Nicolae D. Cocea a fost scriitor şi avocat, cu mari afinităţi pentru partidele de stânga, comuniste. Este tatăl actriţei Dina Cocea. În jurul anului 1930 apar cele mai importante opere ale sale . „Vinul de viaţă lungă” a apărut în 1931.

Viaţa (prea) lungă a bătrânului boier Manole e permanent prilej de supoziţii din partea celor care trăiesc în preajmă-i.

„…am aflat că un cunoscut de-al dumnealor , unul conu Manole, cum îi ziceau, bătrân de vreo nouăzeci şi ceva de ani, proprietar de vii prin partea locului, om putred de bogat, trăind singur cuc, hursuz, hapsân ciufut, becisnic, aproape intr-o doagă, căzuse sau avea să cadă bolnav pe mâinile doctorului nostru.”

Subiectul zilei, sau mai cuprinzător spus subiectul zilelor era acelaşi: enigmatica viaţă a bătrânului boier…Permanentul subiect de discuţie se purta la cârciuma lui moş Anghel, între personalităţile Cotnarilor: doctor, locotenent de jandarmi, primar, judecător, poliţist,

grefier, subprefect:

„Si azi am primit un denunţ la companie că face nişte farmece, nişte vrăji, cum le mai zice, un fel de scamatorii drăceşti, ca să strângă averi şi să-şi lungească viaţa.”

Primarul continuǎ pe acelaşi ton acuzator:

„Până mai anii trecuţi avea ţiitoare, ia! O fetişcană dintr-un sat vecin. […] Dar s-a dus şi ea, cum s-au dus toate, pe apa sâmbetei - fiindcă niciuna n-a murit de moarte bună în casa conului Manole – şi cum or să se ducă într-o bună zi şi cele câte-or mai fi la curtea boierească”

Peroraţia dialogului purtat la o cană cu vin în crâşma lui moş Anghel se încheie într-un fel pentru care, în istorie, cu alt prilej, reformatorul Jan Huss a rostit cuvintele: „O, sancta simplicitas!”. Primarul povesteşte cât de contrariat a fost când cineva din preajma boierului Manole i-a arătat o carte cu femei goale, carte aflată în bogata bibliotecă a lui Manole Arcaşu. Cartea nu era ceea ce vă gândiţi că poate fi, era un album cu reproduceri de artă din muzeele lumii!

E momentul să arătăm că povestitorul tulburătoarelor întâmplări din zona viticolă a Cotnarilor e ajutor de judecător, de curând ajuns prin acele locuri. Acesta îl va cunoaşte pe enigmaticul boier şi chiar vor avea interesante discuţii împreună.

„ N-am vrut să recunosc, pe dată, că viaţa e plină, ca şi moartea, de ironii arareori subtile, de cele mai adesori grosolane, şi că numai cine le înţelege poate să-şi păstreze, nealterate, seninătatea zâmbetului, egalitatea sufletului şi sănătatea trupului; dar în inima mea şi aproape fără ştirea mea, cuvintele conului Manole lăsau pârtie adâncă”

Din ce în ce mai mult, discuţiile cu boierul Manole îl duc pe povestitor la concluzia :

„Presimţeam un adevăr încă obscur. Ca orbul care simte pe piele căldura dulce a soarelui şi bâjbâieşte prin întuneric, după lumină, aşa simţeam şi eu că un adevăr imanent mă împresoară din toate părţile. Îl dibuiam. Îl pipăiam. Simţeam că există.”

Manole şi tănărul ajutor de judecător încep să devină sursa de bârfă pentru importantele personalităţi ale oraşului. Marea întrebare era cât va dura prietenia dintre cei doi. Primarul ‚

„vrând să tenteze sau să sfideze soarta, făcea rămăşaguri peste rămăşaguri, pe-o ţuică, pe un pachet de tutun, pe-o halbă, pe-o litră de vin, pe tot ce-i cădea sub mână, că mai am o zi sau o săptămână de prietenie cu conu Manole.”

Si doctorul satului are ceva de spus despre cei doi:

„Ei, şi dumneata, judecătorule! Parcă eşti căzut din altă lume! Cu un bătrân satir cum e conu Manole, ce-ai vrea să facă!...”

Ajutorul de judecător ştie cum trebuie lucrat în veşnic neschimbata Românie pentru a afla ceea ce trebuie de aflat. Lui Ghiţă, o slugă a „domnului ajutor”,

„I-am strecurat stângaci, bacşişul. El l-a făcut să dispară cu dexteritate. Dar în clipa aceea, pentru o vorbă bună, dacă i-am spus-o, şi pentru câţiva lei daţi cu sfială, i-am arvunit sufletul.[…] Ghiţă mi-a comunicat, ȋn mare taină, că nişte anonime, proiectate ȋn comun şi scrise cu mâna ofiţerului de jandarmi, fuseseră sau aveau să fie trimise Ministerului de Justiţie.”

Timpurile trec, obiceiurile, nu!...

Conu Manole are o faţă care rămâne totalmente necunoscută personalităţilor Cotnarilor, cu deja cunoscuta excepţie. Boierul are o bibliotecă impresionantă, se poate discuta cu el despre marii scriitori ai lumii până târziu, în noapte, când:

„Cerul, surd sau indiferent argumentelor mele, îşi trăsese plapoma peste cap. In jurul nostru pământul luase forme haotice. Gardurile se ridicau ca ziduri de cetate. Văile se încovoiau ca valurile unei mări de smoală. Copacii păreau pânze umflate de corăbii. Numai înspre apus, pe dunga străvezie a cerului, luceafărul strălucea viu ȋntre două dealuri înclinate leneş, ca un diamant enorm pe pieptul unei copile adormite.”

Întrebat cum a făcut de a trăit atât de mult, conu Manole spune:

„…m-am ferit, ca de foc, de proşti.”

Bătrânul boier îi dă sfaturi înţelepte ajutorului de judecător:

„Cine ţi-o spune că din vorbele unui vântură-lume sau într-un fund de puşcărie nu poţi să înveţi nimic, să ştii că acela minte, ori că el însuşi nu e în stare nimic să înţeleagă. Dar cine ţi-o spune că poţi să inveţi de la prost, de-ar fi prostul cu tichie de mărgăritar pe cap, tobă de carte, pe acela să-l stupeşti între ochi.”

Manole Arcaşu îi spune mult mai tânărului său prieten:

„Ca bogatul care nu se uită la o firfirică, poţi să-ţi risipeşti ceasurile la crâşma lui moş Anghel…Dar eu?...Sunt bătrân…N-o să mai apuc de multe ori lumina stelelor de sus…ca mâine…sapa şi lopata…

Singura dorinţă rămasă a boierului:

„…aş vrea să-mi umplu hârbul acesta de viaţă, cu tot ce-a mai rămas mare şi bun în lume şi cu tot ce e mai frumos pe pământ…”

Boierul capată din ce in ce mai multă încredere în tânărul său prieten şi îi dezvăluie o tragică întâmplare din vremea tinereţii, care i-a marcat întreaga viaţă. A fost îndrăgostit de o servitoare din curtea sa, Rada.

„…în noaptea aceea, la lumina jarului care răsfrângea flăcări de sânge pe feţele hoardei ţigăneşti, prinsă în joc sălbatic în jurul focului, a uitat de toate frumuseţile lumii şi n-a mai văzut-o decât pe Rada.”

Pe-atunci, boierul era tânăr, Rada, tânără şi frumoasă…Dorinţa unui sărut apare uşor…

„Rada nu s-a ferit. N-a întors capul. Nu l-a respins. Printre pleoapele închise numai, acolo unde genele se îmbină între ele, două lacrimi au izvorât la lumina lunii, au crescut, s-au umflat şi s-au rostogolit peste obraji, ca două picături grele de ploaie.”

Erau lacrimile conştiinţei că între o simplă servitoare şi boier nu putea fi vorba de o dragoste de durată, deşi şi fata şi-ar fi dorit acest lucru…Manole Arcaşu, tânăr, o doreşte cu ardoare pe Rada. Dorinţa i se îndeplineşte în propria cramă, unde, cu toate că era mult mai puternic decât fata, n-ar fi reuşit să-i facă mare lucru, dacă la un moment dat fata n-ar fi rămas nemişcată pe strugurii care urmau să fie zdrobiţi cât de curând.

„Cum să prinzi însă vântul în braţe şi apa între degete!”

Apoi,

„…târziu, după miezul nopţii, s-au găsit în pragul uşii, prinşi unul de altul, inlănţuiţi într-o supremă îmbrăţişare, ar fi vrut să nu li se mai dezlipească gurile niciodată, încleiate ca şi mâinile, ca şi gleznele, ca şi hainele, de mustul dulce zvântat pe dânşii.”

Rada se aruncă în fântână şi astfel se sinucide. Aflând cumplita veste şi bănuind , de fapt, că-i vorba de o crimă comisă de un iubit al fetei, Lae al Vădanei, boierul dă porunca să fie aspru biciuiţi toţi ţiganii angajati pentru strânsul strugurilor.

‚A doua zi, cum alţii se duc la cimitiruri, eu m-am dus la cramă să revăd măcar urma locului unde am avut-o…Am pus să se strângă , până la ultima picătură, tot mustul din călcătoare. Mi-au ieşit trei balerci de vin. Le-am îngrijit ca ochii din cap. Le-am păstrat cu sfinţenie. E vinul meu de viaţă lungă. Miroase a smirnă, ca trupul Radei. A fiert în lacrimile mele…în dragostea mea…în sângele ei…”

Sunt ultimele cuvinte scrise de N.D. Cocea în acest roman, care, până la urmă, e un alt mod de a ne reaminti că

„Lumina stinsului amor

Ne urmăreşte încă.”