Grigore Alexandrescu (1810 – 1885)
Privighetoarea şi măgarul
Nenorocita privighetoare
Cântă-n pădure a ei durere
Natura întreagă dă ascultare,
Tot împrejuru-i era tăcere.
Alţii în locu-mi ar descri poate
Acele tonuri neimitate,
Glasul acela-nmlădiitor,
Ce c-o-ntorsătură lină, uşoară
Treptat se urcă şi se coboară,
Plin de simţire, plin de amor.
Eu vă spun numai că despărţirea
Şi suvenire pline de jale,
Că nedreptatea, nelegiuirea,
Era sujetul cântării sale.
Un măgar mare ce-o ascultase,
Şi ca un aspru judecător
Capul pleoştise, sau ridicase
Câte-o ureche,-n semn de favor,
Ieşi-nainte să-i dea povaţă,
Şi c-o neroadă încredinţare:
„Am fost, îi zise, aci de faţă,
dar zău nu-mi place a ta cântare.
Cu toate acestea, am nădejdi bune,
De nu îţi pare lucru prea greu
La nişte reguli a te supune,
Luând de pildă cântecul meu”.
Atunci începe cu bucurie
Un cântec jalnic şi necioplit,
Încât de aspra lui armonie
Toată pădurea s-a îngrozit.
Privighetoarea, fără sfială,
Zise: „Povaţa e în zadar;
Căci, d-aş urma-o, nu e-ndoială
Că eu în locu-ţi n-aş fi măgar”.
Privighetoarea şi măgarul
Neobosita privighetoare
Cânta-n pădure în fiece seară,
Nimeni din codru nu-i da o floare,
Deşi cu plăcere toţi ascultară.
Alţii la munca ce-au început
Îşi cer răsplata da la început,
Privighetoarea însă-i firavă,
Nu ştie-a cere, cântă-n zadar,
Cântecu-i dulce umple de har
Pe fiecine şi-l-nalţă în slavă.
Pline de tâlcuri triluri răsfiră
Privighetoarea--şi pline de dor,
Toţi o ascultă pătrunşi şi se miră,
Dar apoi pleacă la trebile lor.
Un măgar însă, văzând care-i treaba,
Îi spuse simplu, ca om din popor:
„Privighetoareo, tu cânţi cam degeaba,
Nu ştii din cântec să scoţi un favor.
Tu ai nevoie, să nu mori săracă,
Fiindcă, vezi bine, cânţi în zadar,
De-un om de afaceri, loby să-ţi facă,
Sau cum se spune mai nou – impresar.
Eu sunt în stare treaba aceasta
S-o duc în spate, că multe am dus,
Uşa cu capul sau cu copita
Ştiu a deschide, chiar colo mai sus…”
De-atuncea cântă cu bucurie
Privighetoarea în zilnic concert,
Iară măgarul, la datorie,
Stă după uşă şi rupe bilet.
Îşi zice în gându-i privighetoarea:
„Munca-n cultură văd că e grea
Şi-n lumea artei n-ai consacrarea
De n-ai un măgar ce copite să dea!”
Dimitrie Bolintineanu (1819 – 1872)
San-Marina
San-Marina astăzi are
Sărbătoare de păstori,
O serbare
De plecare
La Vardar, ce cură-n mare,
Alergând pe pat de flori.
Se întinde masă dalbă
Pe un plai lângă Cătun,
Cu smântână
De la stână,
Şi cu fagi de miere albă
Şi cu vin de la Zeitun.
Dintr-o mână-n-altă mână
Cupa prefigurată-n flori
Trece plină:
Beau, închină
Pentru ţara lor română,
Pentru turmă şi păstori.
Cei bătrâni, cu albe plete,
Cei dintâi la masă-nchin,
Hora pasă
Lângă masă,
De flăcăi şi june fete,
Cu păr negru, cu alb sân.
Fluierile şi cavale
Sună vesele cântări,
Lângă mese,
Cete dese
De copii se joc pe vale
Ca-ntr-un vis de desfătări.
Popii binecuvintează
Şi atunci toţi s-au mişcat
De plecare
Către mare,
Turmele înaintează,
Toţi cu totul le-au urmat.
Caii poartă în spinare
Corturi, paturi, aşternut,
Toată casa,
Toată masa,
Şi veşminte de-mbrăcare,
Tot ce au, tot ce-au avut.
Mumele, în glugi pe spate,
Poartă prunci cu păr bălai
Sau mioare
Lâncezioare.
Clopotele, legănate,
Sună depărtat de plai.
Turma bleagă, câinii latră,
Caii nichează uşor;
Mai departe,
La o parte,
Sub o măgură de piatră,
Cântă-n fluier un păstor.
Şi pe cale mic şi mare
Stă, mai cată către sat,
Cu plăcere
Şi durere,
Îi trimite fiecare
Câte-un dulce sărutat.
Seara vine şi păstorii
La pârâu toţi se opresc,
Şi fac focuri
Şi fac jocuri
Pân’ ce visele-aurăriii
Peste geana lor plutesc.
Astfel trece scurta viaţă
De străini neatârnaţi,
Ca cocorii
Şi ca norii,
Când pe câmpuri de verdeaţă,
Când pe munţii cei înalţi.
Oamenii au arme dalbe
Şi femeile dulci nuri,
Cu guriţă
De liliţă,
Coame d-aur, fete albe,
Ochii lai ca nişte muri.
Dar durerea, vai! nu lasă
Nicăieri pe muritor,
Ce dor mare!
Ce-ntristare
În lumina lor le-apasă
Când oiţele le mor!
San-Marina
Azi oraşul nostru are,
Fiindcă-i an electoral,
O zi mare,
E votare,
Va alege fiecare
Candidatul ideal.
S-au întins de mult pancarde
Şi afişe peste tot,
Strada arde,
Fum, petarde,
Veselie ce decade
În spectacol idiot.
Crâşmele-s închise toate,
Omul să fie lucid,
Dar în cete,
Pe la spate,
Câte unul sticla scoate
Şi în juru-i toţi fac zid.
Cei bătrâni se-ntrec în sfaturi
Date noilor votanţi,
Cum să-mpături,
Mai pe lături,
Foaia dată pentru voturi
Ca să nu fie mustraţi.
Pe la colţ, în cârduri dese,
Gură cască stau copiii,
Şi când iese
Câte-un om se
Bulucesc făr’ să le pese
Şi-l întreabă nerozii.
Candidaţii vin cu fală,
De amici înconjuraţi,
Intră-n sală
Cu o pală,
Faţă, fiindcă e reală
Teama de-a nu fi votaţi.
Preşedintele-i curtează
Şi c-un ton profesional,
Raportează,
Cu emfază,
Că e ordine şi pază,
N-o să fie iar scandal.
Limuzinele-nşirate
Îi aşteaptă primprejur,
Ca-n campanii,
Cu şampanii,
Desfundate-n caz că poate
Vor ieşi din primul tur.
Doamnele simandicoase
Vin in lese cu dulăi,
Mofturoase,
Preţioase,
Lor le-ar sta mai bine-n lese
Decât bietelor potăi.
Pruncii tipă, url-un câine,
Clopotele bat dungiş,
Telefoane
Şi claxoane,
Te opreşti şi parca-ţi vine
Să-ţi faci cruce pe furiş.
Astfel trece ziua asta,
Tot vacarmu-i un ecou,
Dimineaţă,
Altă viaţă,
Vom deschide doar fereastra
Şi-o intra un soare nou.
Cel puţin aşa se crede,
Vom avea precum s-a zis:
Miere, lapte
Şi de toate,
Tot românul va fi verde
Şi-om trăi ca la Paris.
Dar raţiunea ce ni-n creştet
Nu ne lasă să sperăm,
Jos raţiunea!
Sus naţiunea!
Chiar dacă românu-i veşted,
Peste trei ani iar votăm!