“In Lunetistul, Marian Draghici isi asuma libertatea de a construi poeme cu secventiale lungi in care nareaza concomitent aventura existentiala si scriptor-iceasca a unui actant sceptic, obosit de atata viata. De aceea, are loc o substituire in act a instantei autobiografice de catre instanta scripturala ce se manifesta tiranic eliminand viata din montajul textului”, zicea, intre altele, Marian Mincu, in cuvintele de prezentare a acestui poem, pe coperta a-IV-a a volumului in discutie.
       Parca voind sa lamureasca pe Maria Sa Cititorul inca de la intaiul vers al cartii are in maini o scriitura facuta si sustinuta cu mult nerv, un adevarat “tratat despre tristetea tristetii”, Marian Draghici tine sa avertizeze: “Nu voi muri la Paris intr-o zi cu ploaie/ nu voi vedea Parisul am renuntat/ la femeia care de buna seama m-ar fi convins/ cu un sarut din mila publica sa mor la Paris intr-o zi cu ploaie/ inainte de a imbatrani aici/ unde se ascunde lunetistul” (Lunetistul).

Pe langa resemnarea si consolarea cu un anume statut social si sentimental, din aceste versuri, cu la fel de multa usurinta se desprinde si imaginea unui poet puternic ancorat la realitatile vremurilor ce i-au fost date a le trai, imaginea unui om intr-u totul constient de propriile sale limite, de propria-i efemeritate. “Inainte de a imbatrani aici ascultand mereu ploaia/ cu exilatii si cu mortii/ susurul ei nocturn”, zice poetul in aceeasi poem, delimitand si creionand chipul spatiului in care ii este dat a vietui, o lume inceata, putin promitatoare, in care “la tot pasul dai de semnul tau tras de/ sfoara”, tradand faptul ca materia prima a acestui ultim volum al sau constituie chiar lumea insasi. Vazuta, in acest caz, de foarte aproape, deranjant de aproape. Insa, in nici-un moment nu-ti ramane amarul gust al deconectarii de la bornele acestui realism, cu atata nonsalanta relevat, incat, ideia pierderii contactului cu relativismul ce-i caracterizeaza scrierea, pe alocuri, pare prin ea insasi ireala. Totusi, in pofida tristetii, resemnarii cu care si-a imbacat poemele din acest volum, poezia scrisa de Marian Draghici, fapt usor de constatat, e una plina de prospetime, de vibratie launtrica, tradand zbuciumul interior. Din nelinistea lui, din ravasirea sentimentelor si dereglarea imaginii mitologice a frumusetii lumii, a frumusetii umane chiar, aprofundand “uraciunea si uratenia”, Marian Draghici refuza impacarea cu sine insusi, cu propria constiinta, fie si numai pentru faptul ca stie “ca undeva cineva trage vietile noastre de sfori”. De aici si pana la o aparenta stare de apatie a unei intertextualitati coplesita de detalii mai mult decat sugestive, nu e decat un pas, uneori un singur vers. Ca si in cazul poeziei scrise de Marian Draghici “Azi-noapte n-a venit ingerul n-am scris” spune poetul, parca decisiv, o unda de resemnare. Precum o constiinta bine strunita, indelung stapanita. Dar, lucru usor sesizabil, poemele poarta-n adancurile lor un iz de ironie acida, indeosebi atunci cand poetul isi propune o reactualizare a valorilor umane, a imaginii lumii, o redimensionare a cotidianului. Este momentul in care, adunandu-si intreaga forta creativa, poetul explodeaza, poate si din dorinta creionarii unei situatii limita, situatie ce necesita miza pe o singura carte: “La patru ani avem inger/ La patruzeci am paharutul lentila ideala camera asta/ de luat vederi” (Caracal Sighisoara mea). Este momentul din care, fapt de necontestat, poetul isi divulga trecerea prin versuri, Spre el insusi: “N-am scris/ la Ghidul supravietuirii poetului desi m-am nascut anume/ sa scriu Ghidul supravietuirii poetului” (Lunetistul). Este momentul din care agila-i trece printre versuri, filozofand, pare un drum presarat cu propriile obsesii, in incercarea delimitarii lor printr-o anume (re)actualizare. In pofida haosului de peste tot. Ca un mesaj (si) al deznadejdii. Dovada a faptului ca Marian Draghici, in pofida aparentei pareri cum ca nu ar medita asupra actului poetic prea mult, deoarece, pur si simplu, el ii “vine” se construieste cu migala pe sine insusi. Propria imagine delimitand:”La patru ani deja mi-am mantuit viata/ terestra/ salvandu-mi fratele de la inec” (Caracal Sighisoara mea). De aici - si concluzia, normala, de altfel, ca poetul aseaza imaginea unor fragmente din propria-i vietuire, mozaicat, intr-un volum ce este erogen doar prin modul de scriere al poemelor, prin “tehnica” folosita. De aceea se si desconspira cu atata usurinta.  Fara falsa modestie. Desi lasa a fi inteles faptul ca se simte nenascut intr-un timp propice unei depline impliniri spirituale. De aceea, pe alocuri, e taios si acid. Uneori deranjant de direct pentru unii: “Sub soarele cu dinti cotrocenat/ n-am spart, n-am rasturnat/ singura mea evlavie paharutul curat” (Caracal Sighisoara mea).
       Totusi, in ansamblul sau, volumul cu “lunetisti” al lui Marian Draghici e unul plin de ecouri livresti, ecouri vizibile, dar nu si (prea mult) ostentativa, ele tradand un fel de apartenenta la ceea ce s-ar numi destin, intamplare. Poate fiind si rodul unei capricioase inspiratii, ca apartinand unei pseudostari de clipa. Greutatea cazand, asa cum ne-am convins din cele 30 de pagini ale volumului, pe firescul rostirii, pe rostirea cuvintelor in vers, pe repetitii (ce trimit cu gandul la poezia scrisa de Stancu) obsesive, ca o soapta plina de duiosie, de melancolie lancezita prin coclauri de suflet.