Hobbes a fost primul englez care a combătut cu ajutorul uneltelor intelectuale conceptul de fantezie creatoare. El își declară nemulțumirea față de teoria curentă și tradițională a pasiunilor și afectelor, ca și propria-i ambiție de a fi primul care să vorbească în chip rațional despre acest subiect.
Discutând despre procesele mentale, spune el, oamenii folosesc multe cuvinte și nu lămuresc nimic. Ei spun că "simțurile primesc speciile lucrurilor și le predau simțului comun, simțul comun le predă fanteziei, iar fantezia memoriei, și memoria judecății, ca o înmânare de lucruri de la unul la celălalt". Mintea logică a lui Hobbes s-a revoltat împotriva acestei imagini a vieții mentale ca o joacă de-a trocul dintre niște afaceriști mărunți în creier. Propria sa expunere despre fantezie se detașează numai pe jumătate de alegorie și tradiție, dar încercarea lui de-a încadra "situația dezordonată" a poetului în schema ordonată a filosofiei sale mecaniciste constituie o încercare interesantă prin cutezanța cu care îmbină și reconciliază niște aparente incompatibilități.
Căutând să introducă ordine în haosul psihologic, Hobbes s-a bizuit pe postulatul întregii sale filosofii și anume că în realitate nu există nimic altceva decât materie și mișcare și că toată filosofia nu este, ideal vorbind, decât adunare și scădere.
Senzația este o mișcare receptată din exterior; formarea de către noi a unor imagini pornind de la senzație este o contrapresiune ori o mișcare către exterior.
Memoria este un depozit al rămășițelor de mișcări iar în amestecul dintre memorie și noile impresii, vechiul aderă la nou. Pierderea vivacității prin amortizarea balansului mișcării originare preface imaginile în cazuri de decădere mentală: vibrații pasive, palide și muribunde. Mișcările dinăuntrul nostru pot fi adunate, scăzute, înmulțite și împărțite. Naratorul, actorul sau dramaturgul "își combină imaginea propriei sale persoane cu imaginea acțiunilor altui om, ca atunci când un om se imaginează pe sine un Hercule sau un Alexandru". Când nu se produc noi vibrații prin impactul unui obiect exterior, în minte nu se naște nimic nou "afară de cazul când preferăm să numim nou ceea ce este combinat din vibrații vechi, ca de pildă o himeră, un munte de aur și altele asemenea". Visele rezultă din mișcări mixte în interiorul organismului. O mișcare constantă ori o impresie originară puternică poate deveni o mișcare sau o pasiune directoare sau determinantă. Mișcările se produc în "șiruri" și astfel alcătuiesc gândirea sau fantezia coerentă.
Cum este oare cu putință atunci ca Hobbes, cu o viziune atât de mecanică asupra operațiunilor minții, să aducă o contribuție constructivă și originală despre natura fanteziei poetului? Un răspuns este și acela că el a amplificat funcția fanteziei mai degrabă atribuindu-i în chip fragmentar rosturi pe care mecanismul ei fundamental cu greu le-ar putea îndeplini, și care reluau alegorizarea tradițională a facultății spirituale, decât printr-o teorie a psihicului cu care o considerație apreciativă asupra imaginației creatoare este adevărat consubstanțială. În diferite rânduri, Hobbes include în tărâmul fanteziei forța motrice a pasiunilor, facultatea ordonatoare a judecății și filosofiei ca și elevația și iuțeala nativă a unui temperament înzestrat.