Mărturisesc că, în ultima vreme, puţine cărţi mi-au oferit plăcerea lecturii şi a descoperirii unui talent în stare pură, senzaţie pe care am avut-o citind cele trei volume de proză cu tematică rurală, semnate de Victor Tecar. Trilogia formată din romanele Visul ca pedeapsă, (Biblioteca Judeţeană „Petre Dulfu”, Baia Mare, 2003), Visul ca iertare (Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2008) şi Visul ca ispită (Editura Gutinul, Baia Mare, 2013) oferă o lectură pasionantă şi surprinzătoare, cu atât mai mult cu cât autorul îmi era cu desăvârşire necunoscut. Din păcate, masiva sa trilogie s-a bucurat de puţine ecouri, situaţie paradoxală, explicabilă, în parte, prin statutul lui Victor Tecar de autor vieţuind în provincie, dar şi prin sistemul deficitar al receptării critice actuale.

Vigurosul prozator are el însuşi o biografie plină de meandre, de veritabil Jack London autohton. Din succinta notă biografică de pe coperta a patra a volumului Visul ca pedeapsă, constatăm că scriitorul, născut în satul Dealu Corbului, a rămas orfan încă de mic, fiind obligat să-şi facă studiile primare prin mai multe localităţi rurale pe unde a fost probabil ocrotit de rudele sale: Finteuşu Mare, Dealu Corbului, Coaş, Remecioara şi Berchezoaia. De abia ieşit de pe porţile şcolii gimnaziale, va fi obligat să se angajeze, în perioada 1955-1957, ca muncitor forestier. În 1961 reuşeşte să absolve o şcoală profesională şi să se angajeze ca mecanic de mină la Întreprinderea Minieră Săsar. În 1963 devine profesor suplinitor la Şcoala din Coaş. Spirit întreprinzător, într-o epocă ce a tolerat, pentru o scurtă perioadă, privatizarea micilor meseriaşi, îşi va deschide un atelier de dărăcit lână în satul natal, dar se pare că experienţa acesta nu a putut fi prelungită prea mult, ceea ce-l obligă pe tânărul Victor Tecar să se angajeze ca şofer pe un şantier de construcţii din Baia Mare.

Între timp, îşi termină liceul la seral, continuând să lucreze ca şofer, revizor tehnician, referent şi tehnician cu aprovizionarea. Toate aceste ipostaze profesionale i-au oferit lui Victor Tecar o vastă experienţă de viaţă, un bagaj de cunoştinţe pe care nu le găseşti în cărţi, autorul de mai târziu continuând să rămână un marginal al societăţii. Cele trei volume publicate după 1990 sunt dedicate ţăranilor dintr-un sat din zona Chioarului, cuprinzând în paginile lor reconstituirea unei perioade ce se întinde, după cum însuşi autorul precizează în nota introductivă a volumului Viaţa ca iertare, de la primii ani ai „colectivizării până la «lovitura de stat» din decembrie 89, aşa cum i-am cunoscut eu, cu necazurile, nevoile şi suferinţele lor”. Prin urmare, vigurosul prozator surprinde o lume pe care a cunoscut-o direct, dar romanul e mai mult decât o mărturie reportericească, autorul fiind capabil să construiască cu farmec istorii, să relateze drame din lumea satului, să sondeze psihologii şi să descrie geografia aridă a satului din Maramureş peste care se năpusteşte urgia istorică a comunismului.

Victor Tecar preia, în fond, o temă familiară a literaturii contemporane, cea a relaţiei ţăranului român cu o istorie potrivnică. Tema e prezentă şi la înaintaşi ca Marin Preda, Ion Lăncrănjan, Titus Popovici sau Augustin Buzura, dar unghiul viziunii e aici cu totul altul. Prozatorul de acum are desigur avantajul de a scrie într-o atmosferă neviciată de dogmele comuniste şi de căluşul cenzurii. Fresca socială pe care Victor Tecar o alcătuieşte, cu netăgăduit talent, reconstituie o epocă dramatică a istoriei naţionale, încă insuficient cunoscută, cu toate brutalităţile şi tertipurile aparatului de represiune şi propagandă prin care ţăranul a fost silit să renunţe la pământul său şi la inventarul agricol al gospodăriei sale în favoarea gospodăriilor colective alcătuite după model sovietic.

Procesul de spoliere a comunităţii rurale şi etapa de colectivizare a satului din Chioar sunt surprinse cu vigoare, autorul reţinând atitudini, mentalităţi şi comportamente tipice unei perioade istorice în care se exaltă „lupta de clasă”, lupta împotriva chiaburilor, precum şi toată gregara mitologie a activiştilor de partid ce năvălesc în atmosfera patriarhală a satului, însoţiţi de agenţii de Securitate, aflaţi de câţiva ani în zonă pentru a combate detaşamentele de partizani anticomunişti. Ei pătrund în gospodăriile ţărăneşti încercând să-i lămurească pe ţărani asupra „binefacerilor” noii orânduiri. „Lămurirea” se făcea prin diverse metode, de cele mai multe ori brutale, iar aceşti agenţi sunt de obicei figuri patibulare, recrutate din pleava morală a satelor sau dintre lumpenii oraşelor. Se remarcă dintre aceşti activişti ce terorizează satul figuri precum Bolşevicu – secretarul de partid, Maxim al Coşergarului, preşedinte al întovărăşirii agricole şi şeful de post Boaru, acesta din urmă fost băiat de prăvălie la un evreu din Chioar, ţigan după mamă, cu un tată necunoscut. Nu în ultimul rând se remarcă câteva personaje secundare, cum ar fi delatorii din sat (factorul poştal Onofrei şi Mihalca, gestionarul bufetului sătesc), Rapandula, Pulenciu, Cuţoaia, Puşcă-Sarca, Smintitul, Doruleţ, Sirop, Pişculiţă, Hleba şi Treişpe-lei, Urdă, Muta, Ponos, Drulea, Avram (noul şef al Ceapeului), Neamţu, ridicolul activist Kadler şi mulţi alţii, cu nume la fel de pitoreşti.

Invazia de activişti de la Sălnic e însoţită, ritualic, de caravana cinematografică ce prezintă invariabil filme de producţie sovietică, propagandistice. Filmele debutează de obicei cu jurnale de lung metraj ce prezintă înscrierile în gospodăria colectivă din alte regiuni, cu falsul entuziasm al unei minorităţi naţionale, date mereu ca exemplu de conştiinţă de clasă. Revenit în satul natal, Maxim explică, plin de cinism, consătenilor săi filozofia activiştilor: „De nu ştii îţi arătăm, de nu poţi te ajutăm, de nu vrei te obligăm!” Cei amintiţi nu sunt singurele personaje memorabile ale primului volum al trilogiei. Dintre victimele noului regim se numără Filimon Săcară şi tatăl său, permanent terorizaţi în urma furtului turmei lor de oi. În incapacitatea de a-şi plăti cotele de lână, familia e bănuită că şi-ar fi înstrăinat cu intenţie turma de mioare, tânărul Filimon şi tatăl său vor fi anchetaţi şi, în final, arestaţi, bătrânul Săcară fiind silit să se sinucidă, iar tânărul să se refugieze în munţi, asemenea numeroşilor partizani din zona de nord, urmăriţi şi lichidaţi fără milă de trupele sinistrei Securităţi. Activiştii se dovedesc unelte docile ale nomenclaturii de partid. Boaru, de pildă, transpune cu zel indicaţiile tovarăşului Gheorghe Gheorghiu-Dej de la Congresul al II-lea al partidului, care prevedea că „Nimicirea chiaburimii trebuie făcută cu toate forţele. Să le mărim impozitele, cotele, să-i îngrădim cu prestaţii şi amenzi!” Descoperim în acest Boaru un reprezentant tipic al nulităţilor ce parvin prin zelul cu care aplică dogmele comuniste. El e văzut de consătenii înspăimântaţi ca fiind „cel mai hapsân comunist din Sălnic”. „Născuţi din părinţi lipiţi pământului, cum îi plăcea lui să-şi înnobileze autobiografia, se făcuse stăpân pe gospodăria Săcărenilor, care pe timpul colectivizării au fost acuzaţi de sabotaj, arestaţi şi închişi…. Casa foştilor sabotori a luat foc şi feciorul Cuţoaiei, devenit unul din mai marii stăpâni ai zonei, îşi ridică pe locul ei o vilă cu două nivele.” Scriitorul realizează prin acest personaj tipologia activistului dur, fanatic, lipsit de scrupule, mărginit, executant fanatic al ordinelor partidului care pregătea, în ultimii ani, demolarea Sălnicului şi transferul sătenilor în noul centru civic de la Răpeni.

Atât primul volum cât şi cele care urmează sunt alcătuite caleidoscopic, autorul dând, pe rând, cuvântul personajelor sale care monologhează eliptic sau dialoghează prin sentinţe scurte, de un pitoresc violent. Scriitorul radiografiază o lume ce nu a depăşit încă ororile ultimului război mondial şi ale Dictatului de la Viena, iar unii bătrâni ai satului mai evocă încă episoade tragice ale revoluţiei de la 1848. E o umanitate cu o memorie vie, ce se conduce după cutume arhaice, primare. E limpede că prozatorul din Nord nu mai cultivă şabloanele dogmatice ale deceniului şase, mânuind cu măiestrie firele ficţiunii, cu numeroase întâmplări captivante, care scot în prim-plan personaje conturate succint, dar veridice ca psihologie.

Desigur, Victor Tecar beneficiază de cuceririle artei narative a înaintaşilor săi, integrând în strategiile discursului narativ modalităţile naraţiunii tradiţionale. Aşa cum s-a spus, proza noastră cu tematică rurală a hibridat tehnicile romanului modern cu oralitatea lui Ion Creangă. Atent la vocile personajelor sale, cărora le încredinţează funcţia de naratori, Victor Tecar apelează adeseori la tehnici insolite, cum ar fi cele ale romanului sud-american. Influenţa acestei proze se remarcă mai ales în scenele de realism magic, în care satul din Chioar e invadat de şoareci, altădată de şerpi, semnale ale unei realităţi care îşi pierde ritmurile fireşti sub presiunea teribilă, de coşmar, a istoriei.

Prin satul aflat sub teroare bântuie personaje stranii, cum ar fi Smintitul, un soi de proroc rural, ale cărui profeţii „toate s-au împlinit”, după cum remarcă un personaj: „Ne-a spus unde vor construi comuniştii grajdurile pentru animale? Ne-a spus! Ne-a spus că toate vitele or pieri, câte au mai rămas? De moartea viţeilor ce să mai zic?...Da ceia cu blocurile tot el ne-a spus-o: „Când a construi blocuri prin sate, femeile se vor îmbrăca bărbăteşte şi se vor tunde scurt iar la feciori o să le crească ţâţele, n-o să mai ştie lumea care-i fată şi care-i băiat…” Minunile, bizareriile unei epoci absurde, semnele ce indică o dereglare a mecanismului istoric sunt descrise în mai multe secvenţe ale trilogiei lui Victor Tecar. Animalele nasc monştri, pomii înfloresc a doua oară, şoarecii năvălesc „câtă frunză şi iarbă”. Se înmulţesc peste măsură şerpii şi păsările de pradă, vulpile şi aricii. Bătrânii din Sălnic se întreabă înspăimântaţi: ”Ce urmează? Mi-e şi frică să ies noaptea din casă. Trebuie să se întâmple ceva…”

Aceste apariţii ale unei naturi dereglate vor fi tălmăcite de straniul personaj Smintitul, „cel care prorocea pe vremea colectivizării”, ca fiind semne ce prevestesc prăbuşirea comunismului. Invazia „lighioanelor” şi apariţia diavolului în biserică (a cărei cruce se prăbuşeşte de pe acoperiş) sunt alte semne premonitorii ale unei schimbări sociale – aşa-zisa revoluţie din decembrie 1989, pe care prozatorul nu o vede nicidecum ca pe o revoluţie autentică, ci ca pe o schimbare socială tulbure, ca pe o veritabilă lovitură de stat ce nu prevesteşte nimic bun, după cum se petrec evenimentele în volumul al treilea al trilogiei, Visul ca ispită (2013). Ordinea firească a realităţii e dereglată inclusiv prin violenţa extremă cu care Securitatea împuşcă, nici măcar după un simulacru de judecată, doi ţărani la locul numit Întrehotară, situat între cele două sate, dintre care Sălnicul urma să fie demolat, conform planurilor scelerate ale „noii revoluţii agrare”. Evenimentele din decembrie 1989 produc o intensă emoţie şi revolte în Sălnic, sat aflat în pericolul de a dispărea sub buldozerele noii revoluţii agrare, ca urmare a sinistrelor planuri de sistematizare a satului. Aici marele talent de umorist al prozatorului îşi dă deplina măsură. Dar, spre lauda sa, prozatorul nu îşi restrânge interesul doar la perimetrul rural, el însoţindu-şi eroii la manifestările şi revoltele din Bucureşti sau din alte localităţi. Autorul descrie realist mişcările sociale din epoca de prăbuşire a comunismului, recurgând adeseori la informaţiile culese din ziare sau de la radio şi televiziune, reţinând episoadele teroriştilor, precum şi manevrele dubioase ale Frontului Salvării Naţionale, dar şi naşterea puzderiei de noi partide. Naraţiunea curge firesc, plină de vioiciune, mereu pigmentată de umor şi de ironie. Caricatura şi parodia se află la ea acasă.

Victor Tecar mânuieşte cu abilitate tehnicile prozei moderne, el depăşindu-şi cu mult condiţia de autodidact, dovedindu-se un scriitor matur, ce merită a fi citit şi cunoscut mai bine. Reputatul critic literar Gheorghe Glodeanu constată, cu justeţe, că „Literatura sa nu se naşte din livresc, ci dintr-o bogată experienţă de viaţă şi dintr-o forţă epică înnăscută. Scriitor realist prin excelenţă, romancierul devine martorul obiectiv a unui timp infernal, ceea ce explică atât înclinaţia sa spre radiografie socială, cît şi pentru investigaţia de factură psihologică, pentru tipologie. Cronică acidă a unei lumi absurde, cu o puternică încărcătură parodică, proza lui Victor Tecar reprezintă o alternativă la textualismul postmodern excesiv din ultimii ani”.

Prin consistentul realism de observaţie social-morală, romanele lui Victor Tecar, adunate acum sub sugestivul titlu Lupii Chioarului, sunt o apariţie importantă în proza ultimelor două decenii, iar activitatea de scriitor solitar, retras în provincia sa literară, trebuie urmărită cu atenţie, căci avem de a face cu un talent viguros şi autentic.