IOAN ES. POP – “PORCEC”, ED.CARTEA ROMÂNEASCĂ, 1996.

       După ce a publicat volumul de poeme “Ieudul fără iesire” (Ed. Cartea Românească, 1996), volum bine primit de critici şi cititori şi care i-a adus şi consacrarea în peisajul nostru literar, iată, poetul Ioan Es. Pop se află la cea de-a doua sa carte:”Porcec”, Ed.Cartea Romanească, în colecţia “Poeţii Oraşului Bucureşti”. Este un volum care se înscrie tot pe linia primului, volum în care viaţa, precum şi lumea în ansamblul ei este privită (tot) în margine, (tot) de la periferie. Astfel şi-a gândit Ioan Es. Pop drumul în Poezie. În timp ce mai toţi confraţii vorbesc despre frumuseţea lumii, el redă-n cuvinte, parcă la întâmplare alese, urâţenia ei.

Sunt cuvinte aşa-zis mai putin poetice, cuvinte, care, aşa cum au demonstrat Tudor Arghezi si Dimitrie Stelaru, pot vorbi şi ele despre imensa lume, dăca sunt puse la “trebă”. Aşa face şi poetul Ioan Es. Pop, construind cu ajutorul lor, imagini picturale şi reci, poeme încărcate de-o nostalgie a grotescului, a urâtului: “dacă aş fi avut şi speranţa, pivniţa asta de la mansardă,/ pijamaua asta jilavă din cărămidă şi var,/ de mult s-ar fi prăbuşit peste mine, zău aşa” (Nu-mi amintesc deloc vremea), sau: “am zăcut odată o săptămână întreagă, n-a ştiut nimeni,/ sângele a bătut la gazda mea în uşă/ întrebând dacă e voie, unghiile mele/ s-au înfipt în pereţi, aveam degete puternice, îmi/ vârâsem unghiile-n palme, să nu iasă, dar s-au în/ -fipt în palme şi din palme în pereţi”(Cititorul infidel).

       Ioan Es. Pop accentuează amănuntul relevant, reusind să vorbească despre sine mai mult şi mai bine decât despre tot ce-l înconjoară. E şi normal, de altfel, pe sine se cunoaşte el cel mai bine: “Peste drum de crâşma unde stau şi beau/ e biserica eu şi părintele ne pândim de mulţi ani/ aş vrea să-l slujesc şi eu pe dumnezeu dar mi-e teamă/ ar vrea şi el să bea cu mine dar n-are curajul” (Peste drum), sau: “Mă întorc acasă o singură dată pe an, în noiembrie/ atunci când morţii mei se hotărăsc dintr-o data să moară/ adun un an întreg bani pentru asta/ nu mă mai pot lăsa neîngropat” (mă întorc acasă). Sunt versuri sugrumate de-o sinceritate totală, poeme ale unei întoarceri în timp şi, totodată, ale unui popas, şi el consemnat, în subteranele propriei conştiinţe. Nemulţumit de sine însuşi, împovărat de mizeria şi nenorocirea care îl inconjoară, poetul se pune pe sine la zidul infamiei, sperând într-o mântuire prin cuvânt. Greu probabilă. Nu este, însă, o încredere oarbă în principiul conform căruia: “o vina recunoscută e pe jumătate iertată”. Este, înainte de toate, speranţa că, odată scăpat de “mizeriile” ce sălăşuiesc în el, îi va fi mai uşor să se-mpace cu sine însuşi. Pentru asta îşi face rost chiar şi de un Dumnezeu “personal”, căruia i se roagă “cum poate”: “deci când mă rog/ nu urlu, nu mă jelui, nu cer îndurare, am învăţat să mă rog/ ca la orice lucru fără rost, nu mă uit la cer,/ e limpede: nu am venit de-acolo/ / mă rog cum pot: uneori tăvălit pe dusumea, alteori, şuierându-i în urechea teafără un cântec deocheat,/ el oricum n-aude, dar cu el e mai puţină teama,/ mai puţină singurătate-n casa asta” (La treizeci şi şase). Descrierile de care utilizează aici Ioan Es. Pop vorbesc despre “învinsul” din el, de omul lipsit de speranţe, de cel pentru care totul s-a terminat. Astfel este “alimentat” tragismul existenţial cu încă o trăire. Nici poetul nu ştie cât de utilă, cât de necesară. Celorlalţi, celor “din afară”. De aceea şi recurge la (auto) provocarea unor stări de reverie prin consumarea de alcool: “Când beau, mi-e mai bine, mult mai bine/ deşi beau în fiecare seară şi nu-i foarte bine/ că beau mereu, tocmai pentru asta nu mai beau mereu,/ dar beau întruna şi poate că numai dimineaţa mi-e frig,/ însă dimineaţa tuturor le e frig şi nu se bagă de seama/ că eu tremur altfel şi umblu pe drum aşa cum alţii/ se clatină, şi încă mai am bani cu ce trăi” (Când beau mi-e mai bine). Prin repetarea cuvintelor simple cu care-şi plămădeşte versurile, poetul reuşeşte o întărire, o accentuare a ideilor, făcându-le mai pline de sens, mult mai sugestive. În aceste condiţii, relatarea la persoana întâi devine o vedere “dinăuntru”, un monolog interogativ perceptibil ca strigăt de disperare. De aici şi tristeţea inexorabilă şi însingurarea ca şi colac de salvare din agitata mare a unei monotonii existentiale: “poate asta este marea, adevărata noastră şansă:/ că am stat la masă ani se zile lângă acelaşi pahar/ şi în tot acest răstimp nu s-a întâmplat nimic,/ şi totuşi nu ne-am pierdut răbdarea, ba chiar am adâncit-o,/ ceea ce nu-i un lucru tocmai la îndemâna orişicui” (Poate asta este marea, adevarata noastră şansă), sau: “dacă n-aş fi rămas singur devreme, conjuratiile/ s-ar fi ţinut lanţ, într-o zi prietenii m-ar fi/ decapitat fără milă aşa, însă, am putut hotărî totul/ de unul singur” (Toamna la Capri).

       Exista in poezia lui Ioan Es. Pop, dincolo de posibile filiatii, o ranita sinceritate, o subterana exaltare in fata propriilor “vestigii” ale trecutului afectiv, chiar de o tendinta de fetisizare. Si ea, uneori, impinsa pana la burlesc: “Pentru ca ochii tai sunt mari si nu privesc in lumea asta,/ pentru asta te-am iubit atat de mult,/ pentru ca de la fereastra lor nu s-a uitat/ nimeni niciodata-n lumea asta” (Pentru ca ochii tai), sau: “N-am indraznit sa-l intreb niciodata: noi de/ ce iesim sa aram pamantul numai noapte,/ cand steaua polara iti arde spinarea cu/ lumina ei inghetata/ si nu iesim doar doar primavara, pentru araturi,/ tot noapte iesim si la semanat, tot noaptea/ si la secerat, si la cules” (N-am indraznit). E modul in care poetul Ioan Es. Pop a gasit de cuviinta sa-si puna identitatea sub semnul incertitudinii, ca si Salinger, preferand o continua cautare a impacarii cu sine insusi, unei indiferente crescatoare de monstrii. Insasi structura narativa si definitorie a poemelor sale vine sa intregeasca acesta impresie.