Noțiunea de „critică literară“ este semnalată pentru prima dată în anul 1580 de către olandezul Joseph Justus Scaliger, dar începuturile criticii literare datează încă din antichitatea greacă și cea romană, mai exact, de la apariția primelor creații literare, când actul critic are un caracter poetic, până în timpul Renașterii neexistând delimitări precise între arta poetică și critica literară.
În Grecia antică, de unde își trage rădăcinile critica literară occidentală, au apărut primele elemente de critică în lucrările mai multor filosofi, ca Poetica lui Aristotel sau dialogul Ion al lui Platon care cuprinde reflecții despre Iliada lui Homer.
Începând cu epoca renascentista, critica literară începe să aibă un accent mai conturat, însă despre o critică propriu-zisă ca „activitate aplicată la o operă literară pe care o analizează, o comentează și o valorizează mai ales sub unghi estetic“[1], se poate vorbi doar începând cu secolul al XIX-lea, când interpretarea unui text literar din punct de vedere social, uman ori estetic reprezintă o coordonată majoră în preocupările unui critic literar, ca în secolul XX sa aibă loc o veritabilă expansiune a criticii, fapt care a dus la apariția mai multor școli în domeniu atât în Europa, cât și în SUA, dar și la o evoluție spectaculoasă a literaturii universale.
La începutul secolului XX s-a observat faptul că analiza și interpretarea operelor literare (și de artă, în general) poate da rezultate spectaculoase dacă textului studiat i se aplică o „metodă mitică“, apărând, astfel, o nouă direcție în critica literară modernă – critica mitic-arhetipală din care fac parte mitocritica, mitanaliza și arhetipologia, și care are la bază psihologia analitică și antropologia culturală.
Mitocritica, mitanaliza (termeni propuși de Gilbert Durand și preferați de europeni) și critica arhetipală sau arhetipologia (concept impus de Northrop Frye și susținut de americani), deși la o primă vedere par a fi tehnici diferite, în realitate, ele se suprapun formând, împreună, așa-numita critica mitic-arhetipală, noțiune folosită, în prezent, de majoritatea specialiștilor din domeniul criticii.
[1] Iulian Boldea, Poetică și critică literară, 2008, URL: ro.scribd.com/doc/ 14685562/Poetica-si-critica, p. 2.