Încă din antichitate mitul a reprezentat și a continuat să reprezinte o temă interesantă de discuție pentru numeroși filosofi, istorici, literați, precum și alți oameni de cultură ai timpului, în general, interesul pentru această temă cunoscând o amplificare progresivă începând cu epoca iluministă. Referitor la acest aspect, însuși Mircea Eliade a concluzionat că: „Înțelegerea mitului se va considera într-o zi printre cele mai folositoare descoperiri ale secolului XX.” ^[1]

Din timpuri străvechi oamenii au încercat mereu să atribuie diferite sensuri și interpretări mediului înconjurător și fenomenelor naturii, făcând loc, astfel, apariției primelor mituri.

De aceea, analizându-se geneza unui mit se constată că acesta a luat naștere din nevoia omului de a căuta să înțeleagă, să își explice și să denumească faptele sau fenomenele ce depășesc puterea lui de înțelegere, deoarece mitul explică geneza pământului, a cerului, a vieții și a fenomenelor naturii dând o explicație la ceea ce rațiunea nu poate exprima, la timpul respectiv, o logică corectă.

Așadar, majoritatea popoarelor își au propriile mituri referitoare la apariția pământului și a cerului, la începuturile lumii, la crearea corpurilor cerești, la apariția apei și a focului, astfel încât se poate spune, fără a greși, că identitatea culturală a unui popor este reflectată, printre altele, și de miturile pe care și le-a creat și conservat de-a lungul existentei și dezvoltării lui.

Din punct de vedere etimologic, noțiunea de mit provine din grecescul mythos și semnifică povestire, discurs. Până în secolul al IV-lea i.Hr. termenul mythos era sinonim cu cel de logos, ambele noțiuni desemnând povestiri sacre. Începând cu epoca clasică grecească, termenul de logos a primit un sens nou, opus celui de mythos. Astfel, cuvântului logos i se atribuie sensul de discurs bazat pe cunoașterea obiectivă, logică și rațională, iar cuvântului mythos celui de discurs bazat pe iluzie, ilogică și nerațional.

O definiție exhaustivă nu i se poate da mitului deoarece fenomenul mitologic este unul deosebit de complex și ca atare este „greu să se dea mitului o definiție acceptată de toți savanții și care să fie în același timp accesibila nespecialiștilor.”^[2]

Dicționarul explicativ al limbii române precizează că mitul este o „povestire fabuloasă care cuprinde credințele popoarelor (antice) despre originea universului și a fenomenelor naturii, despre zei și eroi legendari etc.”, iar literatura de specialitate abundă de numeroase definiții referitoare la mit, dar, din păcate, niciuna dintre ele nu exprimă, în totalitate, adevărata esență a acestuia, ele fiind, mai mult sau mai puțin, discutabile. În lipsa unei definiții unanim acceptate a basmului, în continuare, ne vom limita doar la enunțarea a câtorva dintre ele, pe care le considerăm mai interesante.

Astfel, Lucian Blaga spune că mitul este: „Metafora revelatorie, invoalată și stilistic structurată...”. După Denis de Rougemont „... mitul este o poveste, o fabulă simbolică, simplă și tulburătoare, care rezumă un număr infinit de situații mai mult sau mai puțin asemănătoare.”, iar după Victor Kernbach „Mitul este un mod de a regândi lumea, o formă specifică de a retrăi spiritual existența umană în lume, de a înțelege ființa omenească în proiecție cosmică, fie când această proiecție reflectă un univers finit sau infinit, dar deschis și insondabil, fie când se limitează la un univers închis, terestru, social...”. Părerea lui Robert Graves despre mituri este că acestea reprezintă „... orice legende religioase sau eroice care sunt atât de stranii de experiența unui student încât nu poate crede că ele ar fi adevărate.”, iar Lucian Boia consideră că mitul este o „... povestire, reprezentare sau idee care urmărește înțelegerea esenței fenomenelor cosmice și sociale în funcție de valorile intrinseci comunității și în scopul asigurării coeziunii acesteia.”

Miturile descriu și explică, în forme simbolice, originea lucrurilor, a cerului, a lumii și a omului, așadar, a universului, în general, fiind modele exemplare pentru actele umane ce repetă faptele primordiale. Prin urmare, miturile reprezintă modalitățile general-arhaice prin care omenirea încearcă să-și conștientizeze locul și rolul în ontologicul universal.

Din punct de vedere temporal, mitul se situează în vremea originilor - de aceea se vorbește de „timpul mitic” sau „Marele Timp” - mitul constituindu-se ca o structură repetabilă, ceea ce face ca înțelesurile lui să parcurgă timpurile istorice. Așadar, timpul mitic implică, deopotrivă, trecutul, prezentul și viitorul, acel illo tempore consacrat de Eliade.

Detașându-se de tradiția secolului al XIX-lea, care vedea în mituri fabule, ficțiuni sau plăsmuiri poetice ale imaginației, Eliade restabilește sensul originar al mitului, acela de realitate vie, de istorie adevărată, aşa cum era perceput, inițial, în comunitățile arhaice. Astfel, marele mitolog român concluzionează că: „Mitul povestește o istorie sacră ; el relatează un eveniment care a avut loc în timpul primordial, timpul fabulos al «începuturilor». Altfel zis, „mitul povesteşte cum, mulţumită isprăvilor fiinţelor supranaturale, o realitate s-a născut, fie că e vorba de realitatea totală, Cosmosul, sau numai un fragment: o insulă, o specie vegetală, o comportare umană, o instituţie. E aşadar întotdeauna povestea unei «faceri»: ni se povesteşte cum ceva a fost produs, a început să fie. Mitul nu vorbeşte decât despre ceea ce s-a întâmplat realmente, despre ceea ce s-a întâmplat pe deplin. Personajele miturilor sunt fiinţe supranaturale. Ele sunt cunoscute mai ales prin ceea ce au făcut în timpul prestigios al «începuturilor». Miturile revelează aşadar activitatea lor creatoare și dezvăluie sacralitatea sau numai caracterul «supranatural» al operelor lor. În fond, miturile descriu diverse și uneori dramatice izbucniri în lume ale sacrului”^[3].

Prin urmare, miturile au atât o funcție simbolică, cât și existențială în comunitățile arhaice, pentru că ele oferă o clarificare a universului, dar și pentru că, prin trăirea și reactualizarea lor, omul ia parte la o realitate care-l transcende și care conferă sens actelor sale.

[1] Mircea Eliade, Mituri, vise și mistere, Editura Univers Enciclopedic, București, 1998, p.38.

[2] Mircea Eliade, Aspecte ale mitului, Editura Univers, București, 1978, p.5.

[3] Mircea Eliade, op.cit., pp. 5-6.