Pădurile, gorunii

 

Nu pot uita pădurile, gorunii,

Înalţii, fraţii mei de cruce!

La umbra lor, să mor m-aş duce

Când ninge străveziu omătul lunii

Şi blândele, tăcute căprioare

Sfioasele surori în luminişuri

La fiece mişcare din tufişuri

Cu botu-n sus, ascultă temătoare

 

Apoi, acele dimineţi prelinse

Ca o mătase albă şi subţire.

Le sunt pe veci pierdutul mire,

Cu braţele spre depărtări întinse...

 

Stau tot mai singur

             lui Ion Frunzetti

 

În neagra, făr de sfârşit poveste

Stau tot mai singur, gârbovit în mine.

Doar dorul după forme cristaline

Mă poartă seara peste culmi agreste

 

Spre larguri fără margini, mai senine,

Rătăcitoare păsări zboară peste

Înalte, de lumină ninse, creste

Şi se tot pierd pe albele coline

 

Şi totuşi, printre jucării mărunte

Nepământeanul cânt de lut şi soare

E clar ca dimineţile de munte

 

Şi albă, printre lucruri trecătoare

De-a pururea, iubirea ta e punte

Spre pure simetrii nemuritoare...

 

Ars poetica

 

Aici e numai luptă aspră pentru soare,

În fiecare lacrimă din vis se zbate

Chemarea înălţimilor nemuritoare

Şi frica tot mai mare de singurătate

 

În fiecare strigăt arde o dorinţă

De împlinire nefirească şi lumină,

De ridicare peste propria fiinţă

Şi de cunoaştere înaltă, cristalină.

 

Spre altceva o fugă crudă ne frământă

Şi rătăcim adesea singuri printre gânduri.

E rugăciunea cea mai pură şi mai sfântă

Tăcuta aplecare seara peste rânduri.

Ispitele pământului rămân departe

Şi numai cerul, enigmaticul, ne cheamă.

Pe albe cărărui pornim, ce duc spre moarte

Cum am porni spre înviere, fără teamă.

 

Că nu dorita linişte ne preocupă

Ci numai truda de-a ne înălţa spre ea;

Nu ceea ce avem în noi, ci goana după

Necunoscutul ce nicicând nu-l vom avea.

 

Şi ne atrage nemurirea din cuvinte

Nu pentru ceea ce prin ea în vremi vor fi

Ci numai pentru frământările prea sfinte

Şi bucuria unică de-a le râvni.

 

Cântec pentru mâine

 

Mâine, mâine...

Voi simţi din nou că ochiul înviat stăpân e

Pe florile de vis şi de viaţă

Pe oile de gând cu lâna creaţă

Pe cerul basmelor bătrâne, cu luceferi noi

Pe cântecul cântat în file şi-n cimpoi

Pe toate grisurile de azur şi de avânt

Pe toate zările care-azi departe sunt.

 

Mâine, mâine

Iarăşi voi muşca viaţa ca o pâine

Caldă într-o zi de vară;

Voi privi cum sufletul cuminecat cu cerul ară

Câmpurile traiului, cu plug de zile

Şi mă voi mira ce bun azil e

Inima întinerită, pentru sângele muşcatelor din geam

Şi pentru cântecul mângâietor ca un balsam

 

Mâine, mâine...

Va râde primăvara peste rânduri, peste mine

Mai albă ca o zi de Paşti sau de Rusalii

Mai plină de porniri cereşti, ca un buchet de dalii...

Şi toate merele avântului visat, necoapte azi,

Tot murmurul pe care luna îl aude printre brazi

Tot aurul ce arde dimineaţa în bulgării de rouă

Vor împleti cămaşă sufletului meu pentru viaţă nouă

 

Înviere

 

Au început în mine iar să are

Strălucitoare pluguri de lumină;

Şi iar ograda gândului mi-e plină

De brazde aurite-n praf de soare

 

Îmi cântă-n alba inimii grădină

Atâtea ciocârlii pierdute-n zare;

Şi-mi înfloresc pe margini de cărare

În vers, atâtea tufe de sulcină.

 

Iar mi-au ieşit pe porţile de minte,

În însorita inimii câmpie

Viţeii tăinuitelor cuvinte.

 

Să-mi pască-n rime alba primăvară

Şi să mi-o rumege în poezie

La mine azi atâtea pluguri ară...

Ion ŞIUGARIU

 

Născut la 6 iunie 1914 în Băiţa, Maramureş.

Căzut în luptă la 1 febr 1945 la Polhera, Pribrezna,

Cehoslovacia.

Volume:

Trecere prin alba poartă, Ed. Librăriei Pavel Suru, Buc, 1938;

Paradisul peregrinar, Colecţia „Meşterul Manole”, Buc. 1942;

Ţara de foc, Colecţia „Meşterul Manole”, Buc. 1943;

Carnetele unui poet căzut în război (postum), Buc, 1968

Sete de ceruri, Ed. Ion Dumitru Verlag, Munchen, 1985.