Ierni ancestrale le Valea Izei

              În perioada zilelor de iarnă, spiritualitatea satului românesc, posedă câteva trăsături caracteristice, în care viaţa lăuntrică, spirituală şi sacră a satului, atinge un grad de concentrare maximă, cu mult mai adâncă decât cea a tuturor celorlalte momente din ciclul unui an întreg. Iarna se adună toţi lângă casă, viaţa e mai strânsă. Iar această concentrare fizică a oamenilor înlăuntrul gospodăriilor lor, într-un anotimp cu totul impropriu pentru orice muncă şi imprăştiere în afară, a avut ca urmare imediată eliberarea şi concentrarea spiritului lor.

 

            Lăsatul de Postul Crăciunului

 

            După perioada Câşlegilor, în care distracţiile sunt permise, nu există o interdicţie în acest sens, iată, că soseşte momentul în care omul se gândeşte la curăţirea trupului şi a sufletului, pentru a renaşte spiritual. Ziua care marchează pragul dintre Câşlegi şi începerea Postului Crăciunului, se numeşte în Maramureş Lăsarea de sec sau Lăsatul de Postul Crăciunului, în 14 noiembrie.

Postul Crăciunului ne curăţă trupeşte şi sufleteşte. Reprezintă ajunarea de 40 de zile a Prorocului Moise şi postul patriarhilor Vechiului Testament. Aceia aşteptau venirea lui Mesia prin post şi rugăciune, noi creştinii aşteptăm şi întâmpinăm prin post “Cuvântul lui Dumnezeu” născut din Fecioara Maria. Acest post durează 40 de zile: de la 15 Noiembrie la 25 Decembrie, lăsăm de sec în seara Sfântului Filip. Ileana Drăguş, în vârstă de 71 ani, din Onceşti, explică: în Maramureş, femeile spală în această zi oalele cu cenuşă, purificându-le astăzi de mâncărurile de dulce. Afară, pe cuptorul din colejnă, se fierbe apă neîncepută, adusă de la fântână şi leşie. Se curăţă toate vasele, după care acestea se aşază în pari să se zdicească. Lăsarea de sec se sărbătoreşte mai mult în familie, rudeniile se aşteptau la ieşirea de la biserică şi prânzeau masa de lăsare cu toţii

împreună. Tineretul făcea petrecere cu joc la ştenă, dacă vremea permitea, sau într-o şură mare dacă ploua sau ningea. Feciorii aduc muzicanţii şi invită fetele la petrecere, mergând după ele acasă. Se pregăteşte meniul specific zilelor de sărbătoare: ptiroşte (sarmale), zamă de pece de găină cu laşte de casă (supă de carne cu tăieţei), pancove (gogoşi), pită în cuptor pă vatră şi horincă. De la Lăsata secului, până după Sf. Ion, nu se mai fac nunţi, petreceri, botezuri, se pot arvoni clăcile, dar petrecerea de clacă are loc numai la terminarea postului. Se poate face şi un mic botez, fără petrecere şi fără muzicanţi, la care participă doar preotul, naşa, moaşa şi mama copilului și doar în cazul în care nou-născutul este bolnav și există pericolul ca acesta să moară necreștinat.

 

            Postul Crăciunului

 

            Sfântul Vasile cel Mare spune despre post că este mai vechi decât legea, e măsură a cumpătării (fac. 1, 26 – 17), de înfrânare, de abţinere, iar Iisus Hristos e modelul desăvârşit de postitor, precum a fost şi Sf. Ioan Botezătorul. (Mr. 1, 13; Luca 6, 2; mat. 11, 11) Sfântul Ioan Gură de Aur, ne îndeamnă spunând că nimeni nu se poate sustrage de la postire. Posteşte pentru că ai greşit, posteşte ca să nu mai păcătuieşti, posteşte ca să câştigi tot binele, posteşte ca să nu pierzi ceea ce ai reuşit să câştigi. Sfântul Ioan Scărarul spune că postul este o sclipire a firii, este potolirea cugetelor viclene, eliberarea de gânduri urâte, curăţia rugăciunii, luminătorul sufletului, paza minţii, uşa umilinţei, izvorul lipsei de patimi, iertarea păcatelor, deschiderea uşilor raiului şi fericirea cerească. Postul Crăciunului reprezintă o perioadă de pregătire spirituală înaintea naşterii Mântuitorului, caracterizat prin renunţarea la multe alimente, intensificarea rugăciunilor publice şi particulare, îmbunătăţire personală şi multă generozitate cu cei aflaţi în nevoi.

Este o perioadă de înnoire duhovnicească, o perioadă a pocăinţei, a curăţirii inimii şi minţii, de reîntoarcere către poruncile Domnului şi către aproapele nostru. Se consideră necesar să se acorde o atenţie sporită de către credincioşi, rugăciunilor de acasă adică mai multe şi mai dese decât

de obicei. Părinţii considerau postul fără rugăciune ca fiind postul demonilor, deoarece demonii nu mănâncă datorită naturii lor necorporale, dar nici nu se roagă.

Dacă postul ascetic reprezintă abţinerea de la anumite mâncăruri şi băuturi şi reducerea substanţială a regimului alimentar în vederea eliberării de sub stăpânirea poftelor trupului, postul total sau ajunarea este renunţarea totală la mâncare şi băutură pe o durată scurtă de timp (o zi sau două) fiind expresia stării de pregătire şi aşteptare. În acest sens ajunarea face parte întotdeauna din pregătirea pentru unirea cu Hristos în Sfânta Împărtăşanie. Cartea de rugăciuni, Psaltirea, Biblia, cuprind comorile duhului creştin etern, la care omul nu încetează să recurgă, în toate clipele vieţii sale şi mai cu seamă în aceste zile ale anului, pentru a-şi potoli multiplele nevoi spirituale. În sfintele cărţi găseşte omul clipa lui de reculegere spirituală şi de rugăciune, atunci când lanţurile vieţii pământeşti îl împiedică să fie prezent în faţa altarului la sfânta slujbă, prin ele află leac împotriva bolilor, ajutor în depăşirea necazurilor cauzate de răutatea semenilor.

Curăţirea, îngrijirea şi hrănirea animalelor din gospodărie apar ca un act de pietate. Săvârşirea lui implică din partea gospodarului unele îndatoriri spirituale şi igienice faţă de propria lui fiinţă. El este un continuu prilej de abnegaţie, de stăpânire de sine, de depăşire a poftelor şi nevoilor personale imediate. Grija pentru propria sa hrană rămâne pe al doilea plan.[1] Pe durata postului, realitatea comunicării cu lumea cealaltă este puternic intensificată de cultul morţilor. Se fac pomelnice pentru sufletul morţilor, pentru ca aceştia să fie pomeniţi la liturghie, pe durata postului, în special în zilele de sâmbătă. Caracterul funebru al sărbătorilor de iarnă este justificat prin prezenţa nelipsitului colac ritualic ce împodobeşte masa de Crăciun, prin veghea de Crăciun în aşteptarea colindătorilor, şi prin mâncărurile de Crăciun şi practicile de pomenire ale morţilor. Astfel, în Postul Crăciunului, care încheie în linii mari ciclul agropastoral, acum recolta e strânsă, vitele sunt trecute la iernat, acum munca se concentrează în jurul gospodăriei, începând pregătirea pentru sărbători. Mâncărurile din timpul postului sunt cu predilecţie mâncăruri de legume (varză, fasole, ceapă) cu ulei vegetal şi fructe (poame uscate sau crude), de asemenea, tocană şi murături, picioci, licvar, miere de stup, peşte când este dezlegare. La înmormântările din această perioadă se servesc mâncăruri de post precum: ptiroşte de post cu hribe sau cu tocană de legume, zamă de fasole, pancove de post, colorate cu zamă de morcovi, pită.

 

            Şezătoarea

 

            Pentru ca postul să treacă mai uşor, fetele şi nevestele tinere se adună în şezători, de obicei la oameni bătrâni sau la văduve. Ileana Drăguş, în vârstă de 71 ani, din Onceşti, ne povesteşte: Fiecare aducea o litără de opaieţ (petrol) şi îi torcea gazdei un caier. În afară de lucru de mână fetele învaţă hori, colinde, descântece, joacă jocul oglinzii, de-a bâza, spun snoave. Fetele sărace torc, aleg covoare, în vederea clăcii. În şezătoare mărg şi feciorii cu daruri pântru fete: fuse împtistrite, cojălci (furcă de tors). Feciorii privesc pă fereastră. Dacă locul de lângă fata preferată îi ocupat, feciorul aşteaptă afară, să plimbă sau mere la o altă şezătoare şi revine mai târzâu. În timpul şezătorilor nu se pune firhoangă (perdea) pă fereastră, pântru ca feciorul să-şi poată ochi locul care-i convine. Fetele care capătă fuse, îi plătesc pă feciori petrecându-i afară. Dacă stă mult afară, zice gazda căsii că-i strâcă casa. O fată poate petrece şi un număr mai mare de feciori. Când feciorii se lasă mult aşteptaţi fetele cântă:

 

Şezătoarea ni-i deplin

Fete sunt, feciori nu zin.

Că s-o dus la altă casă.

Acolo-i casă de bârne

Şi nişte fete bătrâne,

Da’ la noi îi de nuiele

Şi cocoane tinerele.

 

Şezătoarea se organiza pentru caracterul ei de petrecere, fiind prilej de întâlnire a fetelor cu feciorii. Uneori fetele îşi arătau lucrul de mână, una alteia, contribuind astfel, la circulaţia bunurilor culturii

populare. În cadrul şezătorii tinerii aveau ocazia de a se cunoaşte şi de a stabili relaţii premergătoare căsătoriilor durabile. Maria Rednic, 66 ani, din Onceşti ne spune: din prima zî de post, copiii învaţă colinde, pregătesc trăistucăle, să pregătesc pântru buhai, pă care îl confecţionează din piele de miel şi o cofă. Să formează di pă amu cetele de colindători. Băieţî mai mari să pregătesc de viflaim, îşi confecţionează costume şi măşti. Viflaimul să prezintă în beserică, la Căminu’ cultural şi mai târzâu contra cost, pă la casele oaminilor. Feciorii se organizau în cete de colindători iar pregătirile se intensificau în apropierea sărbătorilor de iarnă. Femeile curăţă casele, văruiesc, spală podoabele. Bărbaţii curăţă grădinile şi pomii.

 

            Sfântul Andrei (30 noiembrie)

 

            Ileana Drăguş, 71 ani, din Onceşti ne prezintă ritualul de Sf.Andrei: în noaptea Sfântului Andrei fetele prepară o turtă din făină, apă şi multă sare. Turta să cocé pă şpori, să puné într-o ştergătoare nouă şi să puné sub cap. După ora douăşpe’noaptea, fata manâncă turta şi să culcă. Să crede că îşi va visa ursâtu’ în noaptea ceie. Io’mi-am visat bărbatu’ blond cu oti albaştri, cum venea de departe pă un câmp verde. Mi-o dat cana să beau apă.

 
 

            Sfântul Nicolae (6 decembrie)

 

            Maria Rednic 66 ani, din Onceşti, menţionează: Sân-Nicoara este sărbătoarea coconilor, primesc cadouri, fructe, un bănuţ, ştrimflii, căciuli, un zdici nou dacă era un băiat mai mare. Sfântu’Nicolae o ajutat tri fete sărace să să mărite, le-o aruncat bani de zestre pă fereastră, şi aşe s-o putut mărita. Şi de atunci Sân-Nicoara să zâce că îi Sfântu’ cu darurile.

 

            Ignatul (20 decembrie)

 

            Ignatul se sărbătoreşte joi, înainte de Crăciun, sau la 20 decembrie. Este un obicei specific ţării noastre, este o tradiţie transmisă din vremuri ancestrale, un ritual al sacrificării porcului în preajma solstiţiului de iarnă. Se crede că porcul care n-a fost tăiat în această zi, nu se mai îngraşă, că şi-a văzut cuţitul. Simbolismul porcului repetă, într-o formă uneori degradată, pe cel al mistreţului. Dacă astăzi e asociat necurăţeniei fizice şi celeimorale, în trecut, a fost considerat demon al virilităţii şi prolificităţii. Este ofranda rituală închinată zeilor pământului, prezentă şi în ritualurile de regenerare ale anului.2 În această zi oamenii nu au voie să facă altceva în gospodărie, în afara tăierii şi preparării porcului. Ileana Drăguş, 71 ani, din Onceşti, ne descrie ritualul: Să strâng vecinii dimineaţă bună; pă fiecare uliţă şede un om care ştie să taie porcu’. După tăierea porcului, aiesta să tranşează, să prepară produsele specifice: hurcă, păsătic, cârnaţi, tobă, jumări, untură. Să pune deoparte carnea pântru ptiroşte, picioarele şi căpăţâna să păstrau la rece pântru cociuni, o parte din carne să prăjé şi se păstrează în untură de porc. Aceste preparate se servesc la masa din

ziua de Crăciun. Era considerat un păcat consumarea sângelui, de aceea, sângele era scurs într-o groapă. Slănina şi şoldu’ să aruncau întregi, păste rudă în pod. După ce să afuma slănina, să ţiné în slatină. Performera a specificat faptul că după tăierea şi tranşarea porcului, se practică obiceiul numit pomana porcului. Cei care au participat, erau invitaţi la masă şi serviţi cu ţuică şi o ciorbă specifică de varză acră cu orez. Fiind postul Crăciunului, în vremurile de demult, nu se consumau produsele din carnea de porc, până în ziua de Crăciun.

 

            Povestea Ignatului

 

            Sfântu’ Ignat n-o avut coconi până la bătrâneţi. Atunci nevastă-sa o rămas groasă, da’ n-o apucat încă a-i spune. Fiind tare sărac, n-avé nici porc de Crăciun. Într-o zi să întâlneşte cu un străin care ducea la târg o turmă de porci. Ignat l-o întrebat cu cât vinde porcii. Străinul

i-o promis pă tăţi, numa’ să-i dea ceie ce el nu ştii că are acasă. Era vorba de coconu’ din femeie, că străinul era necuratu’. Sfântul o primit bucuros, că nu credea să aibă acasă ceva despre care să n-aibă ştire. Cu această învoire, s-o despărţit. Nu trecu mult şi Dumnezeu o mărs la casa lui Ignat şi l-o sfădit pântru ce-o făcut. Când Sfântu’ Ignat o auzât că-i vorba de cocon, o început a se jăli cu toată durerea, şi Domnul, văzându-l, l-o mângâiat şi i-o promis că l-a ajuta. Sara o venit necuratul să-şi ia plata. O început a striga: “Măi Ignate!”, şi Domnul i-o răspuns: “Ce-i, mă, frate?”. Diavolul: “Ce mi-i una?” Dumnezeu: “La fântână mulţi feciori s-adună”. Dracul: “Ce mi-i două?” Dumnezeu: “Omul cu doi ochi are vederea bună”. Dracul: “Ce mi-i trei?” Dumnezeu: “Trei e troiţa deplină”. Dracul: “Ce mi-i patru?” Domnul: “Ştrafu’ cu patru roţi bine mere”. Diavolul: “Ce mi-i cinci?” Dumnezeu: “Mâna are cinci degete”. Dracul: “Ce mi-i şase?” Domnul: “Fluierul cu şase găuri bine cântă”. Diavolul: “Ce mi-i şapte?” Domnul: “Unde-s şapte fete-n casă, şezătoarea ni-i deplină”. Dracul: “Ce mi-i opt?” Dumnezeu: “Plugu’cu opt boi bine trage”. Diavolul: “Ce mi-i nouă?” Dumnezeu: “Nouă purcei ai tăi oi tăie eu mâine”. Dracu’: “Ce mi-i zece?” Dumnezeu: “Crăpa-o-ai, drace, c-amu’ nu mai ai ce face!” Şi atunci diavolul o plesnit şi Ignat şi-o salvat coconu’. De atunci există tradiţia tăierii porcului de Sf. Ignat.

 

 

            Ajunul Crăciunului

 

            Cu o săptămână înainte de Crăciun, sătenii se pregătesc pentru marea sărbătoare. Pregătirile pentru colindat, culminează în cele ndouă zile anterioare sărbătorii, se prepară mâncărurile, se împodobesc interioarele locuinţelor, se văruiesc casele, pe pereţi se atârnă blide cu ştergar, pe masă se întind făţoi brodate cu ciur, pe pat se aşază perini ornamentate, casa se împodobeşte cu crengi de brad, busuioc, brebenoc. În unele sate maramureşene se zice că-i blăstămată femeia care nu pune de Crăciun pe masă făţoaie cu ciucalăi, pe pereţi şterguri tărcate şi pe pat perne cu feţe tărcate. Elementul care imprimă strălucire interiorului casei pe timpul sărbătorilor de iarnă este bradul de Crăciun. Ileana Drăguş, 71 ani, Onceşti ne spune: Este tăiat şi adus de la pădure de către gazda casei în prag de sărbătoare. Se împodobea cu biscuiţi de casă, covrigei, mere, nuci, alune, bomboane din coţcă de miere, vată, beteală. Legam tăţî pă brad, şi tata îl aducea din pădure, găurem nuci, mama cocea covrigei şi biscuiţi. Bradul, copacul veşnic verde, în zonele centrale şi nordice ale Europei, e una dintre variantele cele mai frecvente ale Pomului vieţii şi ale Arborelui cosmic. E considerat copac-totem al protoromânilor. Simbolizează viaţa veşnică, tinereţea şi vigoarea, mândria, curajul şi verticalitatea (masculină). În această ipostază, e prezent la sărbătorile de iarnă, bradul împodobit având rolul de Pom de Crăciun – simbol al reînnoirii anului.[2] Pomul vieţii întruchipează fie visul irealizabil al tinereţii fără bătrâneţe, şi al vieţii fără de moarte, fie un vechi mit ce întruchipează legendele şi credinţele multor popoare, constând dintr-un copac a cărui sevă miraculoasă este un elixir al vieţii. Fecioara Maria considerată arborele vieţii, a fost binecuvântată de Duhul Sfânt care i l-a dăruit pe Mântuitor ca Fiu al lumii.[3] La un moment dat, în Noul Testament, Iisus apare nu agăţat de o cruce, ci de un copac. Este o referinţă la povestea undeAdam şi Eva au mâncat fructul interzis din copacul Grădinii Raiului, aducând astfel păcatul şi moartea în lume. Ca pedeapsă pentru greşeala lor, au fost izgoniţi din rai. Acceptând să fie crucificat şi, în acelaşi timp, iertându-i pe cei care L-au crucificat, ridicându-se din morţi şi aducând speranţa reînvierii, Iisus a anulat condamnarea lui Adam şi a Evei. Crucea pe care a murit astfel, a devenit Copacul vieţii.[4] Ajunul Crăciunului reprezintă ultima etapă a pregătirilor. O grijă importantă a colindătorilor este pregătirea îmbrăcămintei pentru ziua de Crăciun, fiecare sătean trebuie să îmbrace o haină nouă. Pregătirile sunt în toi, se prepară meniul tradiţional pentru ziua de Crăciun, care se va servi de abia după 12 noaptea: păsătic, cârnaţi, o tigaie de coaste, pece cu tocană, cociuni, ptiroşte cu carne, colac umplut cu nucă, cu mac, cu brânză de vacă sau cu măr. În ajunul Crăciunului încă meniul era de post: turte cu lictare, fasole, cureti călit. Seara, întreg satul porneşte colindând la litie. Se colindă şi în biserică. Fiecare participă împreună cu ceata lui de colindă. Ileana Dăguş, 71 ani, din Onceşti, povesteşte: ne spunea mama că în noaptea asta zine Moşu’. Îl aşteptam cu drag. El stă la fereastră şi să uită la voi. Dacă nu îţî sii blânzi, nu-ţi căpăta nimnic. Nu v-a aduce nimnic şi tăţi or avea şi voi nu-ţi avea nimnic. Nu-ţi puté meré a colinda, nu v-a lăsa Moşu’. Primeam hăinuţe noi, păpuşă din bulendre, căluţ de lemn, zdici, zadii noi, cojocel, lecrec.

Îniţiatorii colidatului sunt copiii mici. De aceea, nu se întunecă bine şi încep să răsară la ferestrele sătenilor copii colindători cu trăistuţele în spate. Inocenţa vârstei oferă garanţia sigură a eficienţei urărilor. Răsplătirea lor se face cu nuci şi mere, ca simbol al fertilităţii, fecundităţii, dragostei, tinereţii şi simbol al rodniciei. Mai primeau colăcei, şi bani. Colacul coptura rituală, cunoscută la multe popoare, e un simbol cultural cu multiple semnificaţii. El mediază opoziţiile copt-necopt, natură-cultură, stabileşte legăturile dintre cei vii şi cei morţi, dintre cer şi pământ, dintre oameni şi zei. Este simbol al Soarelui şi al Lunii, simbol al fertilităţii şi ofrandă rituală, strâns legată de cultul morţilor.[5] Cei care încep colinda sunt băieţii, grupurile de fetiţe sosesc mai la urmă. O fată care intră prima în casă în ajun de Crăciun, aduce sărăcie, băieţii se crede că sunt de bun augur. Pentru rolul de crainici ai unor evenimente importante de care depind viaţa din această lume şi viaţa eternă a oamenilor, copiii şi tinerii sunt cei mai potriviţi. Vestea Naşterii Domnului, a întrupării Lui sub chip de om, a coborârii Lui în lume, pentru ridicarea omului de sub povara păcatelor, se transmite lumii prin copii. Colinda a dobândit o destinaţie precisă ca formă de magie benefică, ea marcând rodnicia câmpurilor, sporul animalelor domestice, creşterea copiilor, împlinirea prin căsătorie a tinerilor, pacea şi tihna bătrânilor, influenţarea în sens pozitiv, a vieţii oamenilor şi a naturii. Trâmbiţele bucuriei în această perioadă sunt în sat copiii şi tinerii din ceata de colindători. Ei duc bucuria din casă-n casă prin colinde. Colindul Crăciunului se cântă afară la fereastră, este un colind de fereastră:

 

 

Trei crai de la Răsărit

 

Trei crai de la Răsărit

La Viflaim s-o grăbit

Şi pă cale ce-şi mergea

Mândră stea că o vedea,

Şi-naintea lor mergea

Şi mai mândru strălucea.

Apoi steaua o stătut

Unde o fost pruncu’ născut.

Craii atunci s-o bucurat,

Că pă Hristos l-o aflat.

 

 

Nevinovăţia copilăriei, curăţenia lor fizică şi morală sunt mai propice pentru mesajele care vehiculează forţe magice menite să înlesnească viaţa oamenilor pe pământ sau pentru cele în legătură cu viaţa evlavioasă creştină prin care omul este pus în raport direct cu divinitatea, iar pasul său îndrumat spre existenţa eternă. Fără copii şi tineret, cu rol activ în desfăşurarea ceremoniilor, datinile străvechi nu pot avea loc. După 12 noaptea postul se incheie, bucatele tradiţionale de sărbătoare iau locul bucatelor de post, sosesc cetele de colindători tineri, fete şi feciori, unii dintre ei însoţiţi de ceteraşi şi încep sărbătoarea şi voia bună. După teama înfrigurată a condamnării lui eterne la întunericul cosmic şi totodată spiritual, omul a resimţit bucuria răsăritului unui soare, care, pentru el a revenit pe pământ plin de lumină şi căldură – fizică şi morală mai ales... În bucuria naşterii lui Hristos se mai resimte încă şi astăzi ecoul îndepărtat şi profund al bucuriilor din vechile legende cosmice... În datinile săvârşite cu prilejul acestei sărbători, se observă cum peste stratul primitiv de credinţe populare s-au aşezat reflexe creştine. Unele cuprind şi reminiscenţe ale riturilor păgâne, altele nu conţin nici un element creştin, ci sunt răsunete ale riturilor păgâne din vechime.[6] De aceea, în ajunul Crăciunului se cunoaşte obiceiul aprinderii în vatră a unei buturugi întregi, care era păzită să nu se stingă întreaga noapte. Obiectul este legat de semnificaţia solară a sărbătorii Crăciunului, vatra constituind actul ceremonial al aprinderii butucului, liantul dintre om şi cosmos, în momente de criză cosmică (solstiţiul de iarnă). Scormonitul în foc vizează aceeaşi funcţie solară a focului prin potenţarea forţelor lui. Arderea lemnului are şi o funcţie sacrificială, distrugerea totală prevestind regenerarea. Practica butucului aprins în noaptea de Crăciun capătă şi o funcţie fertilizatoare.Astfel, în satele maramureşene, obiceiul este de a arde o creangă groasă în noaptea Crăciunului, întrucât se crede că fără ea casa rămâne săracă tot anul. În perioada postului are loc o campanie de purificare pe care creştinul o aşteaptă cu sete anticipată. În acest timp, el trăieşte mai

mult pentru Dumnezeu, decât pentru el, ceva înalt, lăuntric şi totuşi realist pătrunde în viaţa lui. Acum se poate vedea cum plasma umană, inspirată de creştinism, caută să evadeze, din pământescul trecător şi să se retragă spre dumbrăvile duhului. Acum creştinul se închină în faţa tainelor lumii veşnice, acum sufletul său e torturat de nevoia curăţirii care-l zguduie, aşa cum vântul puternic răsuceşte arborii, acum nădejdea lui caută spre cer, ca florile sub soare.[7] Prosperitatea gospodăriei, roada câmpului în anul care vine, înmulţirea dobitoacelor, sănătatea şi norocul oamenilor, toate sunt asigurate prin rituri magice, acte religioase, frecventarea bisericii. Rugăciunile constituie preocuparea principală din fiecare clipă, lectura sfintelor scripturi aduce altarul în casa şi inima omului, sufletul se potoleşte, se purifică şi se înalţă. El se simte uşurat de povara păcatelor, zarea orizontului senin, plin de speranţă, optimism îi dă încredere.

 

 

Foto: Felician Săteanu;

 

Performeri:

 

Ileana Drăguș, 71 ani, Oncești, 2012;

 

Maria Rednic, 66 ani, Onceşti, 2012;

 

 

[1]    Satul românesc în timpul sărbătorilor de iarnă, în Zamolxis, revistă de studii religioase, vol. I – III, sub direcția lui Mircea Eliade, Editura Polirom, pag. 411;

[2]    Evseev, Ivan, Dicționar de simboluri, Editura Vox, 2007, pag. 59 – 60;

[3]    Biederman, Hans, Dicționar de simboluri, vol. I, Editura Saeculum I. O., 2002, pag. 32;

[4]    Coordonator Adkinson, Robert, Simboluri sacre, Editura Art, 2009, pag. 510;

[5]    Evseev, Ivan, Dicționar de simboluri, Editura Vox, 2007, pag. 91;

[6]    Satul românesc în timpul sărbătorilor de iarnă, în Zamolxis, revistă de studii religioase, vol. I – III, sub direcția lui Mircea Eliade, Editura Polirom, pag. 411;

[7]    Satul românesc în timpul sărbătorilor de iarnă, în Zamolxis, revistă de studii religioase, vol. I – III, sub direcția lui Mircea Eliade, Editura Polirom, pag. 411;