiţionale dintre satele situate de o parte şi de alta a Culmei Codrului ori mai din depărtare.

Luau parte în primul rând tinerii de ambele sexe, veniţi din sate mai apropiate pentru a se aduna şi a-şi petrece alături o dată pe an la un anume loc central din satul Asuajul de Sus, cum poartă până azi numele de “Locul târgului” cu toate că de 3 decenii manifestarea a fost strămutată pe un amplasament nou, mai generos ca spaţiu, loc unde a funcţionat o vestită livadă pomicolă solară ce poartă până şi azi numele unui vrednic dascăl, spunândui-se “Grădina Simoanchi”

Fiecare grup de tineri venea însoţit de muzicanţii satului (“ceatăraşii”) tocmiţi de “chizesul” feciorilor să întreţină pe durata unui an întreg “danţul la şura” şi mai ales să însoţească tineretul satului la “Târgul de la Asuaj”

Fetele cu deosebire veneau la târg îmbrăcate cu cele mai preţioase costume de pânză brodate cu mâna sau cu maşina de cusut şi cu părul măiestrit împletit în cozi şi aşezate în coc. Erau nelipsite sclipitoarele ”cepsă”. Fetele mai înstărite şi care aveau la Asuaj rudenii sau prietene, aduceau de la casa unde erau găzduite şi o desaga în care erau puse alte rânduri de costume, cu deosebire “spăcele”, pe care le îmbrăcau pe rând în pauzele dintre danţuri.

Danţurile târgului se înfiripau spontan ici şi colo pe “Locul târgului” coordonate fiind de “chizeşul” feciorilor.

În această formulă de manifestare sărbătoarea de la Asuaj reuşea să fie o veritabilă paradă a costumelor populare de sărbătoare precum şi o maiestuoasă întrecere în măiestria “danţurilor codreneşti”, unele de mare virtuozitate. Aici feciorul holtei avea ocazia să aprecieze frumuseţea costumului lucrat de mână în care se întrevedea hărnicia fetei dar deopotrivă priceperea fetei la joc, amândouă acestea sugerând vrednicia fetei şi stadiul pregătirii pentru măritiş.

În iureşul danţului nu lipseau strigăturile feciorilor adeseori înţepătoare pentru fată, precum:

 
“Poate fi mândra făloasă

Podu-i ţese, podu-i coasă

Podu-i face ţărcaturi

Pă mâneci şi pă şolduri”

 

“Mânce-te mândră căţălu

Mândru ţi-ai ţărcat spăcelu

Pumnăşeii de la mână

Pă dărăburi de slănină

Plantica de la grumaz

Pă dărăburi de cârnaţ”

Cu toate aceste hazlii şi usturatoare strigături la danţurile, Târgului de la Asuaj se legau cunoştinţe între feciorii şi fetele din sate diferite, se legau prietenii, uneori se prindeau logodne şi mai înainte vreme se spune că nu erau tocmai rare cazurile de “furat” fata din “târg” adică realizarea unei căsnicii fără învoiala părintilor. Mărturie stă şi o scurtă zicală:

 

“Şi mama când o fost fată

De la târg o fost furată

C-aista nu-i târg de ţară

Ce târgu-i să mai dai iară

Ci-i târgu târgului

Pă viaţa omului”

 

Oricum fetele, cu deosebire se pregăteau îndelung pentru a lua parte la târg şi aşpteptau cu mare ardoare sărbătoarea cum ilustreaza şi versurile:

 

“Adă Doamne târguţu'

Ca să-mi vie drăguţu'

Să mă preumble-ntre şetre

Să le fac ciudă la fete

Să mă preumble prin sat

Să le-arat ce mi-o luat”

 

După datele culese pe cale orală de la bătrânii satelor şi din informaţiile din lucrările de specialitate se poate susţine ipoteza că vechiul “Târg al cepsălor” de la Asuaju de Sus, aşa-zisul “Târgul de fete de pe muntele Găina” şi alte asemenea târguri de vară existente odinioară în Transilvania au fost manifestări folclorice legate de sărbătoarea populară cunoscută pe cealaltă parte a Carpaţilor sub numele de “Drăgaica”, sărbătoare care coincidea în Transilvania cu “Sânzienele”.

Aşa cum se ştie “Drăgaica” era o sărbătoare legată de coacere a holdelor, iar protagonistele erau fetele care, împodobindu-se strălucitor, cutreierau cântând holdele ce dădeau în pârg. “Drăgaica” era aşadar o manifestare a fetelor, ele fiind cele care practicau obiceiul, feciorii intervenind după toate probabilităţile într-o perioadă mai târzie, când obiceiul a început să-şi schimbe rosturile iniţiale. Cu timpul pierzându-se vechea semnificaţie a sărbătorii, aceasta a devenit o sărbătoare a fetelor, în cadrul căreia ele îşi etalau roadele muncii lor, concretizate în îmbrăcămintea şi gătelile pregătite în vederea căsătoriei. Totodata s-a accentuat caracterul de petrecere tinereasca în cadrul căreia fetele puteau să facă dovada măiestriei lor la joc, ceea ce constituia unul dintre criteriile de apreciere a frumuseţii tinerilor. Manifestarea, care antrena fete şi feciori din mai multe sate, a favorizat apariţia târgului, care a devenit unul “de ţară” unde în afară de ţărani, participau negustori de tot felu pentru ca azi să predomine masiv latura comercială.

Oricum între târgurile fetelor de la Asuaju de Sus şi cel de pe Muntele Găina există asemănări izbitoare care nu pot fi explicate prin simplă coincidenţă. Este de reţinut ca în ambele cazuri este vorba de manifestări a locuitorilor din aria Carpaţilor Occidentali, ale Munţilor Apuseni, căci Munţii Codrului nu sunt altceva decât punctul terminus al Apusenilor spre miază-noapte.

Câtă vreme despre manifestarea folclorică de la Asuaju de Sus nu am avut parte decât de o documentare, de o reconstituire pe baza mărturiilor orale, amintirile bătrânilor şi câteva fotografii despre “Târgu fetelor de la Găina” am parcurs o stufoasă literatură de specialitate şi consemnari în presa vremii. Dar pentru că între cele două manifestari există la origine asemănări limpezi, relatăm succint modul cum se desfăşura manifestarea din Ţara Moţilor potrivit unor însemnări vechi de până la 200 de ani.

La Găina, la sărbătoarea de “Sân Petru” urcau la munte puhoaie de lume din toate satele răsfirate ale zonei, atât moţi cât şi crişeni. Se distingeau între aceste noroade nici grupuri compuse din părinţi şi tinere fete, unde rolul de căpătâi îl avea tatăl, grupuri care duceau la munte zestrea fetei de măritat aşezată pe spinarea unui cal. Printre valorile de zestre se aflau lăzi vopsite, perini umplute, năframe frumos ţesute, pânzeturi, salbe cu bani de argint. Ajunsă pe munte fata îşi expune avutul în şetre, ca într-un târg adevărat. Apoi vin gătiţi feciorii de însurat, privesc, preţuiesc zestrea, intră-n vorbă, uneori se înţeleg, alteori, nu. Dacă nu se învoiesc, feciorii trec mai departe. Fata care-şi găseşte perechea e petrecută în sunet de fluiere şi cimpoaie până la cel mai apropiat călugăr care şi sfinţeşte această învoială.

Momentul cu binecuvantarea ad-hoc a noii perechi în faţa călugărului sau preotului a dat naştere unei aprigi controverse între literatura de specialitate maghiară care accentuează senzaţionalul, primitivismul şi literatura română din Ardeal, care caută să plaseze şi acest “târg de la Găina” în rândul obişnuitelor nedei câmpeneşti atât de numeroase odinioară în întreg spaţiu Carpatic.

Oricum era o mult aşteptată ocazie de reîntâlnire anuală a locuitorilor din aşezări îndepărtate şi răsfirate, de schimb de produse: lână, caş, miere, ţuică de cireşe, oale de lut şi vase din lemn de brad. Desigur se întreceau cu băutură, joc şi cântec. Aici, pe acest loc, la Găina, în vârtejul repezilor jocuri moţeşti s-a plămădit şi cunoscuta zicală:

 

“Haida moţ şi-mi ţâne straiţa

Până-o joc pe moaţa aiasta

Până o jucai pe moaţa

Îmi marsă moţu' cu straiţa”

 

O întreagă poveste ”cu vânzarea fetei” la târg atât de mult romanţată în presa maghiară şi menţionată de însuşi marele prozator francez Jules Verne în romanul său “Castelul din Carpaţi”, rămân interesante fantezii. Pe bună dreptate se întreba un ziarist din Transilvania acum 150 de ani: “ce fel de vânzare putea fi aceea când tatăl dădea şi fată şi avere?”

Precum într-un soi de concluzii putem identifica similitudini clare între cele două vechi sărbători, ambele se înscriu în rândul obiceiurilor premaritale, oferind tinerilor o fericită ocazie de întâlnire, de cunoaştere, de împrietenire şi petrecere cu muzică. Fetele, în diverse modalităţi îşi etalau zestrea cea mai de preţ pregătită pentru măritiş.

Şi încă un element de mare valoare etnologică ce justifică atât rosturile “târgului de fete” de pe muntele Găina cât şi a celui din Asuaju de Sus - evitarea căsătoriilor endogene, altfel spus evitarea căsătoriilor între rudenii, în comunităţi închise cu urmări atât de nefericite.

Cu toate că, în mod firesc, uriaşele prefaceri din ultimul veac au diluat până la dispariţie sensul fundamental al sărbătorii din septembrie de la Asuaj, faptul că aici se organizează în fiecare an cu acest prilej un grandios “Festival Interjudeţean al Folclorului Codrenesc”, se constituie într-o faptă artistică meritorie, într-o stavilă în calea uitării, alături de cealaltă sărbătoare similară de pe Muntele Găina.

Grandoarea dobândită a găsit de curând ecou şi în creaţia poetică a unui fiu al satului - Vasile Dan Marchiş:

 

Prin amploare, dimensiune şi statut

acest târg este ca învierea

dragoste fără început

atuul descântecelor visătorilor

pentru judecata din urmă

mărturie cercetătorilor

Se perfecţionează graiul

dacă se confundă acest târg cu raiul.

 

Bibliografie selectivă

 

  1. Teofil Francu, G. Candrea, Românii din Munţii Apuseni, Bucureşti 1888.
  2. Simion Florea Marian “Nunta la români” Bucureşti 1890.
  3. Grigore Moldovan “Târgul fetelor de la Găina în Ungaria”

Cluj, 1908, nr.6, nr.7.

  1. Ion Conea “Vechile targuri nedei de pe culmile Carpaţilor, în Buletin

Ştiinţific, Secţia de Geologie şi Geografie, tem II, nr.1-2, buc.1957

  1. Ion Muslea “Târgurile de la Găina şi Călineasa” în însemnările călătorilor, savanţilor şi literaţilor în vol. ”Cercetări etnografice şi de folclor”

Vol.2, Bucureşti 1972, pag.349-388

  1. Revista “Familia”, Oradea, an 1871; nr.7, nr.42

an 1872, nr.8; an 1878, nr.4, an 1883, nr.19; an 1898, nr.34

  1. Viorel Rogoz, „Căsătoria în contextul mentalităţii arhaice. Studiu de caz - Ţara Codrului”, în Anuarul Arhivei de Folclor XII - XIV (1991-1993), Ed. Academiei Române, 1993.