Pe când se afla în Italia, Michel de Nostredame a întâlnit un grup de călugari franciscani

care erau cu porcii la pascut şi dintr-un motiv oarecare, a ingenuncheat şi i s-a adresat unuia dintre ei cu "Sanctitatea Voastra". Omul era un simplu calugar. La caţiva ani dupa aceea, calugarul remarcat de Nostradamus, Felice Pretti, a devenit Papa Sixtus al V-lea. Întrebat odată despre această perioadă din viaţa sa, suveranul pontif a răspuns că nu se jenează deloc de faptul că a îngrijit de animale. Apoi a adăugat:„Cu această ocazie am învăţat că poţi conduce o turmă de porci cu o mână de jir”

            Mi-a fost dat de multe ori să asist la tot soiul de nedreptăţi unde nimeni nu-şi asuma altă răspundere decât aceea de spectator ocazional şi insensibil. Cu mulţi ani în urmă am aflat că cineva din anturajul meu suferise o exmatriculare dintr-o facultate tehnică din Galaţi. Credeam că a fost un motiv politic, deoarece evenimentul se petrecuse în plină „epocă de aur” a României. Dar nu era aşa. Studentul asistase pasiv, împreună cu alţi prieteni, la asasinarea într-o staţie de autobus din localitate a unui coleg de către nişte ţigani, fără să intervină. A primit un an de exmatriculare. Senatul universităţii a luat totuşi o măsură. Era vorba de o culpă metafizică sau morală care din fericire pentru noi toţi nu are corespondenţă penală. Românul are o vorbă izvorâtă dintr-o logică practică: „bine că nu mi s-a întâmplat mie”. Karl Jaspers a descris culpa germană într-o lucrare atât de bine structurată, încât a rezistat şi rezistă timpului, fiind de actualitate şi azi ca şi în vremea elaborării sale istorice.

            Conştientizarea culpei este o formă superioară de manifestrare a performanţelor morale şi intelectuale a individului uman aflat în mijlocul vulcanului de conjunctură eruptivă. Mă refer la culpa colectivă, suma culpelor individuale generate de acelaşi factor conjunctural, acelaşi numitor comun al culpei. Dar ca să fii culpabil moral sau metafizic trebuie să fii participant sau asistent, volens nolens, la desfăşurarea evenimentului generator. Nazismul, în cazul lui Jaspers, a generat crime şi atitudini greu de imaginat pentru generaţiile actuale. Acestea au spurcat istoria lui Homo Sapiens făcând-o de tot rahatul pentru cel puţin o mie de ani. E drept, a fost condamnat, cel puţin prin câteva acţiuni ferme cum ar fi, exemplu de la Nürnberg. Dar comunismul ? Comunismul a cărui durată în timp şi acţiune a fost mult mai mare, iar dimensiunea crimelor incomparabil mai înaltă ca număr sau cruzime. Acest lucru a presupus şi mai presupune mase şi participare. Nicio condamnare, nicio asumare morală sau de altă natură. Asta pentru că Europa, dar şi restul lumii, a fost şi a devenit, în timp, simpatizantă şi comunistoidă.

Românii sunt o excepţie. Asta deorece la români nu operează noţiunea de conştientizare a vreunei culpe. Codul moral al românului seamănă cu cel al samurailor. Din păcate morala individului este diferită. De unde la samurai operează respectul ierarhic până la sacrificiu suprem, la români operează chestia cu „dă-l în mă-sa”, dublată şi de un delir de grandoare personal evident. Dar principiile codului moral sunt aproape identice modificate doar în speţă cu zicerea: „totul pentru mine, nimic pentru ceilalţi”. Cineva spunea odată.”m-am făcut membru de partid când în ţară erau peste trei milioane de membri, doar nu eram tâmpit să nu mă fac” Ne uităm la Vişinescu ca la o ciudăţenie. Milioane de îngeraşi. Ăştia am fost şi încă mai suntem în cadrul aceluiaş areal geografic şi moral. Păi Vişinescu ăsta când schingiuia sau lichida pe cineva, noi unde eram? Probabil înălţam rugăciuni de slavă partidului şi conducătorilor săi iubiţi. Nu ! La români nu operează conştientizarea culpei morale sau metafizice. Nu am luat şi nici nu luăm atitudine. Nu ne asumăm nicio responsabilitate. Chiar dacă fizic şi moral am convieţuit în cadrul aceluiaşi areal geografic. Faptul că ştiam de existenţa Canalului sau a crimelor de la Sighet fără să avem o reacţie, cât de cât, nu ne absolvă de participare sau complicitate şi nici de amnezie prin neconştientizare a culpei. Moral, am fost şi noi acolo, moral, am fost şi noi de acord. Moral sau metafizic, dar în culpă, evidentă. Faptul că ne sustragem prin neconştientizarea culpei, duce la negarea ei. Incetul cu încetul ne erijăm în victime ale sistemului. Torţionarii se trezesc, aşa peste noapte, victime iar adevăratele victime îşi păstrează în continuare statutul iniţial.

Evoluţia speciei umane în plan biologic şi social presupune şi evoluţia sa morală în plan etic şi filozofic. Acest lucru a dus de-a lungul istoriei la performanţa conştientizării culpei, atât în dimensiunea ei concretă, cotidiană cât şi metafizică. La români performanţa a atins o altă dimensiune. Mă refer aici la atitudinea pe care unii o manifestă faţă de cei care nu au colaborat cu poliţia politică şi nu au acceptat să devină membri ai partidului comunist. Reamintesc aici că partidul comunist român a fost cel mai grozav partid de acest gen din lume din punct de vedere procentual, statistic, mai ceva decât partidul comunist chinez sau cubanez. Mai precis, la mia de locuitori adulţi şi activi, partidul comunist român întrecea toate partidele comuniste din lume ca număr de membri şi activitate. A fost o performaţă într-adevăr. Iată de ce azi am devenit nedrepţi cu cei câţiva care au fost oponeţi fermi şi victime, în acelaş timp, ale sistemului totalitar atunci când îi asimilăm de-a valma cu masa de membri sau colaboratori ai poliţiei politice. Pe lângă faptul că nu le recunoaştem „de a nu fi fost” le mai şi spunem cu diferite ocazii replica” membrii de partid se alegeau din rândurile celor mai buni tovarăşi, restul erau nişte derbedei”

După 89, apare şi ideea de culpă la români. Aceasta se caracterizează ca o chemare, utopica în particular, spre autoanaliză şi conştientizare în vederea depăşirii momentului adevărului, a sentimentului de vinovaţie care parea sa fi pus sub stapânire sufletele unora dintre noi. Spre deosebire de nemţi sau alte naţii din Europa de est, la acea vreme, dezorientarea colectivă era accentuată deopotriva de menţinerea la conducerea ţării a fostei nomenclaturi comuniste şi ascunderea tragediilor care se petrecusera sub decizia si actiunile securităţii şi a partidului de-a lungul celor patru decenii şi mai bine de bolşevism importat şi adaptat condiţiilor proprii. Nimeni nu a evidenţiat sau promovat, cu o anumită autoritate ca român între români, ca om între oameni, claritate şi unanimitate în percepţia vreunei culpe morale sau metafizice legată de comunism. Tentativa cu iz politic de condamnare iniţiată de preşedintele Băsescu în parlament a fost un eşec şi un spectacol de un grotesc penibil.

Literatura de sertar nu a existat. Puţini scriitori s-au aplecat asupra subiectului cu seriozitate şi respect. Înainte nu scriau de teama securităţii, dar după 89 ? Probabil de teama de a nu fi citiţi. Asta e ! Potenţialii cititori au fost membri şi colaboratori. Exact, asta au fost. Să nu ne ascundem după degetul arătător spre victimele sistemului. Odată, cineva a spus cu glas tare la cârciuma OJETE din Baia Mare: „am fost turnător”. Am crezut că se face gaură în cer. Un om recunoştea în public că a fost turnător. Uite o mostră de conştientizare a culpei, mi-am zis. Am vrut să-i strâng mâna, dar imediat fostul turnător a adăugat „în fond, mi-am făcut datoria faţă de patrie şi popor” Am realizat că niciodată nu se va ajunge la momentul când cineva să conştientizeze la români vreo culpă legata de ororile comunismului roşu sau cenuşiu românesc. Suntem departe de ceea ce s-ar putea numi o renaştere civică a românilor, cu atât mai puţin o prefacere lăuntrică radicală. Cine are chef să intre în dialog cu propria sa conştiinţă şi care este profitul imediat sau la distanţă al demersului asumat ? Între timp au apărut alţi lideri. Ţara se umple de noi membri reuniţi sub sloganul „libertate, egalitate, fraternitate”. Alte grade, alt distincţii. În aer miroase a jir şi frustrare. De undeva din istorie Sanctitatea sa ne zâmbeşte.