Titlul noului volum de versuri, semnat de Ioan Potop, Curgerea simţirii în firea trăirii, este decodat de vocea poetului în poemul cu acelaşi titlu, inclus în cuprinsul prezentei culegeri.

 1. Tehnica

Sintagma nominală strânge conceptele cheie, caracteristice senzorialităţii: văzul, auzul şi olfacţia. Toate transmit informaţii despre stimulii aflaţi la felurite distanţe spaţiale faţă de subiectul receptor. Alte trei: simţul gustativ, percepţia tactilă, sensibilitatea corporală se referă la specificitatea stimulilor organici.

Instanţa poetică prelucrează materia primă şi, prin intermediul limbajului,

o transformă într-o reprezentare individualizată a referenţialităţii. Procedând astfel, făptura umană înzestrată creator - sublinia Popescu-Neveanu - manifestă „o dispoziţie generali spre nou” şi o anumită organizare stilistică a proceselor psihice „în sistem de personalitate.”

Reordonări sintactice personalizate, imprevizibile combinări imagistice, impuse de legile imaginarului poetic, sunt distribuite într-o reţea strofică de segmente unitar diferenţiate ideativ. Dar similare prozodic şi asemănătoare prin reiterare sinonimică.

Întâiul vers din fiecare strofă defineşte poetic valoarea denotativă a noţiunii. Enunţul imediat următor, construit pe reluarea verbului „a codifica”, urmat de complemente şi atribute substantivale, introduce valori conotative: „Auzul eului în timpanul din ureche, / Codificat de inimă, în mintea pereche”; „Mirosul aerului în nări inspirat / Prin eul gândirii şi inimii codificat”; „Gustul perceput cu limba şi cerul Gurii, / Codificat prin eul inimii şi [al] gândirii” etc.

Versul al treilea: „Trece în sine, cu emoţie şi presimţire” - rămâne identic. În subordonatele modale, imediat următoare, vocea poetului modifică sinonimic atributele: „Prin declicul spontan: atracţie-respingere”; „Cernut în declicul acceptării respingerii” etc. Ultimele două enunţuri, alcătuite dintr-o succesiunea de complemente, sunt gândite oximoronic. În cel dintâi, determinarea circumstanţială este realizată prin adverbul comparativ „ca”, aşezat la începutul enunţului: „Ca undele melodioase, profunde, plăcute”. Versul ultim, introdus prin conjuncţia „sau”, cu valoare disjunctivă, strânge neîmplinirile: „Sau impur, stătut, cu specific stricat.”

Treptele perceptive absorb referenţialitatea lumii şi-asemenea unei ofrande o pune la dispoziţia imaginaţiei. Senzorialitatea asigură imaginarului materia din care îşi extrage esenţa. Un proces combinatoriu reordonează datele realităţii în structuri ce ascultă de legile creativităţii. Aceasta este ideea ce se străduieşte să răzbească spre expresivitate, în ultima strofă: „Perceperea aproapelui în firea trăirii, / Cu impact instinctiv în eul gândirii / Trece în sine cu emoţie sau presimţire...”

Ideile poemului, investit cu funcţia unei arte poetice, sunt diseminate în paginile întregului volum. Substantivele: „Simţire” şi „gândire” sunt constant reiterate în poemele: Urcuş şi coborâş, Senzaţie relativă, Simţirea şi raţiunea etc. Iar Faţetele făpturii reiau şi resistematizează ideile anterioare.

2. Sufletul în vuietul vremii

 

Poemele de dragoste sunt inspirate de două făpturi feminine distincte. În Ieşirea din băltire, instanţa lirică evadează dintr-o însoţire nepotrivită: „Lăuntricul izvor, fior, / Vibra în inimă dominator, / La scânteierea spontană din privire / A primei consoarte, la ivire.”

Perceperea gândului are o altă curgere afectivă. Noua prezenţă feminină este invitată, cu un zâmbet: „Sub graţia mea să-ţi faci un cort, / În inima mea, să-ţi faci un loc. / Sub cortul tău să fiu şi eu / În ocrotirea ta să fiu mereu.”

Imagini disparate din trecutul apropiat sau mai depărtat sunt recuperate prin intermediul memoriei involuntare. Aşteptat de „mândră”, tânărul de ieri culege „buchet mare de margarete” şi se îndreaptă „cântând”, spre locul de întâlnire (Uitarea trudei). Vârsta şi relaţiile intime recreate în Urcuş sau coborâş, Romanţă sentimentală evocă melancolic o iubire trecută: „A fost un strop de veşnicie, / Din ce-ar fi trebuit să fie / Imortalizat poetic în vers, / În inimă şi cuget de neşters.”

Poemele: Joacă, Iubire şi venerare, Rătăcire posibilă (Fă-mă, dacă poţi, să uit / Ispita ce m-a despărţit...), împlinirea prin iubire ş.a. consemnează clipe şi trăiri sufleteşti, risipite de-a lungul anilor. „Har ceresc”, iubirea dăinuie prin vreme: „Strecurată prin albul ghioceilor de primăvara, / Prin roşul aprins al macilor de vară. / Prin crizantemele romaniţelor de toamnă” şi „imaculata nea” a iernii - dragostea picură mereu în suflet trăiri melancolice (Daruri tăinuite).

Prin contrast cu vârsta de acum, deseori, gândul se întoarce spre anotimpul tinereţii: „Deasupra destinelor şi a iubirilor deşarte, / Bem vinul trupurilor noastre frânte / Ofrande osândite gliilor flămânde.” (Sub masca artei)

Vocea poetului realizează imaginea iubirii de toate zilele, urcuşul şi căderea, extazul şi mâhnirea, cu speranţele adiacente. Însă ideile şi imaginile în care sunt încorporate nu sunt însufleţite totdeauna de trăirile interioare ale poetului. În asemenea situaţii, comenta G. Călinescu exemple similare - problema esenţială constă în a oferi gândirii discursive „materie” expresivă asemănătoare „cu o nuditate de verset biblic.”

 

3. Natura şi esenţa lirismului

 

La origine, poezia are o trăire sufletească, o emoţie, o senzaţie, o dramă subiectivă, o aspiraţie sau pasiune. Altfel spus, dezvăluie o vibraţie interioară la aspectele realităţii, o înfiorare, o emoţie pe care voirea lirică se străduieşte să o comunice. Spre deosebire de nepoet, poetul înnăscut imprimă expresie lirică afectivităţii.

A comunica liric o astfel de vibraţie înseamnă a imprima trăirilor sufleteşti individuale o valoare general umană. A face poezie lirică înseamnă nu numai a mărturisi o emoţie, un sentiment. Ci a izbuti să provoci, prin propria-ţi sensibilitate, trăiri similare în sufletul receptorului. Eul individual, specific făpturii umane, devine la poet un eu tipic şi universal.

Poezia lirică nu este un document al celor întâmplate poetului, al avatarurilor lui sentimentale. Dimpotrivă, ea creează o coincidenţă adâncă între mărturisirea îndrăgostitului şi reacţia afectivă a receptorului. Vocea care se confesează dezvăluie o umanitate posibilă, determină receptorul să se imagineze pe el însuşi în ipostaze lirice felurite. Emoţia provocată nu este reductibilă la o trăire anume. Este de natură revelatorie, înfiorarea descoperirii unei lumi posibile, în celălalt. În versurile lui Ioan Potop, vibraţia lirică este atenuată, prin detaşarea instanţei lirice de trăirile subiective. Emoţiile - se referea G. Călinescu la modul poetic „academic” - sunt tratate „în forma lor convenţională”.

 

4. Lirismul obiectiv

 

Poemul Sub clopote şi toacă, a cărui obiectivitate lirică se apropie de poemele lui G. Coşbuc, din Balade şi idile, este construit pe un climax descensiv, modalitate retorică a insistentei. Vocea poetului pleacă de la o imagine panoramică a unui tablou descriptiv şi coboară treptat spre un amănunt considerat revelator.

De la „curgerea limpede” a râului Putna şi imaginea panoramică a satelor cu toponimie străveche, vocea poetului restrânge constant peisajul la casele din cărămidă, la „ocupaţia de bază” a locuitorilor şi de aici, la rolul fiecărui membru al familiei în treburile gospodăriei. Bunica îngrijeşte orătăniile, mama „în cămară şi bucătărie”, tatăl, „prin cramă şi acareturi”, fiica „deretică în dormitoare, verandă”, fiul, „prin curte, lemnărie şi fânărie”. În „sezon”, toţi „prin vie, livadă, gospodărie". Duminica şi de sărbători, îşi deschid sufletul la „spovedanie şi Sf. împărtăşire”. Sătenii alcătuiesc o familie în care, „de la naştere până la înmormântare”, fiecare locuitor al comunităţii este ştiut „de orişicare”. În amurg, când la schitul Tarniţa bate clopotul şi toaca, „forfota şi treaba” sunt lăsate. Iar liniştea nopţii „coboară peste Măgură, Valea Putnei şi sat.”

Cu îdentică obiectivitate, ca într-o prelegere profesională, în Vigilenţa, Înainte şi după solstiţiu, poetul surprinde înfiorarea provocată de trecerea ireversibilă a timpului. În alte poeme, intuieşte poeticitatea elementelor primordiale, din care s-au format formele infinite ale universului. Chemarea florilor alpine şi Strejerii veacurilor se întorc spre valenţele poetice ale pământului. Pe identică latură categorială, evoca eternitatea apei în Iezere călătoare, Apa în curgerea creaţiei. Regresiunea marină: refluxul „mută magic ţărmul la mare depărtare.”

 

5. Proiecţia contemporaneităţii

 

În prefaţa la volumul anterior, Priviri în împrejurimi şi spre înălţimi, George Sârbu sesiza, cu îndreptăţire, transformarea trăirilor sufleteşti „în convingeri şi aspiraţii elementare de ordin social, naţional, spiritual, cu o convingere şi statornicie exemplare.”

Multe poeme au, într-adevăr, o distinctă curgere etică. Făptura umană „îşi frânează instinctele de animalitate”, datorită „normelor statornicite de societate / Şi a simţirii moralei din divinitate.” (Răspuns la stimul). Ideea revine în Atltudini şi tendinţe: „Eul bio-psihic-social / Tinde către omul ideal, / În sinea spiritului moral”. Faptă întru răsplată anunţă deosebirea dintre „actul moral ca fapt spiritual” şi „actul moral, maladiv, regresiv.” Poetul dezaprobă „răul invidiei”, dirijat „prin destine / Să se manifeste ispititor cu pâră / În schilodirea binelui prin ură” (Avertizare).

Idei similare şi modalităţi lingvistice asemănătoare sunt dezvoltate în alte poeme: Zborul curmat, scris în amintirea accidentului aviatic „MH 17, din 07-08-2014”, meditaţia inspirată de căldura globală (Creanga de sub picioare), ironia la adresa parlamentarilor care dau „legilor în vigoare câte un bobârnac” (Machiavelicul traseist). Poemele: Dorinţă arzătoare, Fără spovedanie, Iubirea şi împotrivirea, şi altele nemenţionate sunt construite pe structuri ideatice asemănătoare.

Poetul, membru al societăţii - afirma Wanenburger – „interiorizează imaginile mediului său cultural, le transformă în imagini personale, emite noi imagini”. Însă nu totdeauna, Ioan Potop transformă textele în imagini personalizate. Transferă accentul pe consemnarea lor obiectivă. Procedând astfel, renunţă la efortul de a regândi plasticitatea referenţialităţii.

 

6. Proiecţia interiorităţii

 

În Poarta, instanţa lirică descoperă valenţele rugăciunii, „fiorul care ne îndeamnă la smerenie”. Un glas „profund” conduce făptura „spre acea poartă.” Găsită, „să urcam în înţelepciune / Pe acea treaptă de rugăciune!”

Sufletul rămâne „energie unică”. El singur ştie „drumul / Luminii din vecie” (Mica energie vie). În Apelarea la ajutor, poetul imploră sprijinul divinităţii. Rugăciunea este rostită în două registre lexicale distincte. Primele trei solicitări, construite cu verbul „a apăra”, însoţit de formele atone ale pronumelui personal de persoana întâi plural „apără-ne” sintetizează ameninţările permanente la adresa colectivităţii.

Următoarele trei, edificate pe verbul „a feri”, cu acelaşi pronume în acuzativ: „apără-mă!” strâng doleanţele individuale. Organizată pe un climax descensiv, solicitarea coboară, în ultima strofă, spre evenimente aleatorii:

 

„Ferească-mă:

- de urmărirea roiului de albine,

- de bivolii fugind spre mine,

- de dulăii flămânzi şi furioşi,

- de lupii şi duşmanii fioroşi.”

 

Insignifianţa ce depăşeşte limitele impuse de logică provoacă totdeauna zâmbetul şi determină formularea unei judecăţi defavorabile. Vibrare „neschimbată în văpaia veşniciei”, poetul îşi îndreaptă gândul spre divinitate: „Orice s-ar întâmpla, voi fi de partea Ta!” (Ardere).

 

7. Intertextualitatea

 

Umbra lui Arghezi se apleacă peste poema Regretul: „Umblă cineva prin curte / Vrând să-mi aducă aminte...” Lexicul lui Ion Barbu, din Riga Crypto şi lapona Enigel: „Cântecul vieţii zice-l-aş / Aşa duios şi încetinel” revine în poema Înainte şi după solstiţiu, căzând în vorbirea comună: „Să mângâie sufletul niţel.”

Poemul Lupoaică tânără iubirea de Nichita Stănescu constituie suportul pe care se grefează În coardă de curcubee: „Iubirea ce ne-a sărit în faţă / Ne-a pictat din inimă roşeaţă.” În strofa a doua: „O primăvară aprinsă să ne-ajungă, / Sărind în cercuri mici de-a dura / De jur împrejur natura” - se decantează un ecou din Poveste sentimentală: „Cuvintele se roteau între noi / înainte şi înapoi / şi cu cât te iubeam mai mult, cu atât / repetam, într-un vârtej aproape nevăzut, / structura materiei de la-nceput.”

Sintagma: „două jucării stricate” din versurile: „...ne trăim neputinţele-n destin / Ca două jucării intrate în declin” (Mustăcioara ironică) - este reluată din poezia lui Topârceanu. Intertextualitatea dezvăluie o parte din lecturile poetului.

 

8. Limbajul

 

Cuminţenia pământului, sculptura lui Brâncuşi, analizată cândva de Constantin Noica, oferă privitorului două înfăţişări contrastive. Obrazul stâng şi aceeaşi parte ghemuita a corpului suprind o adolescentă aflată dincolo de civilizaţia umană. Obrazul drept, tăiat în marmură, are o altă linie facială. Primitivitatea iniţială cedează locul unui incipient proces de umanizare. Sculptura, în întregime, creează impresia unei făpturi care se străduieşte să se smulgă din informitate. O parte din versurile prezentului volum reflectă o similară disimetrie valorică: „Idei firave, tremurate, îngheţate”, arghezian „frământate, încălzite, discutate” - nu sunt - mărturiseşte poetul - suficient îmbrăcate în expresivitatea limbajului (îndemnul gândului).

Deşi elogiază Metafora, în poemul cu acelaşi titlu, pentru „cunoaştere sublimă şi misterioasă”, poetul atribuie rar semnificaţii analogice referenţialităţii preexistente. În Daruri tăinuite, termenul figurat al metaforei implicite absoarbe denotaţia sensului propriu, eliminându-l din vers: „Peste noi doi şi întreaga lume”, echinoxul toamnei „aşterne o mantie galbenă de lumină”.

Realizate prin complemente modale, comparaţiile înviorează, adesea, versul: „Terra, în soare, se oglindeşte / Ca o perlă albastră.” Sau: „Sub tâmple şi sprâncene-întunecate, / Analizez zilnic imagini îndurerate / Retrăite printre clipirile de gene / Ca năvăliri din vremuri grele...” Impulsul celestelor unde surprinde propria-i tehnică: „Haina înţelesului adânc al vorbirii / Vine tainic prin inimă şi gândire, / Din şi întru a eului simţire.” În solitudine, năzuieşte să impună „vigoare unui nou poem la dăinuire” (Destinul poemului) , visând eternitatea: „...emotiv, uimit, smerit / Aş vrea să urc pe-o rază-n infinit!”(Calea).

Aspiraţia este periodic reafirmată. Dar limbajul, ca un „masiv muntos, cu stiva de strate în cârcă” trimite deseori la adolescenta dăltuită în Cuminţenia pământului. Poemele nu se pot desprinde totdeauna din vâscozitatea materiei verbale.

 

9. Tranzitivitatea

 

În studiul Dubla intenţie a limbajului şi problema stilului, Tudor Vianu a demonstrat existenţa în limbajul uman a unei duble intenţii: una tranzitivă şi o alta intranzitivă. Prin cea din urmă, Vianu denumea exprimarea unui conţinut caracteristic limbajului artistic. Tranzitivitatea caracterizează limbajele funcţionale specializate. Dar, adaug, şi varianta standard a comunicării interpersonale.

În multe poeme, Ioan Potop, profesor de geologie, foloseşte limbajul specific profesiunii: „apă acidă”, „inel de magnitudine”, „particule protonice”, „game ultraviolete”, „razele X şi gama”... etc. Uneori, limbajul funcţional specializat alcătuieşte substanţa lexicală a enunţului: „Abundenţa ionilor şi anionilor bipolari / Asociaţi în straturi permanent moleculari...” Deseori, o strofă întreagă îşi extrage esenţa din sensurile denotative ale substantivelor: „...râurile de munte, popine ocolesc, / În cascade şi vâltori se prăvălesc, / Prin custuri şi meandre unduiesc...”

Încărcăturii denotative i se adaugă obstinaţia de a folosi constant rima. Nu este o greşeală. Eronată este construcţia aleatorie a versului, numai pentru a păstra sunetele similare la sfârşitul cuvintelor: „Să nu-ţi aminteşti nimic / Din gelozie mozaic”. Sau: „Talpa-mi muiată-n lut, / Fără să fi consumat năut, / După truda sunt năuc...”

Succesiunea substantivelor în genitiv: „în faţa primăverii tinereţii”, coliziunile silabice lipsite de eufonie, punctuaţia aleatorie diminuează literalitatea.

Curgerea simţirii în firea trăirii dezvăluie atracţia lui Ioan Potop spre literatură, descoperire târzie a înzestrării vocaţionale, destăinuită în Daruri tăinuite: „Darurile tăinuite în Har / Prin anotimpuri reverberează iar.”

Experienţa dobândită prin culegerile de versuri anterioare, căreia volumul de faţa îi dezvăluie dimensiunea zonelor tematice, Ioan Potop aspiră spre o creaţie superioară, În care originalitatea şi expresivitatea să se dizolve într-o condiţionare complementară.