ASUMAREA SUFERINȚEI

Argumentare

Am considerat că e necesar un articol despre „Asumarea suferinței” deoarece este de o importantă majoră și consider că ar trebuie expusă într-un mod public, concret, explicativ și dezbătut într-o lucrarea mai amplă.

Suferința este prezentă încă din primele pagini ale Bibliei. După ce protopărinţii noștri, Adam și Eva, au nesocotit porunca divină, mâncând din fructul oprit, drept osândă suferința a devenit parte a vieții umane, omul fiind pedepsit cu moartea. Dumnezeu i-a spus femeii:

„Voi înmulți mereu necazurile tale, mai ales în vremea sarcinii tale; în dureri vei naște prunci; atrasă vei fi către bărbatul tău și el te va stăpâni”(Gen. 3,16). Bărbatului i s-a spus: „blestemat este acum pământul din pricina ta. Cu multă trudă să-ți scoți hrana din el în toate zilele vieții tale. În sudoarea frunți tale să-ți mănânci pâinea, până te vei întoarce în pământ, căci din el ai fost luat; căci țărână ești și în țărână te vei întoarce”(Gen. 3,17-19).

Nu este om care să nu guste din paharul durerii, nici făptură care să nu simtă puterea și povara răului. O piatră lovită cu ciocanul sună de durere, o floare sau o creangă când e ruptă dă și ea strigăt de durere, tot așa orice om și animal, sub încleștarea durerii geme, suspină, plânge, suferă.

Ca oameni în viață suferim, fie de o boală, de un necaz, de singurătate, de bătrânețe, de trădarea unui prieten, de plictiseală ș.a. Este o deosebire între o suferință și o altă suferință, o suferință pe care o ai și nu o accepți din cauza căreia te plângi și lui Dumnezeu și oamenilor și pe care o suporți greu și care te chinuiește și există suferința asumată. Aceeași suferință dacă nu o asumi te chinuiește, dacă este asumată te vei liniști. Dacă vei spune sufăr pentru păcatele mele pe care le-am uitat, pe care nu le-am mărturisit, pe care nu le știu, pe care le-am făcut și iată că Dumnezeu mă pedepsește pe lumea aceasta pentru ca să mă scutească pe lumea cealaltă sau spui prin aceasta „Vrea Dumnezeu! Ce vrea cu mine?”, ca orbul din naștere. Au întrebat ucenicii: „Cine a greșit: el sau părinții lui că s-a născut orb?”. Și răspunsul „Nu! Nici el nici părinții lui, dar s-a născut orb ca prin el să se vadă lucrarea lui Dumnezeu”. „Care lucrare?” Faptul că Dumnezeu voia să-l vindece.

Acceptarea suferinței

Este important ca în momentul în care apare suferința să începi să ți-o asumi și să zici: Suferința este a mea, aceasta este crucea mea pe care o port pentru că și Iisus a purtat-o, El pentru păcatele noastre, eu pentru păcatele mele, El pentru că a jertfit ceva, eu pentru că vreau să jertfesc ceva, El pentru că a iubit ceva, a iubit pe oameni, eu pentru că îmi iubesc țara și pe semenii mei[1].

Din moment ce suferința nu îți mai este străină și este asumată și acceptată, ea devine suportabilă și chiar se preface în bucurie. Să suferi de foame, de sete, de frig, de bătăi și să te bucuri, iertându-i pe cei care te chinuiesc. Este modelul lui Iisus, pe care, numai trecând prin suferințe asemenea Lui poți să le înțelegi pe deplin[2].

Tâlharii au fost răstigniți alături de Iisus pentru păcatele lor, însă cel din dreapta lui și-a asumat suferința și păcatele pentru care a fost răstignit. Tâlharul a primit mântuirea prin asumarea suferinței, la fel cum a făcut și Iisus, deși avea putere de a chema câteva legiuni de îngeri, nu a făcut apel la nici una din puterile sale dumnezeiești. S-a lăsat arestat, dus în Sinedriu, purtat de la Ana la Caiafa, pălmuit, biciuit, batjocorit și în cele din urmă răstignit.

Iisus din iubire pentru noi și-a asumat această răspundere și a dus-o până la capăt.

În zilele noastre observăm că sunt tot mai mulți oameni care se plâng de modul cum sunt tratați în spitale, aflăm de reduceri de personal în cadrul acestora și de multe alte lipsuri existente în spitale.

Însă bolnavul are mare nevoie ca să fie ascultat, să aibă pe cineva lângă el în momentele de suferință deoarece simpla prezență îl face pe bolnav să se simtă bine, ceea ce înseamnă că spitalele au nevoie de mai mult personal nu de reducerea acestuia. În astfel de momente bolnavul nu vorbește numai despre boala sa, ci încercând să stabilească un contact uman, ne destăinuie temerile și îngrijorările sale, acum când viața i s-a schimbat și trebuie să-și găsească noi valori și repere.

În fața unui bolnav în stadiu terminal vom constata cu ușurință că se vorbește mult pentru că tăcerea e apăsătoare, iar nouă tuturor ne este frică de ea, dar există și cealaltă extremă și anume vorbind mult nu mai avem timp să-l înțelegem pe cel aflat în suferință, care de cele mai multe ori caută să comunice cu cei din jurul lui printr-un limbaj simbolic.

Muribundul poate să nu vorbească clar și explicit despre moartea sa, dar ascultându-l cu atenție, vom constata că el încearcă să ne explice despre aceasta într-o manieră proprie[3].

Uneori, muribunzii au nevoie de tăcerea noastră. Adesea, aceasta ajută poate mai mult chiar decât cele mai frumoase cuvinte, mai ales atunci când în ea palpită tainic rugăciunea noastră pentru aproapele aflat în suferință. Nu trebuie să refuzi niciodată dorința bolnavului de a se întoarce la tine cu speranță, într-o situație de sfârșit. Dacă îl refuzăm, el ar muri aiurea, anonim, având chiar sentimentul că este respins de echipa care l-a primit să-l îngrijească[4].

Aș vrea să amintesc aici că, spre deosebire de alte religii, creștinismul a considerat întotdeauna că străduința de a alina suferința și a tămădui boala ține de datoria creștinului de a se războii în această lume cu orice formă de rău. Mai mult, creștinismul ne învață să fim alături de cel suferind, să-l sprijinim în lupta cu boala și să-l ajutăm pe cât posibil să și-o asume în chip spiritual, adică să o îndure în Domnul, fără să-L țină deoparte și mai ales fără să se revolte împotriva Lui, știind că vremea suferinței omului a întâmpinat aceleași ispite ca și Iov[5].

Reacțiile suferinței

Fiecare persoană înainte de a muri, urmează un drum propriu care ține de caracterul său, de aspirațiile sale, dar care, în linii mari, pot fi standardizate astfel[6]:

Șocul – a afla că ești atins de o maladie gravă, împotriva căreia medicina nu poate face nimic, constituie un șoc pentru oricare dintre noi. În acest caz, transformarea psihologică a persoanei în cauză este atât de profundă, încât ea rămâne pur și simplu năucită;
Refuzul – în această fază bolnavul repeta adesea: „...eu nu cred...”, „...nu este ..”, „...de ce eu?...”. el speră că medicul s-a înșelat, că investigațiile paraclinice nu au fost făcute serios, că s-au întâlnit adesea erori de diagnostic, că va trebui să consulte și alți medici. În acest moment, pentru pacient nevoia de a comunica este vitală.
Revolta – bolnavul simte nevoia de a exprima toată agresivitatea sa care, în realitate corespunde stării lui sufletești. Îl agresează boala, dar, de asemenea, și cei care au descoperit-o, fără de care el n-ar fi știut de existența acesteia. Revoltându- se, bolnavul va repeta aceeași întrebare: „...de ce eu?...”, care adeseori ia locul refuzului „...nu eu...”. Această mânie exprimată reprezintă, de fapt, modalitate de recunoaștere a adevărului.
Depresia – există în acest stadiu doua momente. Primul reprezintă o stare de plâns, în care cel ce va muri deplânge tot ce urmează să piardă, iar al doilea o lungă tăcere, ce semnifică situația sa îndurerată. În acest moment, echipa de îngrijiri are datoria de a respecta această dorință a muribundului. Un simplu gest, o apăsare a mâinii, pot fi resimțite de cel ce va muri ca pe o posibilitate de
Acceptarea – intrarea în acest ultim stadiu se produce într-o manieră sistematică și deseori echipa de îngrijiri rămâne surprinsă de capacitatea de acceptare a celui ce urmează să moară.

Durerea morții este o primă justificare a comportamentului nostru. Pentru cei aflați în stadiul terminal, anticiparea suferinței prelungite și lipsite de sens este prima cauză a anxietății și disperării, cu mult mai apăsătoare decât evenimentul morții, iar cea mai serioasă și periculoasă ispită a celor ce se confruntă cu suferința psihică sau trupească este că ei își percep chinul ca pe unul absurd și lipsit de sens[7].

Perspectiva asupra morții și a procesului ei a dat formă profundă înțelegerii ortodoxe a suferinței, întrucât conține chestiunea îngrijirii celor ce înfruntă eminamente moartea. Ea oferă imaginea interioară ce ne permite să percepem și să acceptăm suferința, atât mentală cât și fizică, ca pe una cu adevărat „răscumpărătoare” sau ispășitoare. Pentru pacientul muribund, aceasta înseamnă luarea crucii sale și urmarea lui Hristos către propria suferință și moarte. A purta propria suferință întru Hristos, cu certitudine că vom învia împreună cu El, întru deplinătatea vieții, înseamnă a le oferi celorlalți cea mai elocventă și eficientă mărturie sau martiraj posibil[8].

Suferința poate fi asumată de om până în momentul în care atinge anumite limite. În funcție de modul în care este asumată, putem vedea în aceasta o cale ce duce spre Dumnezeu.

Suferința nu trebuie însă să fie căutată pentru ea însăși, deoarece caracterul său „mântuitor” riscă să devieze în diferite forme de mortificare, cu totul străine de credința ortodoxă. Omul nu are vocația suferinței. Vocația sa este sfințenia. Dumnezeu este dragoste. a-L mărturisi pe Dumnezeu înseamnă a vorbi limbajul dragostei, înseamnă a-i dovedi bolnavului afecțiunea, o afecțiune bazată pe respectarea tainei sale, o afecțiune care să nu proiecteze asupra lui sentimentele, psihozele ori credințele celui care asistă, ci o afecțiune imensă, gata să primească și să găsească și să-și însușească tot ceea ce dorește bolnavul să comunice, tot ceea ce simte să spună, să mărturisească[9].

Dincolo de limitele suportabilului, suferința și zbuciumul împing bolnavul cu trup chinuit, incapabil să reacționeze, să se roage îl ațâță la revoltă. În astfel de cazuri, pentru echipa de îngrijire, mărturia esențială este eficacitatea cu care atenuează durerea, teama și toate simptomele care-l macină pe bolnav, menținându-l conștient atâta timp cât este posibil. Scopul acestei atitudini este de a-i proteja bolnavului acel spațiu esențial pentru el, în care se stabilește legătura intimă cu Dumnezeu, legătura pe care se bazează de fapt echilibrul său spiritual și calitatea ultimelor clipe din viață.

Este nevoie ca atât familia cât și personalul de îngrijire să înțeleagă faptul că persoanele muribunde trebuie să fie pregătite pentru moarte în așa fel încât să păstreze anumite valori și scopuri fundamentale. Aceste persoane vor fi ajutate să mențină în cel mai înalt grad posibil o relație conștientă și personală cu Dumnezeu, dar și cu semenii lor.

Muribunzi trebuie să se poată mărturisi și să primească Sfânta Împărtășanie pentru ultima oară și e nevoie să știe că sunt însoțiți de prezența și rugăciunea celor care îi iubesc și că se pot preda încet și pașnic în mâinile lui Dumnezeu[10].

Percepția spirituală asupra suferinței umane

Boala ar fi extrem de ușor de suportat dacă nu ar fi însoțită de suferință. Există suferință și în absența bolii și care poate rezulta în îmbolnăvire, dar orice situație anormală numită în medicină și „patologică” produce un grad variabil de suferință[11].

S-a spus despre suferință că este o întâlnire cu păcatul și consecințele lui[12]. Deși cred în finitudinea și imperfecțiunea ființei umane, exprimată tocmai prin tendința de a păcătui continuu și de a încălca chiar și fără voie poruncile lui Dumnezeu, rămân departe de a lega suferința de un păcat propriu-zis și mai departe de interpretarea suferinței drept o pedeapsă a lui Dumnezeu. Este incorectă și nedreaptă această percepție a lui Dumnezeu ca un „judecător” care pedepsește aspru fărădelegile omului. Chiar fără să aprofundezi teologia, orice creștin care a reflectat puțin asupra relației om-Dumnezeu este convins de ideea că Dumnezeu este esența dragostei necondiționate, este dăruire și iubire în același timp, nicidecum un legiuitor sau inchizitor. Mai degrabă am putea spune că suferința este o expresie a unui dezechilibru interior, produs fie de noi în mod direct, fie de o agresiune a mediului exterior, care a depășit capacitatea noastră de apărare. Iar în acest caz, Dumnezeu este soluția, nicidecum cauza.

Chiar și făcând abstracție de dialectica lui Kant, întrebarea noastră simplă rămâne: Avem nevoie de suferință? Un răspuns rapid, superficial și la prima vedere ar fi: NU categoric. Suferința nu produce altceva decât durere, tristețe, jale. Pe de altă parte, dacă avem puterea să trecem peste primele sentimente de frustrare, născute din întrebarea „De ce Doamne tocmai mie?”, sau din înșelătoarea și comuna evidență „Nu am făcut nimic rău să merit acest lucru”, vom vedea că abia atunci când suferim, ajungem să ne confruntăm cu cele mai tulburătoare întrebări cu privire la sensul și idealurile vieții, valorile vieții și chiar iminența morții. Prea puțin în decursul vieții ne oprim pentru a ne întreba ce vrem noi cu adevărat, ce anume ne împlinește, ne face fericiți, sau din contra, nefericiți. Educația noastră de bază este dominată de acumulare de cunoștințe și prea puțin de reacții sau opinii față de acest bagaj informațional. Și nici un alt domeniu, înafara de cel al îngrijirilor de sănătate nu este atât de aproape de esența sensului vieții, de limitele ei, de putința și neputința ființei umane. Ca urmare, atunci când suferim, ne apropiem de noi și ne apropiem de Dumnezeu. Suferința intensifică abilitatea noastră de a ne ruga (Luca 11.1). Ne descoperim pe noi, și de multe ori, abia atunci îl descoperim pe Dumnezeu[13].

Exemple din Sfânta Scriptură

Un exemplu demn de urmat e cel al Sf. Arhidiacon Ștefan care s-a înarmat cu duhul răbdării ca balsam în suferință. Răbdarea în suferință este izvorâtă din nădejde, care duce la întărirea credinței în viața viitoare, așa cum spune Sf. Ap. Pavel „...Ci ne lăudăm și în suferințe, bine știind că suferința aduce răbdare și răbdarea încercarea, și încercarea nădejde. Iar nădejdea nu rușinează pentru că iubirea lui Dumnezeu s-a vărsat în inimile noastre, prin Duhul Sfânt, Cel dăruit nouă”.(Rom. 5, 3-5)[14].

Nădejdea și răbdarea se nasc una din alta în religia noastră creștină și se condiționează una pe alta. Având nădejde, fie pentru împlinirea scopurilor pământești, idealurilor profesionale sau morale, fie pentru dobândirea bunătăților cerești, suporți cu răbdare încercările și suferințele în viață, fiindu-ți încurajator și mângâietor cuvântul divin. Răbdarea și nădejdea în viața prezentă fac pe creștini să guste anticipativ bucuriile vieții viitoare și-i fac să suporte senini, cu liniște sufletească greutățile ce au să le înfrunte. Este ceea ce ne spune Sf. Ap. Pavel: „Cu tot necazul nostru, sunt covârșit e bucurie” (II Cor. 7, 4). „Bucurați-vă în nădejde; în suferință fiți răbdători”. (Rom. 12, 12). Sf. Arhidiacon Ștefan a înțeles că aceste pârghii morale – răbdarea și nădejdea – izvorăsc chiar din Dumnezeu, care este „Dumnezeul răbdării și al mângâierii”(Rom. 15, 5)[15].

Morala creștină ne învață că în viață, fiind scurtă și durerile și mizeriile ei fiind mici în raport cu veșnicia care ne așteptă, să le suportăm toate cu bărbăție creștinească. Să ascultăm și să urmăm cuvântul Sf. Ap. Petru[16]:

„Fiți treji, privegheați, căci potrivnicul vostru, diavolul, răcnind ca un leu, umblă, căutând pe cine să înghită. Stați-i împotrivă, tari în credință, știind că aceleași suferințe îndură frații voștri în lume. Iar Dumnezeul a tot harul, care ne-a chemat la mărirea Sa cea veșnică prin Hristos Iisus, El însuși vă va duce la desăvârșire, vă va întări, vă va împuternici, vă va întemeia, după ce veți suferi puțină vreme. A Lui fie slava și stăpânirea în vecii vecilor. Amin” (I Petru 5, 8-10).

Concluzie

Suferința, durerea, boala și moartea au apărut în lume odată cu căderea în păcat a protopărinților noștri care au nesocotit voia lui Dumnezeu și au atras după sine cunoștința binelui și a răului, firea omului a devenit stricăcioasă și întoarsă spre păcat.

Dumnezeu însă nu a rămas indiferent fața de propria Sa creație, astfel că a dat pe Unicul Său Fiu născut din veci spre a mântui neamul robit de păcat, aducând nădejdea învierii întru viața ceea de veci, acolo unde “ nu este durere, nici întristare, nici supin” cum spune cântarea celor adormiții.

Suferința provine din mai multe motive, dar are la bază păcatul, firea ceea stricăcioasă. Ea a fost instalată în lume încă de la început. Combaterea ei se face prin dragostea și slujirea aproapelui în momentele cele mai dificile din viața sa, astfel plinind porunca ceea mai importanta, cea a iubirii, „iubește pe aproapele tău ca pe tine însuți și pe Domnul Dumnezeul tău mai presus de orice” (Mt. 22, 39).

Dacă suferința nu ar exista în lume, latura noastră sentimentală s-ar stinge, nu am mai privi cerul înduioșa-ți având speranța mântuirii și a vieții veșnice. Lacrimile ne ajută să simțim că suntem oameni și suntem creați cum un suflet care are sentimente, astfel dragostea, dorința de a lupta ne ajută să nu uitam ca avem o asemănare la care trebuie să ajungem.

Dumnezeu nu permite să suferim pe măsura meritelor noastre ci ne ceartă ca un părinte iubitor spre a ne ghida în folosul nostru, în virtutea mântuirii.

Bibliografie

Sfânta Scriptură sau Biblia, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1997;
http://www.youtube.com/watch?v=-P08cWO35-A, accesat în data de 10 iulie 2014, ora 14:30. ANANIA, IPS Bartolomeu, interviu „Despre suferința asumată”, 2003;
BUNEA, Pr. Prof. Ioan, „Cuvânt de învățătură la duminici și sărbători”, Editată de Arhiepiscopia Ortodoxă Română a Vadului, Feleacului și Clujului,1983;
BUTA, Prof. Dr. Mircea Gelu, Întâlnire cu muribunzii, în Revista Tabor, Editată de Mitropolia Clujului, Albei, Crișanei și Maramureșului, nr. 6, septembrie 2007;
FELEA, Pr. Prof. Ilarion V., „Duhul Adevărului”, Editura Arhiepiscopiei Ortodoxe a Alba-Iuliei, 1999;
GOLDSTEIN, Clifford, „Rațiuni ale inimii”, București, Ed. Viață și Sănătate, 2004;
Eusebiu de Cezareea, Istoria bisericească, Cartea a Șaptea, XXII, 7-10, în PSB, vol. 13;
„Mic manual de spovedanie și mângâiere a bolnavilor și muribunzilor”, Deisis, București, 2006;
Marcu Ascetul, „Despre legea duhovnicească” în „Filocalia”, I, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2008;
Vasile cel Mare, „Regulile mari”, în PSB, vol. 18.

[1] Bartolomeu Anania, interviu despre Asumarea suferinței;

[2] Ibidem;

[3] Mircea Gelu Buta, Tabor, nr.6, septembrie 2007, p.14;

[4] Ibidem;

[5] Ibidem;

[6] Ibidem pp.14-15;

[7] Ibidem;

[8] Ibidem;

[9] Ibidem;

[10] Ibidem;

[11] Cristina Gavrilovici, Tabor, nr.6, septembrie 2007, p.22;

[12] Ibidem, apud, Engelhardt TH., Suferința, boala, agonia și moartea: în căutarea unui sens, în Fundamentele bioeticii creștine, Perspectiva ortodoxă, Ed. Deisis, 403-451, 2005, p.22;

[13] Cristina Gavrilovici, Tabor, nr.6, septembrie 2007, p.23;

[14] Pr. Prof. Ion Bunea, Cuvânt de învățătură la duminici și sărbători, p.364;

[15] Ibidem, p. 364-365;

[16] Ilarion V. Felea, Duhul Adevărului, Editura Arhiepiscopiei Ortodoxe a Alba-Iuliei, p.300