Pentru că se apropie începutul lui iunie, e bine să ne reamintim că avem o datorie morală, creştinească, naţională şi patriotică de a nu-l uita pe singurul Mareşal activ pe care l-a avut România, Ion Antonescu,

născut în 2 iunie 1882 la Piteşti şi împuşcat la 1 iunie 1946 de comuniştii români. Acest simbol de patriotism şi loialitate faţă de poporul care l-a născut este şi astăzi trădat poate pentru a patrusprezecea oară, de către nişte conducători nevolnici, nemernici şi antinaţionali, căţăraţi la cârma ţării prin interesele unor cercuri de putere din afară. Există în istorie oameni destinaţi să conducă vremelnic destinele unor popoare. De capacitatea, corectitudinea şi verticalitatea lor depinde cum se scrie la momente de cumpănă istoria.

Mareşalul a fost trădat şi în timpul vieţii şi după moarte. Prima trădare se leagă de decorarea lui de către Regele Ferdinand, cu Ordinul Mihai Viteazu după victoriile din Moldova, ca apoi să i se ia comanda. A doua trădare este legată de momentul în care Regele Carol îl cheamă să preia conducerea ţării, în timp ce era exilat la Bistriţa din cauză că dezapobase relaţiile regelui cu Elena Lupescu. Cea de a treia este legată de denigrările la care este supus de adversari şi politici şi militari culminând cu afirmaţia gratuită că ar fi „omul lui Hitler”. După denigrările interne urmează şi cele din afară. Cele mai înverşunate vin din partea lui Roosveld şi SUA, care nu voiau ca ruşii să ajungă primii să cucerească Berlinul. Cauzele sunt diverse şi nu le analizăm detaliat. Este cea de a patra trădare. Cea de a cincea se circumscrie în negocierile de pace cu ruşii de la Stockholm. Deşi pretenţiile mareşalului sunt cu mult mai mari decât cele ale comuniştilor Pătrăşcanu şi Bonăraş, Moscova preferă să trateze cu acesta, pentru că reprezenta singurul guvern credibil român. De altfel Molotov le răspunde celor doi pretinşi negociatori comunişti, „Antonescu reprezintă România, voi nu reprezentaţi pe nimeni.” A şasea trădare este cea de la Iaşi, în care generalul Mihai Racoviţă, în cârdăşie cu Casa Regală şi Partidul Comunist cedează frontul din Moldova oferind cale liberă nemţilor şi trimiţând în prizonierat sute de mii de ostaşi români. Antonescu nu putea crede că un militar fie el şi general e capabil de trădare. S-a înşelat. A şaptea trădare se referă la evenimentele de la 23 august 1944, când regele Mihai îi spune lui George Duca textual, „dacă îl lăsăm pe Antonescu să facă singur armistiţiul ne va ţine sub papuc.” În viziunea sa trebuia să se inoculeze ideea că salvarea ţării vine de la Casa Regală şi de la guvernanţi. De aici va urma şi a opta trădare. Gh. Duca se lăuda la bătrâneţe, că din ordinul regelui l-a sabotat pe mareşal în negocierile de pace de la Stockholm. Cea de a noua trădare este legată tot de credinţa sa că regele vrea binele ţării, prin urmare crede în cuvântul acestuia, nebănuind că regele face joc dublu. Aceeaşi credulitate o manifestă şi la arestarea sa, când deşi i se promisese că nu va fi predat ruşilor, este trimis în soviete „la reciclare” pentru un an şi jumătate. Să notăm că deşi a fost la mâna lor, ruşii nu i-au luat totuşi viaţa, semn că îl respectau ca om şi militar, deşi le provocase pierderi importante. Era a zecea trădare. Credincios unor principii pe care le stabilise cu ani în urmă pentru salvarea ţării, mareşalul nu semnează poliţe în alb cu nemţii privind bogăţiile ţării, ci numai pe bază de reciprocitate. De atunci nemţii au datorii istorice faţă de români, pe care cancelarul democrat Merkel se face că le-a uitat, iar actualii guvernanţi nu au nici măcar curajul de a le repune în discuţie. Vorbim aici de a unsprezecea trădare. Întors în ţară, mareşalul este judecat sumar şi părtinitor bineînţeles, condamnat şi executat tocmai de către românii ale căror interese le-a servit de-a lungul întregii vieţi. A fost probabil născut să fie erou naţional şi victimă în acelaşi timp. Dar trădările nu se opresc aici. Urmează cea de a douăsprezecea trădare. După moartea sa, în primii ani regimul comunist îl declară trădător de ţară şi interzice să i se pomenească numele. Abia în perioada mai relaxată din anii ‚80, unii profersori din licee şi universităţi încearcă să-l prezinte pe mareşal în dimensiunile sale morale, strategice şi militare reale. Chiar Ceauşescu îl reabilitează, dar pentru scurtă vreme căci apare din nou ofensiva antiromânilor împotriva lui. În fine, număr cu ghinion sau nu, treiprezece înseamnă pentru Antonescu tot o trădare. Dacă generalul Custer care a distrus şi decimat un adevărat popor tribal, indienii băştinaşi din America după principiul „Un indian bun este un indian mort” este declarat erou al naţiunii americane, Antonescu trebuie să sufere pentru,vezi doamne, trimiterea în lagărele de exterminare a câtorva mii de evrei. Aici lucrurile nu sunt deloc limpezi, dimpotrivă, sunt foarte discutabile, pentru că mareşalul a salvat mult mai mulţi evrei decât a acceptat să fie deportaţi. Există însă cercuri mondiale de interese, masonice sau nu, care impun politrucilor români de azi să i se dărâme mareşalului statuile existente, să nu fie declarat erou naţional, să fie şters din Pantheonul personalităţilor româneşti. Aici, credem noi că apare chiar a patrusprezecea trădare. La Universitatea Naţională de Apărare, pe holul instituţiei sunt expuse tablourile comandanţilor de-a lungul vremii. Cel al lui Antonescu lipseşte însă şi locul este gol ca o rană pe un trup expus la vedere. El a fost luat de pe perete în urma unei vizite de peste ocean. Cruntă slugărnicie şi servilism. Dar dacă actualii conducători români se conduc după legi dictate de alţii, potrivnice intereselor româneşti, fie din interese legate de apărarea scaunului, averii, poziţiei sociale, fie din nepricepere sau frică şi vând totul fără teama că ar putea fi traşi la răspundere, românii adevăraţi poartă chipul şi exemplul mareşalului în suflete şi inimi. Ei afirmă fără temere că nimeni nu are dreptul să le impună să-şi şteargă sau să-şi renege valorile istorice şi naţionale. Poporul acesta trebuie să nu permită să i se şteargă istoria, valorile şi simbolurile. Şi o va face răspicat la cuvenită vreme, ori cu câte ameninţări ar încerca unii să-l inimideze. Ion Antonescu este erou naţional român şi va trăi în istorie chiar dacă neprietenii ar încerca ciopârţirea trupului ţării.