Altǎ carte pe care pot s-o recomand tuturor, indiferent dacǎ intr-un fel sau altul ați fost sau mai sunteți legați de anii de liceu. Prin anii 1920, putem intrezǎri, probabil, adevǎrata fațǎ a şcolii romanesti. Nu fac apologia acelor vremuri. O sǎ constatați cǎ atunci, ca şi acum, erau şi bune, şi rele…

Romanul lui Grigore-Popescu Bǎjenaru, „Cişmigiu & Comp” se citeşte cu plǎcere. Veți afla lucruri care vǎ vor face sǎ vǎ ȋnveseliți, veți afla lucruri poate neştiute şi neauzite, şi , cine ştie, vş veți ȋntreba cum ar fi fost dacǎ printre profesorii de la clasǎ s-ar fi numǎrat Dimitrie Caracostea, Camil Petrescu, sau Pompiliu Constantinescu.

Înainte de a vǎ invita sǎ citiți ceea ce am ales pentru dumneavoastrǎ, vreau sǎ citez ce scria Paul Cernat ȋn prefața acestei cǎrți.

“... cǎrțile “au suflet” şi vor fi parcurse, azi ca şi ieri, cu aceeaşi curiozitate şi plǎcere. Ele ȋşi delecteazǎ cititorii şi, delectȃndu-i, ȋi ȋnvațǎ sǎ se apropie de literaturǎ si de umanitate, sǎ devinǎ oameni ȋntregi şi, dacǎ se poate, mai buni. Credeți cǎ e puțin?”

Prima zi de licean a lui Grigore Bajenaru :

“Întȃmplǎtor, mǎ aşezasem ȋn bancǎ lȃngǎ un bǎaiat mai voinic decȃt mine. Avea ochii şireți şi vocea impresionant de groasǎ pentru vȃrsta lui.

Dupǎ ce un domn le dicteazǎ lista de manuale de care au nevoie ȋn anul şcolar, ȋntre cei doi colegi de bancǎ ȋncepe o conversație pe care o citez aici, fiind hazlie şi prezentatǎ ȋn stilul personal al scriitorului:

“-L-ai vazut p-ǎla cu lista lui de cǎrți? Mǎ ȋntreabǎ el confidențial.

-Da! I-am rǎspuns eu, curios la culme sǎ aud ce-o sǎ urmeze.

-E un fleț, care a venit de la normalǎ. Auzi dumneata, de la normalǎ sǎ vinǎ el la “Lazǎr”!

....................................................................................................................................

Admirativ, l-am ȋntrebat:

-Dar de unde ştii dumneata toate astea?

La care el ȋmi rǎspunde cu o copleşitoare superioritate:

-Pǎi, eu sunt repetent!”

Grigore Popescu-Bǎjenaru pe numele sǎu ȋntreg a avut ȋn liceu profesori care sunt nume sonore ȋn literatura romȃnǎ.

“În timpul despre care povestesc era profesor Camil Petrescu.”

Sunt evocate cu mare mǎiestrie artisticǎ trucurile folosite de elevi ȋn acele vremuri pentru a scǎpa de ascultare, cu toate cǎ erau prezenți la ore: „trucul cu sȃngele”, „durerea de mǎsele”, “cǎzutul pe gheațǎ”.

Umorul e prezent ȋn multe pagini ale acestui roman. Un coleg, la ȋntrebarea profesorului de istorie “Ostrogoții au nǎvǎlit singuri, sau au mai fost ȋnsoțiții de cineva?” rǎspunde:”…au nǎvǎlit ȋmpreunǎ cu nevestele lor!”

Pe vremea aceea oina chiar era sportul nostru național.

“Avea orǎ cu clasa a VII-a realǎ, care dǎruise liceului pe cel mai ȋndrǎcit campion interşcolar de oinǎ ,cunoscut ȋn toatǎ lumea şcolareascǎ a Bucureşstilor sub numele de Glagore.”

Spiritul de solidaritate a funcționat ȋntotdeauna ȋntre colegii de clasǎ, indiferent de situație.

“…orice rǎfuialǎ se fǎcea ȋn familie şi n-am ȋnțeles niciodatǎ, pentru nimic ȋn lume, sǎ-l lǎsǎm pe vreun coleg, oricare ar fi fost acela, sǎ cadǎ ȋn ghearele rǎzbunatoare ale “zeilor didactici”.”

Incultura…

“Într-un timp, fusese numit subdirector la liceul nostru un maestru de gimnasticǎ, foarte inimos şi bun gospodar, ȋnsǎ fǎrǎ o prea mare culturǎ generalǎ.”

Nimerind la o tezǎ de matematicǎ ȋn inspecție, vede cǎ profesorul ȋi lasǎ pe elevi sǎ deschidǎ nişte cǎrți, sǎ scrie din ele, apoi iar sǎ le ȋnchidǎ, şi aşa mai departe. Erau cǎrți de logaritmi! Subdirectorul dǎ „prețioasa” indicație:

-Bine, bine…logaritmi, logaritmi, dar sǎ-i ȋnvețe pe dinafarǎ!”

Bacalaureat reȋnființat ȋn 1925!

“ …trebuia sǎ luptǎm cu douǎ mari ȋncercǎri: examenul de clasa a VII-a (echivalenta clasei a XII-a azi) şi bacalaureatul care abia se reȋnființase de un an, ȋn 1925!

Eram deci a doua generație şcolarǎ care urma sǎ dǎm acest dificil examen, dupǎ ce nu se mai dǎduse de atȃta şi atȃta vreme!”

Dupǎ douǎzeci de ani

Grigore Popescu-Bǎjenaru ȋncheie romanul sǎu autobiografic ȋncredințȃndu-ne impresiile trǎite de el la terminarea festivitǎților prilejuite de aniversarea celor douǎzeci de ani de la terminarea liceului:

“Am plecat cel din urmǎ din clasǎ. Am ȋnchis uşa ȋncet, ca şi cȃnd mi-ar fi fost teamǎ sǎ nu-mi trezesc amintirile adormite, de acum douǎzeci de ani, care parcǎ pluteau uşor…, aidoma unor fantasme din vremuri de poveste…Aurul roşu al amurgului poleia frunzele ce foşneau nostalgic, oglindindu-se ȋn geamurile sclipitoare şi murmurau parcǎ ȋnfiorate de aceastǎ duioasǎ despǎrțire, cel mai trist bun rǎmas!”

Am convingerea cǎ “ Cişmigiu & Comp.” are menirea de a ne face mai buni, aşa cum scria Paul Cernat ȋn prefața acestei emoționante realizǎri literare. Şi, dacǎ e aşa, nu-i deloc puțin!