Nunta este unul dintre cele mai importante obiceiuri în comunitatea tradiţională atât pentru viitoarea familie, cât şi pentru structura de neam.
Nicolae Constantinescu spune că „relaţiile de rudenie sunt văzute, aşa cum şi sunt în realitate, ca un sistem, ca o reţea de relaţii sociale integrate structurii sociale date, accentul căzând pe complexitatea unităţii, pe caracterul organizat al întregului.” [1] Este importantă această premisă, deoarece ne arată că familia tradiţională nu înseamnă doar mamă, tată şi copii, adică pe lângă familia nucleu sau familia elementară, folosind termenii lui A. R. Radcliffe-Brown, se dezvoltă alte relaţii, constituindu-se familii elementare secundare: „<< Când un bărbat se căsătoreşte şi are copii, el aparţine unei familii elementare secunde, în care el este soţ şi tată. Această întrepătrundere a familiilor elementare creează o reţea de ceea ce voi numi în lipsa unui termen mai bun, relaţii genealogice, care se extind indefinit. >>”[2] Aceste structuri se multiplică prin crearea de noi familii, formându-se în cele din urmă structura de neam.
Achim Mihu vorbeşte despre importanţa pe care unele obiceiuri, cum este nunta, o au pentru înţelegerea relaţiilor de rudenie şi a relaţiilor dintre membrii unei comunităţi. Astfel, în societăţile bazate pe rudenie, cum este şi cea tradiţională, rudenia "serveşte ca un obiect de organizare fundamental în producţia bunurilor şi asigurarea serviciilor. Oamenii muncesc împreună şi schimbă între ei ceea ce produc, deoarece sunt rude. Şi ei fac toate acestea, în principal, pentru considerentul că există aşteptări comportamentale şi acţionale legate de rudenie." [3]
Nunta devine un obicei semnificativ pentru colectivitate, complex, am putea spune, deoarece, după Achim Mihu, este "o modalitate de constituire a conştiinţei sau mentalităţii publice în localităţile rurale. Nunta este una din formele principale, mai ales prin dimensiuni, repetabilitate şi chiar funcţii." [4] De aceea, este importantă descrierea acestui obicei cu particularităţile sale specifice fiecărei comunităţi şi fiecărei localităţi.
Vorbind despre familia elementară, nu putem astfel să nu descriem etapele celui mai important eveniment din viaţa unui cuplu şi implicit din viaţa fiecărui om dacă avem în vedere că în mentalitatea tradiţională căsătoria este cel mai important eveniment din viaţa individului.
La comunitatea ucraineană din Bistra, relaţia dintre tineri era bine conturată, încă înainte de căsătorie.
"Demult era obiceiu ca atunci când să cunoşteau doi tineri, mai ales de sărbători sau duminică venea fecioru la fată ca împreună să se ducă la biserică. Deci în preajma căsătoriei cu o lună, două. Şi venea fecioru la fată şi fata-i lua pălăria, clopu şi îl înstruţa, îi punea ceva flori la pălărie. Şi se duceau amândoi la biserică. Asta se repeta, bineînţeles, de fiecare sărbătoare sau duminică." [5]
În Valea Vişeului, un semn că o femeie tânără nu este căsătorită se poate observa în portul de sărbătoare când fetele merg la biserică cu capul descoperit până în momentul în care se căsătoresc. "În alte sate, în satele româneşti, de exemplu, şi fetele şi femeile măritate, la noi, nu. Deci la noi vine cu capul descoperit până în momentul în care se căsătoreşte. " [6]
Deşi se consideră că părinţii aveau un rol foarte important în constituirea noii familii, tot tinerii erau cei care îşi căutau perechea. Fata, de exemplu, căuta să descopere care va fi viitorul soţ prin diverse practici de găsire a ursitului. Şezătorile erau un prilej, poate cel mai bun, prin care se cunoşteau tinerii şi se formau perechile. Se făceau multe jocuri în şezătoare. De asemenea există şi foarte multe cântece de dragoste la ucraineni.
Un alt aspect specific acestei societăţi, este înţelegerea prealabilă a părinţilor. "Deci se înţeleg părinţii. Pe vremea aceea, dacă părinţii s-au înţeles, atuncia copiii trebuiau să se înţeleagă. Dacă părinţii s-au înţeles, ori tata fetei, da în mod deosebit tata feciorului...Da lor trebuia să le placă în primul rând. Şi dup-aceea se stabilea când se duceau la peţit. "[7]
Această primă etapă în limba ucraineană se numeşte obzore, însemnând că părinţii mirelui "se duc pe văzute". Ei se duc la fată să-i vadă casa, gospodăria etc. Deci foarte importantă în această relaţie de schimb matrimonial, era averea. Aceasta era înainte de toate. Fiecare spunea deschis cu ce contribuie. "Mama trebuia să prezinte ce i-a pregătit fetei. Adeseori erau la noi nişte rude în casă, în două, trei case pă două rânduri chiar. Şi acolo era aşezată averea: cergi, cearceafuri, perine, în mod deosebit lucrurile acestea." [8] Aceasta se întâmplă cam cu o lună înainte de nuntă. Acolo se lasă aşa cu o mică petrecere câteodată şi cu muzicanţi, cu muzică. Deci se duce numai familia atunci." [9] Când ajungeau la casa fetei, se spune: "Am mers pe drumul ăsta şi am auzit că în casa aceasta este...spuneau numele unui animal îndrăgit, că este de vânzare, noi am vrea să cumpărăm, unde este?" Animalul era în mod deosebit o căprioară.
Apoi urmează logodna care se face cu cel puţin o săptămână înainate de nuntă sau chiar mai mult. La logodnă, de obicei, participă şi cel care va fi naşu mare care trebuie să cunoască obiceiurile şi ceremonialurile. "El vorbeşte acolo. Mirii au un rol prea mic încă. Acolo bătrânii vorbesc. Deci este un fel de staroste care merge să peţească împreună cu mirele."[10] Tot la logodnă, se pun într-un pahar cu grâu inelele sau verighetele iar viitorii miri trebuie să-şi găsească fiecare verigheta lui. După ce le găsesc şi le pun unul altuia.
După ce s-a stabilit data căsătoriei, în apropierea nunţii se face anunţ în biserică. Preotul anunţă că tânărul...născut din părinţii..., urmează să ia în căsătorie pe fata lui...Acest anunţ, care se numeşte ohlăşche, se face de trei ori înaninte de nuntă. "Că s-ar putea ca unul dintre miri să fie încurcat cu altcineva şi are responsabilităţi sau că sunt rudenii apropiate."[11] Iar dacă cineva se prezintă la oficiul parohial şi declară ca ar fi anumite motive, mai grave, preotul poate opri căsătoria. Iar dacă băiatul de exemplu avea anumite responsabilităţi, căsătoria nu se oficia numai dacă insista fata. De asemenea, dacă preotul vedea că fata începe să plângă fiind obligată să se mărite, nu mai facea cununia.
Chemarea la nuntă se făcea separat, adică din partea mirelui mergeau cavalerii de onoare, cărora în Bistra li se spune drujbe, iar mireasa mergea însoţită de una dintre domnişoarele de onoare care se numesc druşte. Cavalerii aveau în mână obligatoriu baltage frumos pregătite, iar viitoarea mireasă trebuia să aibă în mână un colac micuţ, pe care după ce se termină nunta, după îmbălţuire, îl va rupe împreună cu mirele. Tradiţia spune că acela care rupe mai mult va trăi mai mult şi va conduce în familie. Încuviinţarea că vor participa la nuntă se face atunci când se merge la cununie. Cei care au hotărât să meargă la nuntă ies în poartă, iar cineva din alaiul nunţii îi serveşte cu pălincă. Faptul că beau din sticla care li se întinde este semn că sunt de acord cu uniunea celor doi tineri şi vor veni şi ei la nuntă în seara aceea.
Cu o seară înainte de nunta propriu-zisă se făcea o petrecere care se numea zabodene. Se adunau femei la mire acasă şi coseau steagu din năfrămi roşii, verzi, panglici, flori şi împodobeau un baltag sau două pentru cavaleri. La mireasă acasă se cosea peremitca care ulterior a fost înlocuită cu voalul. Era o femeie care îi împletea părul şi îi punea cununa. Se mai zice că mireasa nu avea voie să se uite în oglindă când era îmbrăcată.
Baltagul este un obiect important în cadrul nunţii. În primul rând, băieţii sau cavalerii când merg să invite la nuntă au acele baltage în mână care se vor pune la cămin, se agaţă lângă o icoana care se pune pe perete; voalul miresii, sau mai demult peremitca, se ia de pe cap tot cu ajutorul acelor două baltage şi se pune pe capul domnişoarei de onoare. "La nuntă mai este obiceiul ca înainte de a ieşi din cămin , acele două baltage se pun aşa încrucişate pe pragul căminului şi trebuie să treacă şi mireasa şi mirele peste ele. Mireasa nu are voie să se uite în spate când va ieşi din cămin, nu e bine să se uite în spate. Nu este bine că unii zic c-o să trăiască greu, alţii că o să fie soţul foarte gelos, alţii că soţul va fi cel care conduce în casă..." [12] Baltagul este de fapt o moştenire de la strămoşii huţuli, pe care aceştia îl foloseau pentru sprijin dar mai ales de armă. Deoarece huţulii trăiau în munţi şi erau deseori atacaţi. În limba ucraineană, baltagul este denumit prin mai mulţi termeni, precum baltena, topireţ etc. "Iar huţulca, când se bătea huţulul, sărea şi ea la bătaie să-l ajute. Avea tot aşa o cârjă din corn de creb, cornu ăla ascuţit din faţă care-i primu, ăla era decupat şi prins tot aşa cu un mâner de lemn. Iar de corn era găurit şi cu o aţă, cu un şnuruleţ era prins un clopoţel micuţ. Dacă mergea în spatele lui, să nu întoarcă capu el să vadă...să audă dacă vine în spatele lui."[13]
Tot la ieşirea din cămin, "mai era obiceiu, eu acuma nu prea am văzut aici pe la cămin, înainte de a ieşi, se arunca jar şi trebuia să treacă şi peste acel jar ca să înlăture toate farmecele, că s-ar putea să le dorească rău cineva"[14]. Acelaşi rol, de apărare sau apotropaic, îl are şi fumul care iese din cărbuni.
Pentru a se apăra de vrăji, mireasa îşi mai pune şi usturoi. Dar nu orice usturoi, ci acela care se pune la uscat de Sânzâiene. În Valea Vişeului, este obiceiul ca de Sfântu Ioan Botezătorul sau de Sânzâiene să se scoată usturoi din pământ , atâtea fire de usturoi câte persoane sunt în casă şi se agaţă undeva la umbră, unde se ţine pe tot parcursul anului. "Pe acel usturoi se poate vedea care va fi bolnav în anul respectiv, care va fi sănătos pentru că usturoiul trebuie să se-ngălbenească, să înceapă să putrezească. "[15] De asemenea, mireasa îşi mai pune sare tot pentru a înlătura vrăjile, farmecele.
Mai demult era obiceiul de a se unge uşile cu miere pentru a atrage lumea la nuntă. Se considera că aşa cum dulcele atrage albinele, aşa să fie atraşi şi oamenii la nuntă, să fie cât mai multă lume.
În ziua nunţii, în Bistra, mirele se ducea cu alaiul său şi cu muzică la mireasă acasă. Acolo erau puşi la masă. Apoi mergeau împreună cu mireasa şi alaiul ei la biserică. În Valea Vişeului, mirele şi mireasa se întâlneau la biserică, în faţa bisericii.
Naşa trebuie să ducă la biserică o cergă care se pune în faţa mesei unde se oficiază cununia. "După ce se vine de la biserică, acea cergă se aşterne jos şi mirii păşesc pe cergă iar naşa tot întoarce cerga aia până aproape să urce pe scenă unde este masa mirilor trebuie să meargă pe acea cergă." Asta se întâmplă când se face nunta la cămin. Dar în trecut mirii se despărţeau la biserică şi se ducea fiecare la casa sa unde se continua nunta. Iar cei care nu aveau posibilitatea să facă acasă, nu aveau o cameră destul de mare, apelau la unul dintre vecini sau făceau lângă casă, într-un cort.
Mireasa trebuie să-şi pregătească dinainte de nuntă trei baticuri. Înainte de a pleca la cununie, acestea se pun pe o farfurie veche, tradiţională, care va fi dusă de către una dintre druşte la biserică. După ce se jură mirii cu mâna pe Evanghelie, mireasa îngenunchează singură şi preotul îi pune un batic din cele aduse, dar să fie roşu, pe capul miresei. Apoi sfinţeşte acel batic care devine simbol al faptului că este considerată femeie măritată şi la biserică nu mai are voie să meargă cu capul descoperit.
Mai era credinţa, care se păstrează şi acuma, că după ce se vine de la cununie, nu este bine să meargă pe acelaşi drum pe care au venit la biserică. Motivul acestei credinţe s-a uitat, informatoarea spunânu-ne doar că se crede că nu este bine.
A doua zi dimineaţă, mirele şi o parte din meseni, se duceau după mireasă la ea acasă. Iar dacă mergea mireasa de noră, se întorceau la casa mirelui sau rămânea el acolo, dacă mergea de ginere.
Îmbălţuitul miresei se facea, după cum am amintit mai sus, cu ajutorul baltagelor. "Cavalerii îi ridică voalul, mirele îi pune prima dată baticul verde, ea trebuie să-l arunce că nu-l vrea verdele, îi pune alb, nu îl vrea, îl aruncă; a treia oară îi pune batic roşu care semnifică că ea este deja molodeni să zice la noi, deci femeie tânără. Roşu semnifică faptul că ea a trecut în rândul femeilor, că ea este molodeţe, femeie tânără, măritată; alb şi verde, nu. Şi a doua zi sau prima duminică după nuntă la biserică trebuie să vină cu acel batic pe cap."[16]
După ce se vine de la biserică, în faţa căminului, este obiceiul numit ruptul colacului. Este un colac ritual pe care îl fac socăciţele atunci când pregătesc mâncarea pentru nuntă. Acest colac este dus şi la biserică, unde mireasa, după ce s-a terminat cununia, iese în faţa bisericii şi împarte copiilor colaci mai mici. Iar cu acel colac, de care am amintit, părinţii mirelui şi ai miresei îi aşteaptă pe miri şi pe nuntaşi în faţa căminului. Doi băieţi ţin colacul şi mirele, mireasa, naşii şi cavalerii trec de trei ori pe sub acel colac şi a treia oară unul dintre băieţi trebuie să sară şi să-l rupă cu capul. Este şi o melodie specifică numită cazacioc ce se cântă în timpul acestui ritual şi se strigă. Până la urmă, cei care ţin colacul îl lasă mai jos la unul dintre feciori, la care vor ei, să îl rupă. E un obicei distractiv. Iar după ce se rupe, se împarte la nuntaşi. "Cam toţi vor să guste din colacul acela. Este ceva legat de noroc, de viaţă mai bună. Deci, cine apucă din colacul ăla şi mănâncă o să-i meargă bine."[17]
După ce se intră în cămin, se adună în jurul mesei toţi mesenii şi mirii cu naşii înconjoară masa. Iar o femeie aruncă grâu şi toată lumea ţine mâna ca să prindă grâu. Câte grăunţe îi pică miresei în palmă, atâţia copii va avea.
Pe masa mirilor, pe lângă mâncarea ce se făcea la nuntă, se pun doi colaci cu o sticlă de ţuică înstruţată cu rozmarin, unul în faţa miresei şi altul în faţa mirelui. Iar când nunţile se făceau separat, după ce se termina de mâncat se ridicau mesele şi rămânea o singură măsuţă unde stătea mireasa pe care era pus acel colac. După ce s-a servit masa, se strâng darurile. Se duce unul dintre naşi sau mai mult paharnicul cu o farfurie pe care are patru pahare, îi serveşte pe meseni şi spune: "Vă rog să primiţi acest pahar din partea mirilor." Atunci se dădeau cadourile şi banii. Dacă vroiau, mergeau şi mirele şi mireasa în spatele naşului. " Mai demult se dădeau cergi, ţoluri, preşuri, vase foarte multe, servicii, pahare după ce au mai apărut, traistă, prosoape cusute, deci erau lucruri din casă. De exemplu, dacă era invitat un cioban să fie naş, ciobanul acela întotdeauna promitea oaie în toamnă. Deci dacă nunta era vara, el toamna promitea că dă o oaie."[18]
După ce se strâng darurile, se face jocu miresei. Naşa ţinea în mână o farfurie acoperită cu un prosop şi toţi cei care vroiau să joace mireasa puneau bani în acea farfurie. Ceteraşul cânta muzica specifică pentru nuntă, colomeică, iar în funcţie de câţi bani a dat fiecare, naşa hotăra cât juca mireasa.
Pe urmă se rupe în două acel colac pe care l-a ţinut mireasa în mână când mergea să invite la nuntă, îi dă mirele miresei să mănânce din el şi mireasa mirelui după care mireasa rupe câte o bucăţică din acel colac şi se duce şi dă mesenilor. Spivaliuc Ledia ne-a spus că acest obicei aşa a fost dintotdeauna.
Înainte de îmbălţuitul miresei, aceasta îi ia mirelui floarea de pe piept. Mai demult, floarea se punea la pălărie iar mireasa şi-o băga în sân. Mirele, după ce îi pune baticul, avea obligaţia să îi pună bani sub batic, ceea ce semnifica bogăţia.
Acesta este ritualul prin care se constituie familia elementară ucraineană. Dar, în general, familia era formată din soacră, socru, fiul, nora şi copiii deoarece trăiau toţi într-o casă, uneori erau chiar mai multe nurori într-o casă. Cel mai împortant rol îl aveau bătrânii din casă, de obicei socrul, deoarece el deţinea averea, atâta timp cât trăia. Iar dacă bătrânul murea, cel mai important rol îl avea soţia lui. Dar de regulă trăiau mulţi ani, 90-100 de ani. Era autoselacţie, cei care erau sănătoşi trăiau mult. Şi era normal ca într-o casă să fie trei generaţii. Familiile aveau mulţi copii, peste 10, cărora nu li se dădea importanţă decât atunci când ajungeau la 13-14 ani. Atunci li se faceau haine de sărbătoare şi ieşeau în sat, intrau în rândul fetelor şi feciorilor.
În Valea Vişeului, termenii folosiţi pentru soacră şi socru sunt mamă, respectiv tată.
Când mergea de noră, tânăra femie "trebuia să se încadreze într-o altă societate familială. Trebuia să fie foarte atentă cum se comportă, să-i facă pe plac soacrei. Bineînţeles că bărbatul o apăra. Era mai aproape de soţie decât de mamă."[19]
Cu toate că femeia era pe locul doi în familie, după bărbat, aceasta avea cel mai important rol, întrucât bărbaţii, care se ocupau în special cu butinăritul, mergeau în ţară la lucru şi femeia rămânea cu gospodăria, copiii şi lucrul pământului (o parte). Acea dominare a bărbatului era mai mult formală, femeia ducea greul gospodăriei, al casei. În Bistra, de exemplu era o ruşine ca bărbaţii să sape cu femeile în holdă pentru că nici băştinaşii huţuli nu săpau. Iar copiii erau consideraţi ai mamei, nu ai bărbatului. Ca urmare şi poreclele, cele mai multe din sat, erau după mamă sau după bătrâna din familie.
Încă de la huţuli, femeia îi zicea bărbatului ve, adică dumneavoastră şi "nu mergea niciodată alături de el, numa-n spatele lui. Erau şi condiţiile de aşa natură. Nu erau drumuri, erau poteci. "[20] Şi când intrau în biserică, bărbatul intra primul şi femeia în urma lui ca să se vadă că el era într-adevăr capul familie. În Valea Vişeului, femeia, soţia, îi spunea soţului mi starei (bătrânul meu), la fel şi soţul, bătrâna mea de când se căsătoresc şi mai ales după ce au copii. Era un semn de înţelepciune, se considerau mai înţelepţi o dată ce şi-au format o familie.
Despre familiile care nu aveau copii se zicea că sunt blestemate sau cineva din moşi strămoşi a păcătuit cu ceva şi Dumnezeu îi pedepseşte pe urmaşi să nu aibă copii. "Şi se mai crede şi în ziua de astăzi că acele femei care nu au avut niciodată copii dacă îţi dau ceva să semeni, nu răsare, dacă îţi dă, să zicem, ouă să pui sub cloşcă, nu ies pui pentru că dacă ea nu este, se zice, fertilă, nici de la ea nimic nu este..."[21]
Naşii, care erau în număr de 10-11 perechi, erau de asemenea apropiaţi de noua familie. Ei trebuiau să povăţuiască mirii. "Dacă au ceva probleme în primul rând trebuiau să vină la naşu să-i îndrume, să le dea sfaturi, deci ăsta este rolul lor."[22] Relaţiile dintre naşi şi fini, care sunt considerate de antropologi relaţii de rudenie fictive, sunt importante pentru mentalitatea publică întrucât aceştia trebuie să fie oameni de vază în sat, persoane care sunt respectate de întrega colectivitate. Se şi spune, de altfel, că aceştia trebuie să cunoască foarte bine obiceiurile din sat. Trebuie să aibă o oarecare cultură şi o stare materială bună.
Aceste consideraţii despre familia ucraineană ne arată, încă o data, că relaţiile din cadrul unei comunităţi se pot răsfrânge direct sau indirect asupra membrilor ei în funcţie de gradul de rudenie şi de tipul de alianţă.
Obiceiuri de Crăciun
În ziua de Crăciun, în Bistra, se practică un obicei asemănător cu strigarea peste sat de la români. După ce se iese de la biserică, oamenii se adună în faţa bisericii unde se pune în scenă Viflaimul. Mascaţii de la Viflaim, cărora li se mai spune şi draci, se pregătesc special pentru acestă sărbătoare. Ei fac nişte anunţuri care în limba ucraineană se numesc ohleşche prin care ironizează sau critică ce s-a întâmplat în sat peste an. „Este aşa un fel de tribunal al poporului. Mai direct, mai pe ocolite, se ating cam toate problemele din localitate, inclusiv politice, economice, de comportament. Tot felu de chestii din astea se ironizează acolo în public. De exemplu, când o fată a greşit faţă de un băiat se dă în public. Dacă cineva nu şi-a arat şi-o rămas nearat, acolo este criticat şi adus la cunoştinţă; nu şi-o cosit, s-o certat cineva, s-o îmbătat, s-o bătut...o făcut o greşală din asta. Şi atunci de către acei mascaţi se dă în vileag ca să cunoască toată lumea...E un fel de glumă. Şi atunci lumea râde şi află toate cele care erau ascunse. Dacă cineva este supărat pe careva, şi nu poate să-l critice altfel, se duce şi spune la acei moşi ca în ziua aceea să fie dezvăluită toată treaba.
(De la Coriniuc Dumitru, 54 ani, Bistra, 2008)
„Ceva se face şi de Anul Nou în sensul ăsta că dacă sunt oameni certaţi, vecini sau aşa, li se schimbă porţile între ei. Ieu poarta de la ăla şi o duc la ăla ca să fie obligaţi să se adune, să-şi aducă porţile unu la altu. La care se ştie că sunt certaţi.”
(De la Maricec Nicolae, Bistra, 2008)
În seara de Crăciun la comunităţile ucrainene din satele amintite se fac 12 feluri de mâncăruri de post. Din hribe, mai ales, care sunt un aliment de bază la oamenii din această zonă, se face ciorbă de hribe şi se pun pe masă hribe uscate şi hribe murate. Se mai fac „sarmale de post, hrişcă, perohe sau colţunaşi (Se face aluat din făină de grâu şi puţini cartofi. Se taie cubuleţe. Apoi se face umplutură cu ceva dulce sau o prună care se pune acolo fără sâmbure sau gem de prune, se închide şi se pun la fiert. Apoi se scot şi se fac cu pezmet). Se face şufman (...aluat din făină de grâu cu cartofi şi se întind apoi se taie bucăţele aşa ca degetul de mari şi tot aşa se fierbe în apă şi apoi se presară deasupra nucă sau mac), cozonac cu nucă şi cu mac etc. „
(De la Coriniuc Dumitru, 54 ani, Bistra, 2008)
„Se fac 12 feluri de mâncare pentru că sunt 12 apostoli şi 12 luni ale anului... Şi mai era o pâine tradiţională rotundă care se păstra de la Crăciun până la Anul Nou. Pâinea aceea se numea vasilcec, de la numele de Vasile probabil. Deci în pâinea respectivă se punea lumânarea şi se făceau încă aşa trei gropiţe în acea pâine. Într-una se punea într-un păhăruţ ulei, într-o gropiţă se punea grâu şi într-una se punea vin. Pe urmă zice că din aluat, din grăunţele acelea..., cu uleiul s-au uns pe frunte şi au băut din vinul acela.”
(De la Spivaliuc Ledia, 54 ani,Valea Vişelui, 2008)
[1] Nicolae Constantinescu, Etnologia şi folclorul relaţiilor de rudenie, Editura Univers, Bucureşti, 2000, p. 43.
[2] Nicolae Constantinescu apud A. R. Radcliffe-Brown, „The Study of Kinship System”, în Structure and Function in Primitive Society, ed. cit., p. 51.
[3] Achim Mihu, Antropologia culturală, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2002, p. 320.
[4] Idem, p. 321.
[5] Inf. Ardelean Ioan, 70 ani, Bistra, 2008
[6] Inf. Spivaliuc Ledia, 54 ani, Valea Vişeului, 2008
[7] Inf. Roman Ioan, 75 ani, Bistra, 2008
[8] Idem
[9] Inf. Coriniuc Dumitru, 54 ani, Bistra, 2008
[10] Idem
[11] Inf. Ardelean Ioan, 70 ani, Bistra, 2008
[12] Inf. Spivaliuc Ledia, 54 ani, Valea Vişeului, 2008
[13] Inf. Coriniuc Dumitru, 54 ani, Bistra, 2008
[14] Inf. Spivaliuc Ledia, 54 ani, Valea Vişeului, 2008
[15] Idem
[16] Inf. Spivaliuc Ledia, 54 ani, Valea Vişeului, 2008
[17] Inf. Coriniuc Dumitru, 54 ani, Bistra, 2008
[18] Inf. Spivaliuc Ledia, 54 ani, Valea Vişeului, 2008
[19] Inf. Ardelean Ioan, 70 ani, Bistra, 2008
[20] Inf. Coriniuc Dumitru, 54 ani, Bistra, 2008
[21] Inf. Spivaliuc Ledia, 54 ani, Valea Vişeului, 2008
[22] Idem