1. Celui ce i se retează o mână, sau un picior, totdea­una în somn visează că scrie cu acea mână, că aleargă cu acel picior. Cei care au fost invalidaţi în societate aş­teaptă ziua cea mare pentru a deveni valizi, cu trup de lumină. Bucată cu bucată de s-ar rupe dintr-un om, tiparul fiinţei sale nu poate nimeni să-l atingă. Acesta este înscris într-o ordine mai adâncă, abisală, de aceea năvăleşte cu forţă în visul omului. În visul din timpul somnului, dar şi în visul din timpul de veghe. Cultura strânge aceste vise şi caută să-l redea pe om întreg.

Tot astfel se întâmplă şi cu un popor invalidat de ve­cini prea puternici, de imperii neîncăpătoare în sine. Ti­parul fi­inţei sale încrustat în memoria şi piatra istoriei nu poate fi atins, chiar dacă peste el minţi bolnave şi cre­ioane boante trasează o altă hartă. Un popor îşi are o memorie colectivă, iar aceasta constituie geneza oricărui vis al său.

Psihologia colectivităţilor umane a demonstrat, după C. G. Jung, că un popor se defineşte chiar prin ceea ce visează în timpul somnului. Cu ani în urmă, am visat că participam la Sărbătorirea de unitate a tuturor provinci­ilor româneşti, organizată de Eminescu la Mormântul lui Ştefan cel Mare, de la Putna, din 1871. Nu văzusem Putna cu împrejurimile sale, până în acel vis, şi nici nu eram informat în detaliu des­pre acest eveniment, publi­cistica lui Eminescu, Opere, vol. al IX-lea, apărând ulte­rior. Dar la verificare, în privinţa înfă­ţişărilor exterioare, era aidoma visului; iar în ceea ce priveşte desfăşurarea sărbătoririi, ceva mai mult şi cu spor de reali­tate. O alee de pietriş ducea spre intrarea în mănăstire, de o parte şi alta, a aleii şi a lăcaşului rânduri de meri înfloriţi, iar între fiecare patru pomi era câte un foc ce susţinea pe flăcă­rile sale o cruce cu braţele de aur. Pe fiecare braţ de cruce sta câte un copilaş îmbrăcat în alb, ca un înger sau fluturaş pe o floare, legănându-se cu crucea, atingând când într-o parte, când în alta, iarba. Mulţimea sta în faţa bisericii, dincoace de un anume ecran invizibil, cu un cadru înalt de 3 m şi lat de 5 m., sofisticat, cu specialişti la butoane. Ecranul era aşezat de-a curmezişul aleii, la o distanţă de vreo 15 m. Trebuia să trecem prin acest ecran. Cei care treceau deveneau dincolo de el adevăraţii participanţi ai evenimentului de la 1871. La un moment dat, oarecum pe aleea liberă, apare tânărul Emi­nescu, în veşminte negre, sub braţul stâng cu un mănunchi de „ziare”, pe care se putea citi titlul: RĂPIREA BUCOVINEI. Împarte în stânga şi-n dreapta câte o broşură şi păşeşte spre intrare, urcând cele două trepte. Între stâlpii de la intrarea în sfântul lăcaş, un sobor de preoţi cântă Psal­mul 24, ca în Sfânta Noapte a Învierii, ca un dialog prin care curge divinitatea în omul sfinţit:

„- Porţi, ridicaţi-vă capetele; ridicaţi-vă, porţi veş­nice, ca să intre Împăratul slavei!

- Cine este acest Împărat al slavei?

- Domnul cel tare şi puternic, Domnul cel viteaz în luptă.

- Porţi, ridicaţi-vă capetele; ridicaţi-le, porţi veşnice, şi Împăratul slavei va intra.

- Cine este oare acest Împărat la slavei?

- Domnul oştirilor, El este Împăratul slavei.”

Şi dintr-o dată, preoţii cu mulţimea: „Eminescu este dom­nul oştirii noastre. Sfânt este Ştefan cel Mare! Emi­nescu este Domnul…” Şi din mănăstire iese plutind co­roana lui Ştefan cel Mare, de aur şi de foc, şi se opreşte deasupra creştetului lui Mihai Eminescu, la o distanţă de un braţ, în timp ce el se întoarce cu faţa spre mulţime. „Sfânt este Domnul, Împăratul slavei!” zice împreună cu soborul de preoţi, cu mulţimea, şi continuă să răsune… După acest vis ştiu cu certitudine că Răpirea Bucovine nu a fost scrisă de M. Kogălniceanu, ci de Eminescu.

Mulţi dintre noi aud, nu numai în starea de veghe, ci şi în somn, Hotărârea adoptată de Sfatul ţării, la 9 aprilie 1918, de unirea Basarabiei cu România: „Republica De­mocratică Moldovenească (BASARABIA), în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută şi mai bine de ani din trupul vechii Mol­dove, în puterea dreptului istoric şi dreptului de neam, pe baza principiului că noroadele singure să-şi hotărască soarta lor, de azi înainte şi pen­tru totdeauna, se uneşte cu mama sa România”. Sau se văd în Palatul metropolitan din Cernăuţi şi aud Consiliul general al Bucovinei hotărând: „Unirea necondiţionată şi pe vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare până la Ceremuş, Colaciu şi Nistru, cu regatul Ro­mâniei”.

Şi aceste vise, oaze de lumină din memoria noastră co­lectivă, se varsă în cultură. Ea ne redă ca un popor în­treg. Este ceea ce visa Eminescu, în noaptea de 15-16 august 1871, în Turnul lui Ştefan cel Mare de la Mănăsti­rea Putna, „Cultura este puterea popoarelor”, ca apoi, la trezirea crudă în zilele stâlcite ale istoriei, în 13 iunie 1889, în ospiciul lui Şuţu, să-şi acopere capul rănit cu coroana lui Matei Basarab. Dosarul de urmărire şi apoi de punere sub interdicţie a poe­tului s-a fost închis atunci, dar el se deschide ori de câte ori se trece prin Ziua cea Mare. Chiar pe sub „puşca umplută cu pietre de diamant cât oul de mari”.

2. Operele de cultură sunt însemnele nepieritoare ale isto­riei naţionale; în ele reverberează, legând generaţie de gene­raţie, năzuinţe, deziderate, idealuri. Frumuseţea, structura, măreţia arhitectonică şi realele lor vorbesc des­pre unitatea şi individualitatea firii unuia şi aceluiaşi neam. În opera lui Lucian Blaga, arhitectural înălţată prin câte trei coloane şi muzical desfăşurate către trei dimen­siuni ale spiritului, rezo­nează trei spaţii, ca unul şi ace­laşi, ale fiinţei naţionale. În Hronicul şi cântecul vâr­stelor (scris în 1946 şi publicat postum, în 1965, Editura tineretului), Lucian Blaga îşi repriveşte „diagrama” ope­rei şi etapele biografice, ascultând „sângele” cum se trage „înapoi în părinţi”; înregistrează murmurul istoriei şi, mai ales, al destinalei zile de la Alba-Iulia, al cărei „cân­tec” se aude în întreaga-i operă.

„Pentru marea, istorica adunare naţională de la Alba-Iulia unde s-a hotărât alipirea Transilvaniei la patria-mumă – îşi aminteşte el – n-a fost nevoie de o deosebită pregătire a opiniei publice. Pregătirea se făcuse vreme de sute de ani. În dimineaţa zilei de 1 Decembrie, ca la un semnal, lumea românească a purces spre Alba-Iulia (spre Bălgrad, cum îi spuneam noi, cu vechiul nume) pe jos cu căruţele. A renun­ţat la călătoria cu trenul, căci până la Alba-Iulia nu erau decât 16 km. Era o dimineaţă rece de iarnă. Respiraţia se întrupa în invizibile cristale. Pe o parte a şoselei se duceau spre Alba-Iulia, scârţâind prin făgaşele zăpezii, căruţele româneşti, buchete de chi­ote şi bucurie, alcătuind un singur fir, iar pe cealaltă parte se retrăgea, în aceeaşi direcţie, armata germană, ce venea din România, tun după tun, ca nişte pumni strânşi ai tăcerii. (…) La Alba-Iulia nu mi-am putut face loc în sala adunării. Lionel, care era în delegaţie, a in­trat. Am renunţat c-o strângere de inimă şi mă consolam cu speranţa că voi afla de la fratele meu cuvânt despre toate. Aveam în schimb avantajul de a putea colinda din loc în loc, toată ziua, pe câmpul unde se aduna poporul. Era o roire de nedescris. Pe câmp se înălţau, ici-colo, tribunele de unde oratorii vorbeau naţiei. Pe vremea aceea nu erau mi­crofoane, încât oratorii, cu glas prea mic pentru atâta lume, treceau, pentru multiplicarea eco­ului, de la o tribună la alta. În ziua aceea am cunoscut ce înseamnă entuziasmul naţio­nal, sincer, spontan, irezisti­bil, organic, masiv. Era ceva ce te făcea să uiţi totul, chiar şi stângăcia şi totala lipsă de rutină a oratorilor de la tribună. Seara, în timp ce ne întor­ceam, cu aceeaşi trăsură de la Sebeş, atât eu cât şi fratele meu, ne simţeam purtaţi de conştiinţa că «pusesem temeiu­rile unui alt Timp», cu toate că n-am făcut decât să partici­păm, tăcuţi şi insignifianţi, la un act ce se realiza prin pute­rea desti­nului. Faptul de la răscrucea zilei, cu tăria şi atmo­sfera sa, ne comunica o conştiinţă istorică. Când am trecut prin Lancrăm, satul natal, drumul ne ducea pe lângă cimiti­rul, unde, lângă biserică, Tata îşi dormea somnul sub rădă­cina plopilor. Zgomotul roţilor pătrundea desi­gur până la el şi-i cutremura oasele. «Ah, dacă ar şti Tata, ce s-a întâm­plat» zic eu fratelui meu, întorcând capul spre crucea din cimitir. Şi cât a ţinut drumul prin sat, n-am scos un cuvânt, nici eu, nici Lionel. O emoţie ne strânsese gâtul ca o mână, care încetul cu încetul se în­muia, după ce voise aproape să ne sufoce. În sat era în­tuneric şi linişte. Când dăm să ieşim din sat, numai ce auzim dintr-o curte, neaşteptat, în noapte, un strigăt de copil: «Trăiască România dodoloaţă!».” (pp. 231-233).

Strigătul acesta de copil, care şi-a luat zborul la amurg ca şi al păsării înţelepciunii, a străfulgerat noaptea, fă­când vizi­bil lumii adevăratul chip rotund al României. Desăvârşirea unităţii politice venea să confirme „unitatea preexistentă” a românilor clamată continuu de Eminescu. Strigătul de copil nu putea să fie altceva decât vocea „omului pururea tânăr”, în care Eminescu, în rând cu creatorul basmului Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, văzuse geniul po­porului român. Şi Lucian Blaga îl auzise, pe când se întorcea acasă de la Marea Sărbătoare Naţională de la Alba-Iulia, şi-şi începea pre­gătirea volumului Poemele luminii.