Barbu Paris Mumuleanu (1794 – 1836)
Alt chip
Vremea-nalţă şi ridică,
Vremea face, vremea strică,
Vremea suie şi coboară,
Vremea surpă şi doboară,
Vremea schimbă şi preface,
Şi războaiele şi pace.
Vremea toate răzvrăteşte,
Schimbă şi schimonoseşte.
Vremea pe vericine-nvaţă,
Vremea dascăl şi povaţă,
Vremea din linişte bună,
Face vânturi şi furtună,
Vremea iar după furtună,
Face şi linişte bună,
Vremea bucură-ntristează,
Suie-n tron şi detronează,
Vremea-nalţă, vremea creşte,
Vremea iarăşi micşoreşte,
Toate sunt de vreme-aduse,
Toate la vreme supuse.
Alt chip
Au fost vizate volumele:
Rost de poezii, adică stihuri (1820) şi Caracteruri (1825).
Versul ’nalţă şi coboară
Tocurile-n călimară,
Versul poate fi de miere
Şi tot el muiat în fiere.
Versul îţi deschide porţi,
Versul îţi învie morţi,
Versul face poezia,
Poezia-ţi dă simbria.
Rost de poezii de faci
Bei doar vin şi mânci colaci.
Versul dacă e măiastru,
Ispiteşte şi-un sihastru.
Versul poate-n orice vreme
Muza dulce să îţi cheme.
Însă eu de la o vreme
Nu am vreme de poeme,
Ci trudesc cu sârg şi tact
Să devin autodidact,
Să pot scrie-n multe feluri
Un volum de caracteruri.
Ion Heliade Rădulescu (1802 – 1872)
Zburătorul (Fragment)
Era în murgul serii şi soarele sfinţise;
A puţurilor cumpeni ţipând parcă chema
A satului cireadă, ce greu, mereu sosise,
Şi vitele muginde la zgheab întins păşea.
Dar altele-adăpate trăgea în bătătură,
În mugete de mumă viţeii lor striga;
Vibra al serii aer de tauri grea murmură;
Zglobii sărind viţeii la uger alerga.
S-astâmpără ăst zgomot, şi-a laptelui fântână
Începe să se-auză ca şoaptă în susur,
Când ugerul se lasă subt fecioreasca mână
Şi prunca viţeluşă tot tremură-mpregiur.
Încep a luci stele rând una câte una
Şi focuri în tot satul încep a se vedea;
Târzie astă seară răsare-acum şi luna,
Şi, cobe, câteodată, tot cade câte-o stea.
Dar câmpul şi argeaua câmpeanul osteneşte
Şi dup-o cină scurtă şi somnul a sosit.
Tăcere pretutindeni acuma stăpâneşte
Şi lătrătorii numai se-aud necontenit.
E noapte-naltă, naltă; din mijlocul tăriei
Veşmântul său cel negru, de stele semănat,
Destins coprinde lumea, ce-n braţele somniei
Visează câte-aievea deşteaptă n-a visat.
Tăcere este totul şi nemişcarea plină;
În cântec sau descântec pe lume s-a lăsat;
Nici frunza nu se mişcă, nici vântul nu suspină,
Şi apele dorm duse, şi morile au stat.
Zburătorul (Fragment)
A fost vizat volumul: Himnul creaţiunii (1869).
Era aşa spre seară când tocmai se îngână
Noapte cu zi şi invers, cam pe la ora opt,
Când s-a întors cireada plecată-o săptămână
Să pască pe aiurea, unde nu-i paiul copt.
Ciurdarii înainte păşeau cu mare fală,
Dar supţi de foame, ochii abia ce mai clipeau,
Le atârna sarica pe ei şi traista goală
Şi vitele muginde, spre sat îi împingeau.
La poartă, gospodarii îşi aşteptau mărhaia,
Văzând-o cât de slabă-i, oftau cu mult necaz,
Blagoslovind ciurdarii, apoi cu vorba aia
Făcută să îţi urce tot sângele-n obraz.
Dar toate trec şi ciurda acum e risipită,
Se strâng oamenii-acasă, precum ai cloştii pui,
Mai rup vreo două vrescuri şi fac un foc în plită,
Punând de-o mămăligă cu ceapă - lapte nu-i.
Şi jos şi sus opaiţuri se-aprind în bezna nopţii
Şi himnul creaţiunii de greieri e pornit,
Iar lătrătorii urlă după zăvorul porţii,
Că stau flămânzi de pază, de cină n-au primit.
E noapte acum şi-n case opaiţurile-s stinse,
Că s-a scumpit uleiul, sătenii s-au culcat
Şi stelele-n înalturi clipesc de somn învinse
Şi câte una cade, cum cade-un om din pat.
Tăcere este totul aşa cam două ceasuri,
Apoi iar hărmălaia coboară peste sat,
Că se trezesc cocoşii şi cântă-n şapte glasuri,
Dar au şi ei dreptate - de ziuă s-a crăpat.
Vasile Cîrlova (1809 – 1831)
Păstorul întristat
Un păstor tânăr, frumos la faţă,
Plin de mâhnire, cu glas duios,
Cânta din fluer jos pă verdeaţă,
Subt umbra deasă de pom stufos.
De multe versuri spuse cu jale
Uimite toate sta împrejur:
Râul oprise apa din cale,
Vântul tăcuse din lin murmur.
Cât colo turme de oi frumoase
Se răspândise pe livejui
Şi ascultându-l iarba uitase,
Pătrunse toate de mila lui.
Câinele numai mai cu durere
Stand lângă dânsul, căta în jos
Şi ca s-aducă lui mângâiere,
Glas câteodată scotea milos.
Eho, ce zace de om departe,
Îl auzise din loc ascuns;
Şi cu suspinuri de greutate
La toată vorba îi da răspuns.
Viu lângă dânsul, pătruns de silă
Şi cu blândeţe îl întrebai:
,,Tinere, spune-mi, nu-ţi fie silă,
Ce foc, ce chinuri, ce gânduri ai?
Viaţa voastră necazuri n-are:
E simplă, lină, fără dureri,
Şi-n toată lumea nici o suflare
Ca voi nu gustă multe plăceri.
Voă natura vă este dată;
Câmpii şi codrii voă zâmbesc;
Vânturi şi râuri voă arată
Cum curg de dulce, cum răcoresc.
Soarele încă voă revarsă
Lumină dulce, tot cu senin,
Şi cerul iarăşi mila îşi varsă
Spre fericire voă deplin’’.
El cu suspinuri atunci răspunse:
,,Frate, se poate vrun muritor
Oricât să n-aibă dureri ascunse,
Fie pe scaun, fie păstor?
Orice viaţă supusă zace
Subt patimi grele mult mai puţin!
Soarta nu lasă pe om în pace
Cu mulţumire a fi deplin.
Precum nu-nceată de vânt suflarea
Nici către crânguri, nici pe câmpii;
Aşa nu-nceată nici turburarea
De multe patimi către cei vii.
Adevăr, slavă, cinstire, putere
Sau bogăţie eu nu doresc,
Acestea toate drept o părere,
Drept nălucire le socotesc.
Dar mai puternic, greu a supune
Orice simţire, simt pe amor,
El, izvor dulce de-ntristăciune,
Lesne aprinde foc tutulor.
Iubesc prea dulce o păstoriţă
Cu chip prea dulce, prea drăgălaş!
Pentru ea numai simţ neputinţă,
Pentru ea numai sunt pătimaş.
De lângă mine ea când lipseşte,
Natura n-are nimic frumos;
Sufletul tare mi se mâhneşte,
Orice privire e de prisos.
Şi drept aceea a tânguire
Fac să răsune fluierul meu,
Lăsând şi turma în năpustire,
Vărsând şi lacrimi din ochi mereu”.
Păstorul întristat
Un păstor tânăr, de ani cam treizeci,
Cânta din fluier sus pe un grui.
Oile toate şi câţiva berbeci,
Vrăjite stau de cântecul lui.
Nu numai turma şi vântul uşor
Se-opreşte şi ascultă cântarea,
Pătrunsă-i natura toată de-amor
Şi toate îşi ţin răsuflarea.
Numai Grivei nu pricepe deloc
De ce nu mai vor să mai pască
Oile sale şi stau la un loc
Pe lângă păstor, gură-cască.
Fiind pe acolo, vin lângă păstor,
„Tinere, întreb, ce te face
Să cânţi cu-atâta durere şi dor,
Când iată, în juru-ţi e pace?
Şi totul aice-i nespus de frumos,
E linişte şi-mbelşugare,
Văd că eşti bine făcut, sănătos,
Hai spune-mi, te rog, ce te doare?”
„Vai frate, să ştii că io-s moldovean
Şi spusu-mi-a ieri o mioară
Că vine pe-aice cioban ungurean
Şi unul vrâncean mai spre seară.
Fără pricină mă vor omorî
Sau, cum spune-or ei, ca să vadă
De-i drept că din moartea-mi va izvorî
O mult lăudată baladă.
De asta mi-s trist, am multe în cap
Şi nu ştiu cum fac, ce să crez:
Baladă să iasă, groapa să-mi sap,
Ori braţu-mi vânjos să-narmez?