Religia ortodoxă a acesteia a fost dominantă până la sfârșitul secolului XVIII-lea, când s-a produs unirea celei mai mari părți a românilor cu biserica de la Roma, sub forma religiei greco-catolice, după instaurarea dominației habsburgice în Transilvania (1698). Un alt moment important s-a consumat în anul 1948, prin reîntoarcerea forțată la religia ortodoxă, în urma instaurării regimului comunist în România[2].

            Ortodoxismul actual ca religie predominantă a comunei Satulung este, ca-n majoritatea comunelor ţării și după cum am precizat înainte, rezultatul epocii Ceauşescu când a fost obligatoriu modelul rusesc, comuniştii având, de fapt, ca scop ateismul pe care nu-1 puteau îndeplini atât de uşor deşi în anii de dinaintea revoluţiei din 1989 au ordonat dărâmarea bisericilor din mai multe localităţi din ţară.

Predominanţa ortodoxă din comună face ca în fiecare sat component să existe o biserică de acest rit. Deşi apartenenţa religioasă minoritară este mult mai diversificată, mai există, în plus, doar o biserică greco-catolică în Finteuşu Mic, iar în Satulung una reformată, una penticostală şi o casă de rugăciuni a Martorilor lui Iehova. Actuala Biserica ortodoxă din Satulung a cărei construcţie a fost terminată în anul 1899 sub îndrumarea preotului Buteanu Ioan, are în prezent hramul Sf. Arhangheli Mihail şi Gavril.

             Prin secolul XVII românii din Chioar (ortodocşi) au devansat procesul reformei religioase faţă de cei din Transilvania, siliţi fiind de către imperiali să opteze pentru o alternativă calvină sau catolică de organizare bisericească. Cum calvinii impuneau prea multe condiţii, alegerea s-a îndreptat spre Roma. Un puternic impuls spre unire a fost dat preoţimii româneşti de către împăratul Leopold I care garanta tuturor aceleaşi drepturi ca adepţilor Bisericii Catolice. După schimbarea apartenenţei confesionale, preoţilor nu li se mai impunea nici o contribuţie fiscală. De exemplu, popa Marian din Finteuşu Mic rămânând neunit a rămas şi în condiţia de contribuabil iobag, iar fiul lui - popa Filip - ca succesor, intrând în rândul preoţimii unite a devenit paroh.

             Reforma religioasă a produs o îmbogăţire culturală în sânul Bisericii şi al societăţii româneşti. Au sporit preocupările pentru învăţătura preoţilor, diaconilor, cantorilor şi a tinerilor în general, îndrumaţi să-şi deschidă mintea spre noi orizonturi ale cunoaşterii. Ca

 

urmare a intensificării preocupărilor cărturăreşti în societatea Chioarului a crescut numărul cititorilor şi al colportorilor de cărţi. Dar cărţile fiind foarte scumpe, n-au putut fi cumpărate pentru uzul bisericilor şi atunci învăţaţii satelor le-au copiat. Astfel, în Mogoşeşti s-a păstrat un „Minologhion” scris de popa Lupul din Fersig pe la 1751. Din Fersig provine şi un manuscris cu texte bisericeşti şi fragmente dintr-o istorie a lui David şi din „Irodiada”. Un miscelaneu, în care au fost cuprinse: „Molitvenicul” tipărit la Văcăreşti în 1741, colinzi, rugăciuni şi „vierşuri” pentru morţi, a fost compus şi terminat la Hideaga, la 17 martie 1753, de către diaconul Grigore.

           În acea perioadă activitatea episcopului Ioan Inochentie Micu-Klein a condus la înfiinţarea unor şcoli sistematice pentru români astfel că în anul 1732 printre locuitorii din Mogoşeşti au fost consemnaţi popa Gligor, învăţător român şi tânărul preot „Iuon învăţătorul”. Nobilii mai înstăriţi îşi purtau copiii la alte instituţii de rang superior, cum făcea căpitanul Mihai Teleki din Satulung care îşi ducea fiul cu căruţa la şcolile înalte din Cluj.

             La un moment dat, pe fondul unei crize de identitate religioasă, a izbucnit o mişcare ai cărei adepţi au urmărit renunţarea la unirea cu Biserica Romei şi ataşarea la Mitropolia Ortodoxă Sârbă de la Karlovitz. Sătenii din Mogoşeşti au reclamat că preotul ortodoxism i-a înjurat şi ameninţat. Într-o listă a preoţilor ortodocşi care mai oficiau slujbe în Chioar, pe la 1786, dintre cei interesaţi să abandoneze ortodoxismul, erau Alexandru Bodea, la Fersig, şi Gherman Butean la Satulung.

              Pe măsură ce conflictul dintre bisericile româneşti se ameliora, preoţii au început sa organizeze şcoli.

             După anul 1800, datorită unor condiţii vitrege, nobilii din Chioar au ajuns în situaţii critice care s-au răsfrânt şi asupra copiilor lor. Decăderea din starea privilegială a părinţilor a fost consemnată şi în matricolele şcolare ale fiilor înscrişi la liceele regeşti din Cluj şi Baia Mare printre aceştia numărându-se Andrei Pogăceaş din Hideaga şi Pavel Dănuţ din Finteuşu Mic care au ajuns să poarte eticheta de „colonus” sau „plebeus”.

            Pe măsura diminuării bazei economice a nobilimii Chiorene tot mai mulţi tineri, s-au îndreptat către învăţătură convinşi că trec astfel din starea privilegială a „domnilor de pământ” în cea a „domnilor de învăţătură”. Din Finteuşu Mic este și tânărul Ioan Varga care a studiat la gimnaziul din Satu Mare, acelaşi tânăr ajungând mai târziu la seminarul greco-catolic rutean din Ungvár, după care a plecat la Facultatea de Teologie din Blaj unde după 1850 a fost reţinut ca profesor.

Prin deceniul trei al secolului XIX, în unele sate din Chioar au funcţionat şcoli de limba maghiară organizate de către decanatul reformat calvin. Printre acestea s-a numărat şi localitatea Satulung.

            Odată cu înfiinţarea ei în 1861, Asociaţiunea transilvană pentru literatura română şi cultura poporului român (Astra) a dat o mare atenţie îndrumării şi sprijinului tineretului român pentru a urma studii gimnaziale, liceale şi superioare în scopul formării unui număr cât mai mare de intelectuali români care să pătrundă în rândurile aparatului funcţionăresc şi al specialiştilor, unde până atunci erau străini în marea majoritate, şi care să apere interesele românilor şi să conducă lupta acestora pentru drepturi sociale şi libertate naţională. La propunerile şi insistenţele Despărţământului local Chiorean al Astrei, Asociaţiunea sibiană a acordat anual în a doua jumătate a secolului XIX burse şi ajutoare la câte 3-4 elevi şi studenţi maramureşeni. Printre beneficiarii acestor burse s-a numărat studentul Ludovic Ştefan Meheş, fiu de ţăran din Satulung, care a primit în 1882 un ajutor de 150 florini pentru a putea termina Facultatea de Medicină din Budapesta.

Despre învăţământul din prezent al comunei Satulung se poate spune că există şapte unităţi de învăţământ dintre care patru cu clasele I-VIII (Satulung, Finteuşu Mic, Hideaga, Pribileşti), iar trei cu clasele I-IV(Arieşul de Pădure, Fersig, Mogoşeşti).

           Învăţământul preşcolar este prezent în toate satele comunei. În localitatea Satulung s- a construit o şcoală nouă care v-a fi pusă în funcțiune din toamna anului 2013, de care vor putea beneficia toţi copiii din comună prin intermediul microbuzelor care sunt deja puse în funcțiune si care le va asigură transportul.

           Dacă ne întoarcem la începutul secolului XX, aflăm din revista Transilvania despre activitatea culturală a comunei Satulung. În perioada 1908-1913, printre membrii ordinari ai Astrei se număra şi Coste Ioan, paroh în Hosufalău. În anul 1925 se consemnează că Despărţământul Astra Chioar are 40 de comune dintre care în 22 există cercuri culturale, flecare cerc având şi biblioteca. Printre acestea se numărau Finteuşu Mic, Hideaga, Pribileşti, Satulung.

             După anul 1950, în comună se desfăşura o bogată şi intensă activitate culturală: existau formaţii corale, ansambluri de dansuri, echipe de teatru, brigăzi artistice de agitaţie.         Acestea participau la diverse concursuri de amatori care se desfăşurau în faze intercomunale, interjudeţene şi naţionale.

În comuna Satulung, iniţial, românii erau de religie ortodoxă, la fel ca în restul ținutului Chioar, dovadă fiind Biserica veche ce s-a demolat în anul 1896. Vechiul locaş era împodobit cu pictură bizantină, cruci, numeroase sculpturi şi icoane mobile.

 

Astăzi se mai păstrează în Patrimoniul Cultural următoarele cărţi vechi:

• Molitfelnic – 1784;
• Apostol – 1742, Râmnicu Vâlcea, donat la Biblioteca Universităţii „Regele Ferdinand I” din Cluj, în schimbul unui Liturghier şi a unui Apostol editat la Blaj 1911 – 10 iulie 1931;
• Noul Testament de la Belgrad – 1646;
• Triod – 1832;
• Strajnic – 1838, carte care conţine slujbele Sfintelor Paşti şi a Învierii Domnului. Cu acest titlu a fost tipărită la Blaj în 1773 şi retipărită în 1929;
• Octoihul Mic – 1866;
• Octoihul Mare – 1867;
• Evlogiu – 1867, este un Molitfelnic fiind una dintre primele cărţi liturgice ce are forma unei colecţii de rugăciuni rostite la diferite slujbe. Lucrarea aparţine lui Serapion, Episcop de Thumis, Egipt, contemporan cu Sf. Antonie cel Mare şi Atanasie cel Mare, datează din secolul IV;
• Apostol – 1870.

Pe Liturghierul de la Blaj 1931 Preotul Pintea Simion a scris: „Rămâi cu bine Altar Sfânt şi Dumnezeiesc, nu ştiu dacă mă voi întoarce la tine. Să-mi dea Domnul, să te văd în Biserica cerească a întâilor născuţi, în moştenirea aceasta am încredere eu. Rămâi cu bine Altar Sfânt şi de Împăcare; cele ce le-am primit în Tine să-mi fie spre ispăşirea fărădelegilor, spre iertarea păcatelor şi spre încredere în faţa Scaunului înfricoşător al Domnului şi Dumnezeului nostru, în veci. Rămâi cu bine Altar Sfânt şi Masă a Vieţii şi care-mi dă milă de la Domnul nostru Iisus Hristos, să nu încetez a-Ţi păstra amintirea, de acum şi până în vecii vecilor. Amin. Rămâi cu bine Scaun de Spovedanie, dar plec cu inima neîmpăcată că pe mulţi pe care trebuia să îi dezleg nu i-am dezlegat şi pe mulţi pe care trebuia să-i leg nu i-am legat”. Satulung, 1 ianuarie 1925.

Având în vedere că Biserica de lemn era mică şi neîncăpătoare, s-a ridicat o altă biserică din piatră ce s-a terminat în 1899 existentă până azi, prin jertfelnicia bunilor credincioşi ai parohiei şi sub îndrumarea preotului Butean Ioan.

În anul 1947 s-a pictat Biserica de către pictorul Alexandru Sebesty din Baia Mare.

Casa parohială a fost construită în anul 1972 pe locul celei vechi care a obținut autorizație de dărâmare în 29 martie 1971.

 

În anul 1978 sub îndrumarea preotului Dragoş Grigore Biserica a fost mărită adăugându-se corpului Bisericii, un turn în faţă, altarul şi două abside dreptunghiulare.

Din anul 1982 sub îndrumarea Pr. Vasile Bud s-au realizat următoarele lucrări:

1. Biserica a fost împodobită cu pictură de către pictorul Eugen Profeta.
2. În anul 1982 s-a terminat repararea şi pictarea Bisericii.
3. În 23 septembrie 1983 a fost sfinţită de către Preasfinţitul Ep. Vicar al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului şi Clujului Iustinian Maramureșeanul.
4. Clopotniţa - fost zidită între anii 1988-1994 și sfinţită în noiembrie 1995 de Preasfințitul Iustinian Maramureșeanul.
5. Clopotele: mic – 1862.

                            mijlocii (două) – 1922.

                           mare – octombrie 1997 refăcut.

6. În anul 1999 s-au făcut reparaţii la acoperişul Bisericii, iar interiorul a fost zugrăvit şi pictat, s-a construit o terasă în faţa Bisericii, s-a construit gardul de beton din fața Biserici.
7. La 17 octombrie 1999, la împlinirea a 100 de ani de la construirea Bisericii a fost resfinţită de către Preasfințitul Episcop Vicar Iustin Sigheteanul.
8. Reparația și renovarea interioară a casei parohiale 2006.
9. S-a construit un altar de vară în luna martie-aprilie 2012.
10. Capela Mortuară 2011-2012.

 

Preoţii slujitori ai Bisericii Ortodoxe Satulung:

1. Ioan Cordoş din 1771;
2. Cozma Ioan din 1820;
3. Roman Ioan din 1828;
4. Vasile Andrecuţ;
5. Vasile Rogoz;
6. Ioan Toma;
7. Buteanu Ioan din 1859;
8. Pintea Simion din 1900;
9. Pintea Valentin din 1926;
10. Petruş Ioan din 1959;
11. Dragoş Grigore din 1971;

Biserica Ortodoxă Satulung

Bud Vasile din 1982.

							Pr. Petruş Ioan
	Pr. Buteanu Ioan		Pr. Pintea Simion		Pr. Pintea Valentin

 

 

 

	Pr. Dragoş Grigore		Pr. Vasile Bud

 

 

În spatele Bisericii sunt șase mormintele unde sunt înmormântați: Pr. Pintea Simion, soția Pintea Ecaterina, Pr. Dragoș Grigore, Copilul Călin (fiul lui Petruș Ioan) și Băban Cornelia (slujnica Pr. Pintea Simion).

Oameni de seamă

Poarta şi casa lui Ioan Buciuman Spiridon

Căminul cultural din Satulung cu denumirea de „Ioan Buciuman Spiridon” aparţine unui om care nu mai există fizic, dar care va rămâne în memoria satului prin acest act de imortalizare a numelui pe frontispiciul

 

instituţiei culturale. Din articolul jurnalistului Augustin Cozmuţa, apărut într-un număr al ziarului Pentru Socialism din 1987, aflăm de ce a meritat, acest om, acest respect deosebit: „L-am găsit acasă, pe Răchitişa, parte a satului unde cândva era vatra veche. Şi cină găseşti pre cineva la casa lui trebăluind e semn sigur că aşa face mereu.[...] După motivele pictate pe poarta de lemn de la intrare - unelte agricole, snopi de grâu, ştiulete de porumb, dar şi funia vieţii — îţi dai imediat seama de specificul zonei, iar după îndemnurile gravate – „Munceşte cinstit”, „Fii om de omenie” - percepi caracterul şi hirea omului. [...] Nu te mai surprinde lucrul migălos de pe poartă, nici faptul că în atelier îl vezi înconjurat de sute de scule (dălţi, bărdiţe, ciocane, cuţite, „herăstraie”). Pentru el munca a devenit o ocupaţie permanentă, fie că execută obiecte - artizanat (rame de tablouri şi oglinzi, veioze), fie că pictează sau sculptează (are zestre vreo 80 de tablouri şi 40 de sculpturi), fie că pur şi simplu creşte iepuri de casă. Omul din faţa mea are 63 de ani din care un sfert de veac l-a dăinuit pe tărâmul educaţiei oamenilor din sat întrucât — cum îi place să spună – „Dragostea mea aceasta a fost: satul în care m-am născut”. Iar biografia lui se confundă cu o roadă însemnată din evoluţia continua a localităţii. Dintr-o mapă scoate desene şi ziarele executate în anii de şcoală, când abia descoperea secretul culorilor. Sunt pagini veridice, azi cu valoare de document din anii 1933 – 1940, pe care le păstrează ca într-un album de familie, dar ele în fapt sunt mărturii cu semnificaţie ce derivă din viaţa satului. Continuată în viitoarele lucrări executate în ulei, cronica a localităţii capătă proporţii, incluzând secvenţe expresive despre locuri, evenimente şi peisaje, munci agricole şi scene de familie, toate concepute cu un talent remarcabil, fapt ce i-a adus recunoaştere şi apreciere inclusiv prin diplome

             Într-o vitrină sunt expuse piese de ceramică şi monezi din care una dată la iveală de sub talpa casei bătrâneşti. Despre fiecare ştie să-ţi spună câte ceva, o scurtă istorie uneori învăluită în legendă, căci memoria lui se aseamănă cu o mică enciclopedie a satului, la care poţi apela cu încredere, cucerindu-te prin darul evocator al unor timpuri trecute. Aşa ne-a relatat un episod al întâlnirii sale cu poetul Nichita Stănescu la Sighetu Marmaţiei: „Nu uit cât e lumea! A intrat în expoziţie şi eu mi-am ridicat pălăria în faţa lui, recunoscând în el un mare poet al neamului. Pune-o la loc, mi-a zis. Văd ce lucrezi, ce faci, şi mi-e destul ca să-mi dau seama cine eşti”. Într-adevăr, să-l vezi pe om trebăluind la casa lui şi vorbele par să devină de prisos.” Lucrările acestui artist, care a îndeplinit şi funcţia de director al Căminului cultural, se încadrează în arta naivă numită şi artă instinctuală. Această artă aparţine unor individualităţi care şi-au constituit propria viziune şi propriile mijloace de exprimare plastică şi are reprezentanţi în lumea întreagă.

 

Poetul Ioan Dragoş s-a născut la 13 septembrie 1955 în Lucăceşti şi este licenţiat al Facultăţii de Drept economic-administrativ de la Sibiu. A lucrat ca jurist în administraţia publică la Satulung. A înfiinţat şi a condus cenaclul literar „Petre Dulfu” din Satulung. Este membru al cenaclurilor „Nord” şi al Cenaclului Scriitorilor din Baia Mare. Coordonează publicaţiile Curierul Prefecturii şi Curierul Consiliului Judeţean. A debutat în 1977 în Luceafărul cu poezia Poveste. A obţinut o serie de premii: Premiul revistei Convorbiri literare la Festivalul de poezie de la Sighetu Marmaţiei (1982), Premiul revistei Luceafărul la Festivalul de la Costeşti, Hunedoara (1983), Premiul revistei Tomis la Festivalul de poezie de la Brăila (1984), Premiul revistei Luceafărul la Festivalul „Lucian Blaga” de la Sebeş (1985), Premiul revistei Contemporanul din Alexandria (1985), Premiul revistei Caiete botoşănene la Festivalul „Porni Luceafărul”, Botoşani (1992), Premiul Ministerului Culturii la Festivalul „Lucian Blaga”, Sebeş (1993), Marele premiu la Festivalul de poezie „Tudor Arghezi” de la Târgu Jiu (1993), Premiul revistei Steaua la Festivalul „Lucian Blaga”, Sebeş (1997), Premiu pentru manuscrisul volumului Cavalerul Triunghiului la Festivalul Naţional de Literatură „Tudor Arghezi” (1997), Premiul al III-lea şi Premiul revistei Tomis la Concursul Naţional de Creaţie Literară „Panait Cerna” (1998).

Au fost publicate volumele:

Cavalerul triunghiului, în 1997 la Editura Fundaţiei „Constantin Brâncuşi”, Târgu Jiu;

Acestea sunt amănuntele, sub pseudonimul Ioan Chira, în 1998 la Editura Aius, Craiova;

Ulise în bucătărie, la Editura Echim din Sighetul Marmaţiei în 2006.

 

Un alt om de seamă este Ioan Groşan, prozator și dramaturg, născut la 3 octombrie 1954, este absolvent al Facultăţii de Filologie din cadrul Universităţii Babeş - Bolyai din Cluj-Napoca. Face parte din gruparea revistei „Echinox” unde a debutat în 1974, a fost membru al Cenaclului de proză Junimea, este membru fondator al grupului literar artistic al studioului de creaţie cinematografică al Ministerului Culturii, redactor la: Academia Caţavencu, Cuvântul, Contrapunct, publicist-comentator la cotidianul „Ziua”, colaborează cu: Amfiteatru, Steaua, România literară, Echinox, Urzica, Ştiinţă şi tehnică, Viaţa Românească, Luceafărul, Contemporanul-ideea europeană, este membru al Uniunii Scriitorilor din România. Premiile obţinute sunt: Premiu al „Primăverii studenţeşti” pentru piesa Şcoala ludică. Premiul pentru teatru al Asociaţiei umoriştilor româniţi (1978) pentru acelaşi volum. Premiul de Debut al Uniunii Scriitorilor pentru volumul Caravana (1985).

O altă figură reprezentativă a comunei, poetul Ioan Voicu, născut la 15 octombrie 1949 în Finteuşu Mic, a fost şi director al Căminului cultural din Satulung. A debutat în revista Astra (Braşov) cu poezia Baladă pentru domnitor, în anul 1990. A frecventat cenaclurile literare „Astra”, „Nord” din Baia Mare şi „Petre Dulfu” din Satulung. A colaborat cu: Astra, Graiul Maramureşului, Clipa, Nord Magazin, rcheus Helvetica. În anul 1988 a obţinut Premiul revistei „Astra” pentru poezie, la festivalul „Lucian Blaga” (Sebeş). Poeziile lui, balade, sunt piese cantabile. Balada „Fulgerată de vânt” pusă pe muzică de folkistul Valentin Moldovan a fost preluată în anii '90 de solista Narcisa Suciu, iar în 1997 piesa a ajuns la interpreta americană de folk Joan Baez, odată cu prima sa vizită în România, în anul 1998, i-a fost publicat primul volum de poezii „Lacrima din palmă”, la Editura Helvetica, Baia Mare. La 25 iunie 2009 i-a fost lansat şi al doilea volum „Peste mine şarpele-nfloreşte”, editată la Risoprint, Cluj-Napoca; lansarea a avut loc în sala de Cenaclu a Bibliotecii Judeţene „Petre Dulfu”.

 

Dirijorul Ion Săcăleanu, este cel care a dus corul din Hideaga pe culmile gloriei. Născut la 15 aprilie 1939, în localitatea Cojocna, a ajuns să fie băimarean din anul 1963 când a fost angajat ca solist vocal. A acceptat să dirijeze formaţia corală din acest sat în urma decesului fostului dirijor. Deşi nu a fost primit „cu braţele deschise” deoarece ere foarte tânăr, membrii corului au ajuns să-1 aprecieze atât de mult încât i-au dăruit o bucată de grădină şi i-au construit o casă alături de care mai târziu domnia sa şi-a ridicat alta mai impozantă. Datorită acestui lucru a rămas maramureşean şi în special hidegan refuzând atrăgătoarea propunere de a activa la Opera din Timişoara. Sub bagheta lui, corul din Hideaga a prezentat în perioada 1968-1983 un număr de 126 de concerte având un repertoriu permanent înnoit. Pe lângă trofeele adunate în palmares (menţionate la capitolul Cultură şi educaţie), hideganii se mândresc şi cu onoarea de a fi pe scena Atheneului Român din Bucureşti unde au impresionat audienţa cu piesele „Nunta ţărănească” de Tudor Jarda şi „Serenada”. În bogata activitate se numără şi frumoasa iniţiativă din anul 1975 de a sărbători localitatea printr-un concert alături de oaspeţi: corul din Putna.

 

La 6 mai 1908, se naşte în comuna Satulung, jud. Maramureş, profesorul, pedagogul, dirijorul şi compozitorul Teofil Coste, fiul protopopului greco-catolic Ioan Coste şi al doilea dintre fraţii Coste care ating vârsta maturităţii.

Urmează, la Gherla, şcoala primară, cursurile Şcolii normale de băieţi şi cele ale Liceului Petru Maior pe care le termină în urma examenului de bacalaureat, îndrumat spre cariera preoţească, îşi continuă studiile la Institutul de Teologie Român Unit din Gherla (greco-catolic) pe care îl absolveşte în 1931. Teofil Coste face parte din ultima generaţie de teologi greco-catolici care s-au format la Seminarul teologic din Gherla: în acelaşi an instituţia se mută la Cluj unde se instalase centrul episcopal al diecezei de Cluj- Gherla.

Răspunzând chemării lăuntrice spre universul artistic, se înscrie la Academia de Muzică şi Artă Dramatică din Cluj (o absolveşte în anul 1935), unde studiază la Secţia pedagogică. Aici îi are ca profesori pe: Traian Vulpescu (solfegii, dictat), Andreescu Scheletti (armonie), Marţian Negrea (contrapunct, forme) şi Augustin Bena (practica pedagogică corală).[3]

După absolvire, timp de 10 ani, în perioada 1935-1945, Teofil Coste activează în Gherla ca profesor de muzică la Şcolile normale patronate de Episcopia greco-catolică de Cluj - Gherla. În perioada ocupării Ardealului de Nord (1940-1944), profesorul Teofil Coste îşi asumă riscurile rămânerii la Gherla, în mediul administrativ ostil românilor - în general şi îndreptat împotriva liderilor spirituali greco-catolici - în special. La iniţiativa episcopului şi a cardinalului de mai târziu, Iuliu Hossu, pe care îl însoțește ori de câte ori prelatul se găsea la Gherla, se angajează cu mult curaj în activitatea de păstrare a spiritului românesc şi de animator al vieţii culturale. Este perioada în care se nasc frumoasele colinde publicate în 1943 la Cluj alături de alte lucrări cu conţinut religios. Multe din aceste colinde, plecând din spaţiul gherlean, au devenit treptat cântece de largă circulaţie pe întreg teritoriul românesc.[4]

Printre elevii lui se număra celebrii actori: Florin Piersic, Dorel Vişan, interpretul şi profesorul Ioan Bocşa, realizatorul de emisiuni folclorice Gelu Furdui, dirijorul corului „Corala Magna” Valer Perşa, etc.

Teofil Coste rămâne o vie amintire nu numai ca dascăl şi creator de muzică, ci şi ca un instrumentist complex (cânta deopotrivă la flaut, pian, contrabas şi vioară) şi ca desenator şi pictor plin de talent. Simţul umorului, pe care ştia să şi-1 exteriorizeze cu măsură, nu l-a părăsit niciodată şi a constituit unul din „instrumentele” rafinate de reglare a relaţiilor sale cu propriii elevi şi prieteni[5].

De-a lungul vieţii, Teofil Coste se dovedeşte un prolific şi inspirat creator, paleta sa componistică de factură laică cuprinzând peste 40 de lucrări în genurile: coral, orchestral, cameral şi vocal-simfonic.

În domeniul coral a compus: lucrări pentru copii („Cîntec de leagăn”, „Cîntec de primăvară” - achiziţionat de Radio Bucureşti, „Primăvară, bun venit!” si „În ajun de 1 Mai” - coruri pe două voci egale), lucrări pentru cor bărbătesc („Mulţi ani!”, „Cîntec de seară”, „Lelişoară, draga mea”), repertoriu pentru cor mixt („Frunzuliţă cimbrişor”, „Marş pentru constructori”, „Cîntecul brigadierilor”, „Mîndra mea cu ochi bărnaci”, „Măi bădiţa, floare dulce”, „Lîngă dealul cu aluni”, „Mii de stele mititele”, pentru cor mixt cu acompaniament de pian („Caravana”)[6].

A compus lucrări pentru orchestră: „Potpuriu românesc pentru orchestră de şcolari”, „Potpuriu sovietic pentru orchestră de şcolari”, „Suită de pe Someş pentru orchestră de coarde, pian şi clarinet”, „Fantezie pentru orchestră de şcolari”[7].

În domeniul muzicii de cameră a compus romanţe pentru canto şi pian, pe versuri de Dionis Fărcaşiu („Ai plecat”, „Am rămas”, „La moara cu trei grinzi groase”) şi piese muzicale de factură populară pe propriile versuri.

Printre lucrările vocal-simfonice pot fi amintite: opereta într-un act „Scara Mîţii” (libret Vasile Alecsandri), opereta în două tablouri „Harţă Razeşul”-1943 (libret Vasile Alecsandri), comedia cu cântece, într-un act „Piatra din casă” (libret Vasile Alecsandri), vodevilul cu cântece într-un act „Cinel-Cinel” (libret Vasile Alecsandri), feeria în cinci tablouri „Făt-Frumos din flori de nufăr” - 1943, cântul al şaptelea din „Dan căpitan de plai” (de Vasile Alecsandri, poemul epic pentru cor, solist şi orchestră dedicat eroilor care s-au jertfit pentru apărarea patriei), piesa pentru pian şi orchestră „Scenetă de Crăciun”-1942, etc.[8].

O categorie aparte o constituie lucrările cu caracter religios: „Culegere de douăsprezece colinde pentru coruri diferite” (apărută la Cluj, în 1943), o liturghie pentru cor mixt, „Psalm 23”, o liturghie pentru cor bărbătesc, o liturghie la două voci egale, diferite bucăţi din liturghie (pricesne, diptice, Tatăl nostru), o colindă pentru cor bărbătesc „De Crăciun”, rugăciune pentru cor pe patru voci „Pleacă, Doamne (urechea ta …N.N.)”, ş.a.[9]

S-a stins din viaţă la 22 aprilie 1978 în urma unei boli necruţătoare fiind înmormântat la Cluj Napoca în cimitirul din strada Crişan[10].

Elevul său, Valer Perşa, profesor de muzică şi dirijorul corului „Corala Magna” din Gherla păstrează în repertoriul formaţiei compoziţii pe teme religioase din creaţia lui Teofil Coste[11].

Imaginea compozitorului, pictorului, interpretului, regizorului şi nu în ultimul rând a profesorului Teofil Coste rămâne vie peste timp, iar memoria sa este pomenită cu diverse ocazii de cei care l-au cunoscut.

Amintesc aici doar două din evenimente: în cadrul ciclului „Compozitori clujeni” din 2 decembrie 1984, în sala mare a Casei Universitarilor din Cluj-Napoca a avut loc un concert de muzică corală şi instrumentală din creaţia compozitorilor Teofil Coste, Tiberiu Coste şi Marius Cuteanu, în domeniul publicistic, în ianuarie 2004, în publicaţia lunară a Eparhiei Române Unite de Cluj-Gherla, Viaţa Creştină, apare un articol omagial „Medalion Teofil Coste” scris de profesorul Valeriu Bota. Articolul se încheie cu versurile uneia dintre cele mai frumoase colinde a cărei muzica aparţine lui Teofil Coste:

„Blând zâmbește Pruncul Sfânt

Doamne, lasă pe pământ,

Ca din zâmbetu-ți să cază

Şi asupra noastr-o rază,

S-o simţim că se coboară,

Lioară, Lioară!”[12].

 

Preotul Bud Vasile, căruia i se datorează și buna conviețuire cu celelalte religii existente s-a născut în data de 27.01.1955, fiind din 1982 preot paroh, actualmente Preot Paroh cu distincţia de Iconom Stavrofor.

Despre mine: Eu am fost un copil orfan. Am fost slugă la un om din Boiereni, și eu și fratele meu, care este de asemenea preot, dar nu ne-a plăcut că și-a bătut joc de noi și am plecat. Trebuia să fac naveta la școala din Rohia, pentru că la noi în sat se desființase. Starețul de atunci, care nu este altul decât Preasfințitul Iustinian Chira Maramureșeanul, cunoștea situația mea și m-a luat copil de suflet la Rohia. Am terminat Seminarul Teologic de la Cluj-Napoca și Facultatea de la Sibiu. Am fost un an cântăreț în strana de la Catedrala Mitropolitană din Cluj și apoi am fost repartizat în anul 1980 la Chinteni, Cluj, solicitând transferul în toamna anului 1982, am fost repartizat aici. Sunt fericit că pot să îmi îndeplinesc menirea alături de acești oameni minunați și îi voi fi veșnic recunoscător Preasfințitului pentru că m-a îndrumat pe această cale.

 

              Comuna Satulung în urma recensământului din 2011 este formată din 1434 de suflete din care:

• ortodocşi 1.221
• romano-catolici 9
• greco-catolici 10
• reformaţi 81
• penticostali 50
• martorii lui Iehova 56
• musulman 1
• nedeclarați 6

             

Nenumăratele fapte ale credincioşilor din această zonă mi-au arătat adevărata tărie pe care o are românul autentic, care munceşte, luptă şi trăieşte cu adevărata credinţă în suflet îndurând şi moartea pentru dreptate şi credinţă.

 

[1] Arhiva Bisericii Ortodoxe „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil”, Satulung.

[2] Angelica Puşcaş, Ţara Chioarului. Studiu de geografie regională, Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj Napoca, 2007, p.339.

[3] http://partitura-coste.ro/teofil.html - accesat în data de 3 februarie 2015.

[4] http://partitura-coste.ro/teofil.html - accesat în data de 3 februarie 2015.

[5] http://partitura-coste.ro/teofil.html - accesat în data de 3 februarie 2015.

[6] http://partitura-coste.ro/teofil.html - accesat în data de 3 februarie 2015.

[7] http://partitura-coste.ro/teofil.html - accesat în data de 3 februarie 2015.

[8] http://partitura-coste.ro/teofil.html - accesat în data de 3 februarie 2015.

[9] http://partitura-coste.ro/teofil.html - accesat în data de 3 februarie 2015.

[10] Valeriu Bota, Revista Viaţa creştină, nr.1, 15 ianuarie 2004, p. 14.

[11] http://partitura-coste.ro/teofil.html - accesat în data de 3 februarie 2015.

[12] Valeriu Bota, Revista Viaţa creştină, nr.1, 15 ianuarie 2004, p. 14.