Cu toate că era dimineață, soarele apăruse mult mai repede pe cer și în strălucirea lui ardea acolo sus așa de intens ca și când n-o mai făcuse de multă vreme. Pe drept cuvânt, aș fi putut crede că această zi din iulie ar putea fi cea mai fierbinte zi din întreaga vară. Cerul curat și limpede se anunța mai puțin albastru, pe undeva, un albastru diluat de razele ascuțite ale acestui soare voluntar care nu permitea apariția niciunui nor, oricât de mic, pe vastul necuprins al cerului.

Într-o asemenea zi de vară, undeva prin vara anului 1978, ne-am pregătit, împreună cu soția și cu fetița noastră de 2 ani și jumătate, să pornim la drum spre mare, spre litoralul romanesc. Da, spre litoralul românesc deoarece pe vremea aceea nici nu puteam visa la gândul ieșirii din țară pentru vacanțe pe alte plaje de vis ale Europei sau ale lumii. Era bine și așa deoarece litoralul romanesc era modern, bine îngrijit și cu servicii ireproșabile. Apoi, până acolo, aveam ce admira în peisajul mioritic al țării, atât de variat și de frumos colorat.

 

Ne-am înghesuit bagajele în autoturismul personal DACIA 1100, iubita noastră mașinuță pe care ne-am procurat-o cu calculate sacrificii, de culoare gri petrol, (mașinuță pe care fetița noastră o numea "DACIA MIE SUTĂ" de culoare "abatori"), bagaje diverse, mâncare pentru drum, legume (roșii, castraveți, ceapă), fructe, toate din gradina noastră (locuiam la casă cu curte), slănină, un borcan de cinci litri cu costițe și cârnați în untură și așa mai departe.

Porneam pe cont propriu. Salariul nostru de profesori nu ne permitea luxul de a cumpăra bilete de cazare cu tot confortul într-una dintre stațiunile moderne de pe litoral. Nu tocmai pentru faptul că era mic. În comparație cu al altor colegi, salariul nostru era destul de frumușel (direct coordonator fiind, aveamo indemnizație de conducere destul de frumoasă), dar cumulat, al meu și al soției ajungea pe undeva la limita punctului prin care aveam dreptul să cerem un bilet gratuit pentru familiști prin sindicat. Oricum, numărul acestor bilete repartizate pe învățământ la nivel județean era foarte mic.

În perioada premergătoare plecării noastre la mare am făcut economie serioasă la benzină. Uitasem să spun că eram în perioada în care primeam benzina raționalizată pe cartelă, 20 litri pe lună. Am făcut rezerve cum am putut și am reușit să plecăm de acasă cu rezervorul aproape plin și cu 10 litri rezervă într-o canistră metalică, așa pentru orice eventualitate, o canistră din tablă groasă, etanș închisă, pe care am dobândit-o de la vecinul meu care nu avea mașină, în schimbul unei alte canistre noi din plastic, de aceleași dimensiuni, cumpărată din comerț. Canistra cu pricina era o canistră de fabricație germană din perioada celui de-al doilea război mondial. Nu știu cum a ajuns în posesia vecinului și de fapt nici nu mă interesa. Am curățit-o și i-am dat un strat de vopsea de ciocan pentru a ascunde cât de cât aparențele. Aveam distanță mare până la Mangalia, de aici din inima Ardealului, circa 700 km, pe drumurile de atunci.

Uitasem să spun. Mergeam la o destinație anume, acolo în Mangalia, la familia unui tătar, pe nume Demir, care lucra noaptea ca paznic pe la CFR, și care avea casa, nu departe de gara Mangalia, destul de aproape de plajă. Dimineața, gazda noastră aștepta la intrarea în Constanța, la intersecția cu șoseaua spre Mangalia, la marginea drumului, cu un carton în mână, cu inscrisul "OFER CAZARE ÎN MANGALIA", urmărind mașinile care veneau din alte județe. Așa l-am întâlnit noi cu câțiva ani în urmă, pe domnul Demir, când ne-am dus prima dată la mare pe cont propriu. Am oprit, am discutat, l-am înghesuit în mașină și ne-am dus la el acasă, în Mangalia.

Așa cum spuneam și mai sus, gazda noastră locuia peste calea ferată, peste triajul de linii din gara Mangalia, undeva pe o stradă liniștită, urcând câteva sute de metri, o stradă cu castani, într-o zonă cu profund iz balcanic. Casa la curte avea un pridvor din care se pătrundea în 4 camere mici, standard, pentru închiriat. Pe coridorul respectiv era un frigider în care puteam păstra mâncarea. Toaleta și baia erau afară în curte, la comun. Familia locuia în aceeași curte într-o anexă separată și avea doi copii. O fată, LEMAN, căsătorită, care lucra undeva în oraș la o întreprindere locală și care se îmbrăca modern și venea din când în când pe la mama ei, uneori împreună cu soțul, și un băiat, ERDUAN, care locuia cu părinții și era elev în ultimul an de liceu. Era perioada în care băieții purtau plete. Ne ruga pe noi, mama băiatului, gazda tătăroaică, care niciodată nu a părăsit singură curtea casei, dincolo de gardul de la stradă (ne spune dânsa), să discutăm cu băiatul și să-l convingem cumva să se tundă. An de an, când mergeam la mare, trimiteam din timp o carte poștală la adresa respectivă și le spuneam data când vom sosi, iar dânșii ne păstrau una dintre camere. Așa am procedat și de data aceasta.

Am pornit de acasă de dimineață, într-o atmosferă de voie bună, într-o asemenea zi toridă de vară, îmbrăcați sumar deoarece nu era nicio adiere de vânt, nicio boare, totul era încremenit în așa fel încât te speria, oarecum, starea respectivă. Opream din când în când mașina la umbră pentru a se mai răci motorul încins și el. La fel de speriat, spuneam, era și vântul, care nu avea curajul necesar să-și arate chipul răcoros nici măcar o clipă. Încerca din când în când să adie ușor, fără a avea puterea necesară să se lupte cu soarele atotputernic. Atunci când își făcea simțită prezența, răsuflarea sa era foarte fierbinte. Eram nevoiți să călătorim cu geamurile deschise, ale mașinii, pentru a produce o atmosferă cât de cât confortabilă în mașină, iar boarea obținută astfel, se juca plăcut cu fețele noastre.

În alți ani, când mergeam la mare sau în Delta Dunării, treceam Dunărea cu bacul pe la Tulcea spre suburbia Tudor Vladimirescu, aflată chiar spre drumul spre Sulina sau spre localitățile costiere din zonă, admirând printre copacii de pe mal, minunatele ostroave de sălcii și trestii, cu mulți nuferi, sau pe la Brăila, poposind peste noapte dincolo de Dunăre la hanul Măcin.

Acum ne-am îndreptat în premieră spre traversarea Dunării pe la Giurgeni - Vadul Oii, peste podul rutier care era o splendidă realizare arhitecturală la vremea aceea, pod care ne-a uimit și pe care l-am traversat cu emoție, urmărind peisajul din jur, mirificul peisaj. Construcția podului a fost realizată în perioada august 1966-decembrie 1970 și traversând Dunărea lega și leagă comuna Giurgeni, județul Ialomița, de localitatea Vadul Oii, județul Constanța, pe DN2A. Traversarea podului costa pe atunci 16 lei pentru autoturisme.

Și înainte de intrarea pe pod și după ieșirea de pe pod stăteau la marginea drumului pescari localnici cu pești expuși pentru vânzare.

După traversarea Dunării, ne-am oprit pentru odihnă și pentru popas peste noapte la Popasul Hanul Morii, aflat la circa 20 km de podul Giurgeni - Vadul Oii, pe drumul ce leagă comuna Giurgeni de Cernavodă, un punct de reper frecventat des de turiștii care tranzitau zona Dunării.

A doua zi, de dimineață, cu bateriile încărcate, ne-am îndreptat spre mare, urmărind natura din jur, care se schimba treptat, trecând de la un peisaj verde și deluros la câmpii întinse și la un aerul cald și sărat al Bărăganului și al Dobrogei, lăsând în urmă dealurile line, văile verzi, copacii mulți și casele mici, privind din mersul mașinii lanurile mari de grâu galben și de floarea-soarelui sub un cer deosebit de curat. Aerul devenea din ce în ce mai cald și mai uscat pe măsură ce avansam spre est, iar cerul căpăta o nuanță de albastru intens, fără umbra munților. O adiere fină cu miros de sare și o umezeală plăcută ne anunță că marea cea mare se apropie.

După ce am ajuns în Mangalia și ne-am instalat în camera pe care familia de tătari ne-au rezervat-o și ne-au pus-o acum la dispoziție, am parcat mașina afară în stradă, în perimetrul gradului aferent proprietății, la umbra unui castan bătrân, îmbrăcând-o cu husa realizată și cusută acasă de un vecin croitor, husă pe care am imprimat cu vopsea albă județul și numărul mașinii, am făcut cunoștință cu vecinii noștri de cameră, care sosiseră cu câteva ore mai devreme, o familie drăguță din Iași, amândoi ingineri, care aveau și ei un copil, un băiețel cuminte și dolofan, de vârsta fetiței noastre, familie cu care ne-am înțeles de minune, mergând împreună la plajă.

În aceeași zi, după masă, lăsându-mi familia să se odihnească, am scos husa de pe mașină și am ieșit în oraș, în recunoaștere, parcurgând invers ruta de intrare în Mangalia, deoarece la venire am observat existența unei stații de benzină care servea combustibil fără cartelă, zicându-mi să-mi încerc și eu norocul, în ideea că poate voi putea face plinul rezervorului pentru întoarcerea acasă, fără să fac apel la canistra strategică de rezervă. Am tras mașina la pompă și i-am spus angajatului de la benzinărie că trebuie să mă întorc acasă, departe, la circa 700 km și nu am suficientă benzină, motiv pentru care îl rog, dacă se poate, să-mi facă plinul. Benzinarul m-a privit zâmbind, spunându-mi:

— Nu vă faceți probleme. Noi, aici, pe coasta Mării Negre, avem dispoziție să aprovizionăm cu combustibil, fără cartelă, toate autoturismele din țară care vin la mare, în scopul susținerii turismului de sezon pe litoralul românesc.

— Mă bucur foarte mult!, am spus eu, pe undeva uimit de ceea ce auzeam și liniștindu-mă la gândul că voi avea combustibilul suficient reîntoarcerii spre casă.

— Atunci când am pornit spre mare, nu știam lucrul acesta și nici nu m-am gândit să întreb pe cineva, în stânga sau în dreapta, pentru a mă informa, motiv pentru care am economisit rația lunară de benzină pe cartelă pentru a ajunge aici.

— Nici nu aveați de unde afla pentru că și noi am primit recent dispoziția aceasta.

— Atunci vă rog să-mi faceți plinul, pentru a nu avea emoții în drumul spre casă.

— Sigur că da! Bani să aveți! Noi avem benzină în permanență.

Era ieftină benzina pe vremea aceea, cu toate că se scumpise, de la 1,50 lei la 2,00 lei litrul, iar numărul autoturismelor pe atunci era infim față de ce avem acum.

Am reușit să umplu rezervorul și m-am reîntors mulțumit la familia de tătari, parcând mașina în același loc, repunând vestita mea husă pe ea, găsindu-mi soția și fetița, împreună cu familia din Iași stând de vorbă, afară în curte, cu doamna gazdă, în jurul unui foc făcut la o instalație improvizată, foc la care gazda fierbea ceva și le povestea cu patos câte ceva din interesantele lor obiceiuri la care țineau cu sfințenie. M-am alăturat și eu acestei atmosfere calde și blânde cu miros de lemn ars și cu cer înstelat, în jurul focului care, pe sfârșite fiind, mai pâlpâia din când în când prin ultimele lui pale de foc emanând o lumină galbenă care dansa domol pe fețele celor din jur care ascultau cuprinși de farmec ceea ce povestea gazda.

Copiilor li se făcuse somn, motiv pentru care ne-am retras în camerele noastre, nu înainte de a ciuguli ceva frugal la măsuța din pridvorul casei împreună cu vecinii de cameră.

În capătul coridorului era un aragaz simplu pe care îl puteam folosi la nevoie. Și chiar îl foloseam pentru că dimineața și seara dejunam și cinam acasă din proviziile aduse cu noi iar prânzul îl serveam la restaurant, masă caldă în fiecare zi, alegându-ne meniul dorit.

După ce ne-am retras în cameră și ne-am pregătit pentru culcare, stingând lumina, am fost surprinși de palele luminoase ale farului din port care se roteau în întunericul negru al nopții creând spații simetrice de clar-obscur, de lumină și întuneric peste noaptea orașului și peste întinderea negru-albastră a mării, uneori, când marea se învolbura, lumina farului era însoțită de semnalele sonore ale sirenei. La început am fost deranjați de lucrul acesta, apoi ne-am obișnuit, socotindu-l drept un element colorat al decorului maritim nocturn.

Mergând la plaja mare din Mangalia, la capătul sudic al acesteia se afla un dig bine întreținut în perioada aceea, care înainta în mare câteva sute de metri și la capătul căruia se afla și se află încă un far despre care se spunea că a fost construit în secolul al XIII-lea de negustorii genovezi ajunși la Callatis, vechea denumire a Mangaliei. Construcția se pare că a dispărut ulterior, fiind înghițită de înaintarea spre uscat a apelor mării, dar referințele s-au păstrat în istorie. Totuși, la Mangalia a fost construit un nou far al Armatei Române, în anul 1958, o adevărată bijuterie arhitectonică, care, după circa șase ani și-a pierdut utilitatea, rămânând doar un simbol al orașului. În zidurile construcției au apărut crăpături, iar vopseaua s-a coșcovit. Lentila uriașă care genera lumina puternică a fost scoasă din turn și transportată la Muzeul Național al Marinei Române din Constanța. Am aflat cu bucurie faptul că în anul 2018, acest monument a fost renovat.

Am făcut această introducere documentându-mă, amintindu-mi de momentul în care, împreună cu soția și cu fetița am pășit prima dată pe digul respectiv, înaintând spre farul cu pricina din capătul digului, profitând din plin de aerul sărat al mării. Cupola din vârful farului atrăgea atenția la modul ostentativ. Pe vremea aceea, la televiziunea română, programul filmelor era plin cu filme sovietice cu subiecte din al doilea război mondial, filme cu soldați ruși și germani, lucru pe care îl știa și Roxana, fetița noastră, motiv pentru care, înaintând pe dig spre far, văzând cupola acestuia, mi-a adresat următoarea întrebare, spre amuzamentul turiștilor din jur:

— Tată, ce-i aia sus, acolo, ca o pălărie de neamț? Cupola farului chiar semăna în linii mari cu casca unui soldat german din filmele TV. M-a surprins puterea de percepere și de asimilare a imaginii de către un copil de 2 ani și jumătate, metafora făcută de ea m-a impresionat adânc. Sigur că da. I-am dat toate explicațiile de care dispunem la vremea respectivă.

În fiecare dimineață, mergeam împreună la plajă, noi, cele două familii împreună cu copilașii noștri. Până atunci, fetița noastră nu a mai avut ocazia să petreacă atâta timp împreună cu un alt copilaș de aceeași vârstă și mai ales de sex diferit, motiv pentru care, bănuiesc, pentru început, păstra o anumită distanță față de acesta, observându-l oarecum pe furiș, cu toate că noi, părinții încercam să-i apropiem și să-i facem să se joace împreună. Ceea ce m-a surprins la modul negativ a fost faptul că regulat, fetița noastră îl lovea la modul repetat cu piciorușul în fundic pe băiețel, fără vreun motiv anume, cu toate că mergeau în fața noastră și cu toate că îi atrăgeam serios atenția că nu este frumos și că nu îi este permis să facă asemenea gesturi urâte. Pur și simplu, fetița noastră era pe undeva încântată de isprava ei, vazând poate și faptul că băiețelul, fire docilă fiind, nu ripostează, în afară de faptul că din când în când, suportând cu stoicism, repeta:

— Roxana, ti rog matali!

În zilele următoare, o luam eu de mânuță pe fetiță și o urcam pe un parapet de beton de circa 50 cm care străjuia spațiul verde paralel cu aleea pe care coboram la plajă, ținând-o de mânuță și atrăgându-i astfel atenția în altă parte. Se pare că acest mod de coborâre îi provoca o anumită stare de satisfacție știind că băiețelul o privește. Mi-am dat seama de lucrul acesta observând privirile pe care i le arunca pe ascuns băiețelului.

În facultate am studiat două semestre întregi psihologia copilului sugar și preșcolar, știind că la o asemenea vârstă, o fetiță și un băiețel de doi ani și jumătate interacționează cel mai des prin joc paralel, imitare și explorarea senzorială, jucându-se aproape unul de celălalt fără să coopereze direct, testându-și fiecare limitele și începând să observe diferențele fizice și sociale dintre ei.

Ajunși pe plajă, au început timid să se joace, dar atenție, un joc paralel, fiecare instalându-se în propria lume, privindu-se pe furiș, furându-și unul altuia jucăriile sau imitându-se reciproc, într-un fel de egocentrism, neînțelegând încă perspectiva celuilalt, conceptul de "al meu" fiind dominant, fapt care ar putea conduce la mici conflicte, ceea ce din fericire nu s-a întâmplat direct acolo pe plajă, excepție făcând drumul coborârii la plajă.

Tatăl copilașului, colegul nostru de cazare, inginerul din Iași, nu știa să înoate, motiv pentru care se bălăcea în apa sărată a mării aproape la mal. Uneori mergeam cu dânsul la coadă la bere pentru noi, bărbații, și la înghețată pentru copii și doamne. Eu știam bine să înot, încă de copil, crescând pe malul Târnavelor Unite, motiv pentru care am intrat în mare și am început să înot înspre barca celor doi salvamari care se afla la câțiva metri dincolo de geamandure. M-am apropiat de barca lor, fără ca aceștia să mă observe, concentrați fiind la jocul de cărți pe care-l jucau. M-am apropiat de barca lor, sprijinându-mă cu mâinile de marginea bărcii, salutându-i și urmărind câtva timp jocul lor, familiarizându-mă cu ei și ei cu mine, convinși fiind că știu să înot și că nu vor fi probleme.

Marea era calmă și apa caldă. Am mai înotat și altădată în mare. Dar acum, am simțit ceva interesant și anume faptul că înotul în largul mării este o interesantă experiență de libertate pură, o eliberare definită de albastrul nesfârșit al apei, de căldura soarelui și de liniștea absolută a orizontului.

Înaintam alene în larg, păcălindu-i pe cei doi salvamari din barcă, cucerit de soarele strălucitor care trimitea din belșug razele sale aurii ca să danseze pe suprafața blândă a apei. Acolo în larg, pentru că fără să-mi dau seama, fermecat de valurile mici și sclipitoare în mii de diamante argintii sub cerul complet curat, m-am îndepărtat destul de bine de mal. Vedeam plaja departe și mulțimea de turiști de pe plajă la dimensiunile unor pitici. Atunci mi-am zis în sinea mea că ajunge. Dar, peisajul și coloristica apei mării, care se schimba mereu, de la acel verde-turcoaz aproape de mal, la un albastru-închis și profund în larg, m-a fermecat, pur și simplu, din nou, simțind cum apa caldă și mătăsoasă îmi mângâia pielea și-mi susținea corpul atletic fără niciun fel de efort.

Am făcut pluta, pentru a mă odihni înainte de întoarcere, simțind cum mirosul de sare și de alge umpleau aerul proaspăt, cu fiecare respirație adâncă. Acolo, singur, întins undeva între apă și cer, am simțit din plin o liniște sufletească și o eliberare de sine, de toate gândurile negative și de toată oboseala acumulate peste an, uitând și de răul strâns inevitabil în mine, înălțându-mă pentru o fracțiune de secundă, acolo sus, sus de tot, în sfera ficțiunii ideale, în tainele înalte ale poeziei și ale creației, acolo unde totul este posibil, umplându-mi sufletul cu liniște și pace, o liniște adâncă creată în jurul meu, o liniște spartă doar, din când în când, de sunetul ritmat al valurilor care-mi mângâiau calm și plăcut trupul.

Mi-am zis că ar fi vremea să mă reîntorc, dar orizontul larg care unea cerul cu marea într-o singură linie albastră fără nicio urmă de mal, păsările albe care pluteau sus pe cer, urmărind de sus mișcarea liniștită a valurilor și acel sentiment de pace totală, departe de agitația de pe plajă m-au făcut să mai stau puțin, până când un puternic curent marin cu apă caldă și mai puțin caldă m-a atins lateral, sucindu-mă și atrăgându-mă într-o singură direcție, concomitent cu resturile albastre ale unei vâsle rupte în cine știe ce împrejurări, m-au speriat destul de bine făcându-mă să hotărăsc instant reîntoarcerea.

Panicat fiind, am reușit cu greu să mă smulg din ghearele acelui curent și să înot în forță spre mal. Am obosit. Drumul înapoi era mult mai dificil. Valurile mă loveau în bărbie și îmi frânau înaintarea. Dacă inițial ele m-au ajutat făcându-mă să mă deplasez ușor, acum ele îmi frânau întoarcerea, făcându-mă să consum mai multă energie. Greșeala mea a fost aceea că atunci când am plecat de lângă barca salvamarilor nu am luat în calcul lucrul acesta. Înaintam încet spre mal, alternând stilurile de înot și făcând pauze în poziția pluta, destul de des, pentru a mă odihni. Văzând că distanța dintre mine și plajă începe să scadă, am început să prind curaj și să mă liniștesc, recăpătându-mi calmul, lăsându-mă în voia valurilor, neforțând sosirea directă, perpendiculară pe plajă, amintindu-mi de un sfat pe care regretatul meu tată mi l-a dat pe vremea când eram copil, acela că aflându-mă într-o asemenea situație, să nu forțez și să mă las mânat de val ieșind în aval de mal, important fiind scopul ajungerii la un liman.

Încetul cu încetul am ajuns la plajă, cu câteva sute de metri mai departe, undeva pe plaja mică de la Mangalia, în vecinătatea clădirii sanatoriului. M-am așezat pe nisip, la marginea apei, simțindu-mă ca un naufragiat treaz. Am stat câteva minute să mă odihnesc și am pornit pe marginea plajei căutând locul în care erau ai mei, sperând ca aceștia să nu se fi alarmat văzând dispariția mea.

Înaintam pe nisipul răcoros și umed de la marginea apei, căutând cu privirea prin mulțimea de turiști dezbrăcați întinși pe cearceafuri, niște repere, urmărind bunăoară terasa de la care am cumpărat bere și înghețată, terasă pe care am aflat-o, liniștindu-mă, știind că la proximă distanță de aceasta îi voi afla pe cei din tabăra mea, ceea ce s-a și întâmplat. Mă dojeneam singur pentru prostia mea, zicându-mi că n-o să mai repet această experiență niciodată. Îmi făcea impresia că am lipsit mult timp, dar în realitate, toată pățania mea a durat câteva zeci de minute. Am hotărât să nu le spun nimic de ceea ce am pățit și că m-am plimbat pe malul apei căutând scoici și admirând peisajul. Ai mei stăteau liniștiți, nebănuind nimic, spre bucuria mea.

Ne-am continuat pe mai departe programul de plajă și de bălăceală în apa de la mal și încetul cu încetul, copiii au început să dea semne de oboseală și de foame, motiv pentru care am stabilit, împreună cu soția, să întrerupem programul de pe plajă și să mergem undeva să servim prânzul și-apoi să ne retragem în camera noastră pentru odihnă. De fapt încercam și un fel de protecție împotriva razelor solare, nedorind să facem exces încă din prima zi. Cu toate aceste măsuri de protecție, cu toată crema cu care ne-am uns, am avut ceva de tras seara, fiind mult mai atenți în zilele următoare.

Familia din Iași, vecinii noștri de cameră, au spus că ei se vor duce direct în cameră și vor prânzi din mâncarea rămasă.

Ne-am strâns lucrurile și am pornit încet spre restaurantul la care aveam să servim masa, restaurant pe care l-am ochit încă de dimineață și care se afla undeva în spatele gării din Mangalia, pe malul mării.

Am intrat în incinta restaurantului și am optat pentru o masă așezată, împreună cu alte câteva, pe terasa restaurantului.

În așteptarea sosirii meniului, ne-am lăsat fermecați de atmosfera prânzului pe litoral, relaxându-ne în briza mării și în sunetul valurilor, pe fondul unei agitații plăcute specifice restaurantului și a mirosurilor îmbietoare ale mâncării pregătite. Terasa era dominată de lumina caldă a soarelui, lumină trecută prin filtre de protecție, creând un ambient plăcut pe fondul unei muzici discrete. Sunetele valurilor mării se auzeau, la fel de discret, în fundal, amestecate cu râsete și cu discuții vesele. Mesele terasei, nu departe de apă, ofereau o vedere largă spre mare și spre briza răcoroasă. Per ansamblu, ne simțeam foarte bine, liberi și relaxați, într-un program lent, adaptat la starea de vacanță. Am comandat ciorbică de burtă, pește proaspăt, fructe de mare și băuturi răcoritoare, urmate de dulciuri după voia fiecăruia.

Toate bune, numai că în timp ce mâncam am constatat că nu am cu mine borseta cu acte și cu bani. Am hotărât să nu duc borseta la plajă, ci să iau cu mine o anumită sumă de bani tocmai pentru servirea prânzului, pe lângă mărunțișul pe care-l avea soția la dânsa. Dar, stupoare, în graba pregătirilor plecării la plajă am uitat să iau cu mine suma zilnică pregătită în acest scop. Ca să nu se sperie fetița, i-am spus încet soției la ureche, să nu se panicheze, să mănânce încet, tărăgănând masa, iar dacă chelnerul va veni pentru nota de plată, să mai comande ceva, și să tragă de timp până voi sosi eu de la cameră cu borseta. După ce i-am spus soției toate acestea, eu m-am ridicat de la masă, ieșind calm din restaurant, să nu se creadă cumva că mă sustrag de la plată, soția urma să spună, dacă era cazul, că am plecat să mut mașina la umbră, și că mă voi reîntoarce să-mi continui prânzul.

Cum am trecut de gară, am luat-o la fugă peste triajul gării alergând calculat în susul pantei pe strada cu castani, gâfâind discret, și într-un timp record am ajuns în cameră, am luat borseta cu pricina și m-am întors liniștit la restaurant, în aceleași condiții. La masa noastră, toate bune. Nu a observat nimeni lipsa mea. Mi-am continuat prânzul, după care am comandat și o bere rece, drept recompensă pentru efortul în plus pe care l-am făcut, tot din vina mea, uitând banii acasă.

Am cerut nota de plată, am plătit și ne-am reîntors la gazda noastră, unde am intrat în camera răcoroasă, odihnindu-ne și făcând programul pentru seara, când am vizionat un spectacol folcloric străin la Casa de Cultură din Mangalia.

În linii mari, așa s-a desfășurat sejurul nostru la mare, timpul trecând repede, motiv pentru care, în ultima zi ne-am pregătit bagajele, am încărcat totul în mașină încă de seara, am pornit cu oarecare emoții motorul pentru a vedea dacă nu cumva mi s-a descărcat bateria, totul a fost bine, l-am lăsat pornit câteva minute, apoi l-am închis.

Dimineața, am achitat cazarea, ne-am luat rămas-bun de la gazdă și de la familia de ingineri din Iași, care avea tren după-amiază, și am pornit la drum spre casă, urmând, ca de obicei, un alt traseu pe la Întorsura Buzăului, oprindu-ne pentru 24 ore la munte, la un camping, într-o căsuță de lemn, undeva la limita unei fermecătoare păduri de mesteceni, care pădure ne-a cucerit pur și simplu, privită de sus, de pe dealul unde aveam căsuța, dădea impresia unei interminabile zone cu uriașe lumânări albe aprinse în semiîntunericul pădurii, diminuându-l.

Am dorit, și am realizat, această tranziție minunată de peisaj, de la briza sărată a mării direct în polul frigului din România, iarna, atunci când Întorsura Buzăului este faimoasă pentru iernile sale geroase, dar acum, vara și la începutul toamnei, zona a devenit un paradis verde spectaculos, cu un aer montan incredibil de curat, perfect pentru reîncărcarea bateriilor după zilele toride de la plajă. Faptul că am ales o căsuță de camping în această depresiune pitorească înconjurată de munți ne-a oferit exact acel amestec de libertate și tihnă, de care aveam nevoie, în program de voie.

Zona semăna cu o cetate naturală, fiind o depresiune înconjurată de dealuri înalte și de păduri dese de conifere. Din cerdacul căsuței noastre, priveam cu nesaț, în vale, fermecătoarea pădure de mesteceni, prin care am trecut.

Toate bune, numai că, spre rușinea celor care administrau popasul, terenul aferent căsuțelor și accesul la ele nu era întreținut. O adevărată pădure de ciulini înconjura căsuța noastră, la fel și celelalte. Interiorul era curat, bine întreținut, lenjerie curată în paturi, o atmosferă primitoare. Ce păcat că afară situația era alta, motiv pentru care i-am zis soției că pe mine mă deranjează lucrul acesta:

— Eu mă duc la administrație să cer o unealtă, ceva, o coasă sau o sapă cu care să tai ciulinii aceștia ciudați din jur.

— Are rost să faci munca aceasta în plus, acum după ce ai sosit obosit de la volan după atâta drum parcurs?, îmi spune soția.

— Oricum, dimineață vom porni la drum mai departe. Odihnește-te!

— Tocmai asta este, nu mă pot odihni în asemenea condiții. Sunt un om gospodar, doar știi lucrul acesta. Nu mă voi simți bine. Chiar dacă nu sunt acasă, simt nevoia să creez un spațiu plăcut și aici.

Tot ceea ce am găsit la administrația popasului a fost o sapă cu care am reușit să tai ciulinii din jur și să fac cale de acces pentru mașină până în fața căsuței, strângând grămadă ciulinii.

În timpul acesta, soția s-a dus la bucătărie și a pregătit cafeluțele. De mâncat, am servit ceva pe drum. Nu simțeam nevoia să comandăm altceva.

Ne-am băut cafeaua în cerdacul căsuței, admirând peisajul înconjurător în timp ce fetița adormise în interiorul căsuței.

Se făcuse seară, fetița se trezise și ea, venise lângă noi pe terasa îngustă a căsuței, și toți trei admiram cu nesaț cerul care era atât de curat încât stelele se vedeau impecabil pe nesfârșita boltă celestă, o uriașă cupolă peste pământ.

Serile, aici, chiar și-n plină vară, sunt răcoroase. La fel și nopțile, motiv pentru care ne-am acoperit, pe lângă păturile din dotare și cu pătura noastră din mașină.

Ne-am trezit de dimineață, cu gândul să ne bem cafeaua și să ne continuăm drumul. Era o dimineață cu rouă. Aerul dimineții de munte, cu miros de iarbă umedă și de cetină de brad, a fost pentru noi cel mai bun contrast față de zilele fierbinți de la mare.

Soția s-a dus iarăși la bucătărie să prepare cafeaua, dar s-a întors cu borcanul în mână și cu ibricul gol pentru că personalul de serviciu urma să sosească în jurul orei nouă.

— Nu am reușit să fac nimic. Am vorbit doar cu paznicul care mi-a permis să iau doar apă.

— Nu-i nimic, am spus eu. Ne descurcăm altcumva. Îmi venise pe loc o idee. I-am spus soției:

— Du-te la mașină și adu fierul de călcat. Luasem cu noi și așa ceva.

— Avem curent electric în căsuță și prize pentru veioze. Racordăm cablul fierului de călcat la priză, eu îl voi ține în poziție orizontală cu talpa în sus iar tu vei ține ibricul cu apă pe talpa acestuia și vei pregăti cafeaua.

Spre bucuria noastră, apa s-a încălzit repede și soția a putut prepara într-un timp record cafeluța pe care am băut-o satisfăcuți de găselnița noastră. Micul dejun urma să-l luăm pe drum. Am predat paznicului căsuța, căruia i-am spus că ar fi bine să dea foc căpiței de ciulini făcută de mine și ne-am continuat voioși drumul nostru spre casă.

Seceta era în toi. Din mersul mașinii, peisajul de secetă se derula aidoma unui film mut și cenușiu. Câmpurile erau crăpate din cauza arșiței, porumbul era uscat înainte de vreme, iar albiile unor râuri și pârâuri peste care treceam erau transformate în drumuri de praf și pământ ars sub un cer alb, implacabil. Orizontul vibra de căldură, iar verdele a dispărut, lăsând locul tonurilor de galben murdar și maroniu.

Pe tot parcursul drumului, până acasă, mă gândeam cu groază la grădina mea de acasă, la straturile cu legume, la florile din grădină, dar și la parcela separată cu porumb dulce pentru fiert, care erau toate verzi și frumoase când am plecat.

— Ce-o fi, aia o fi, i-am zis îngândurat soției, care a încercat să mă liniștească, oarecum, amăgindu-mă.

— Poate, pe la noi n-o fi chiar așa. Poate, pe la noi o fi plouat puțin. Și-apoi, cum o fi la toată lumea așa o fi și la noi.

— Slabe speranțe, am completat eu. Să ajungem cu bine acasă, și-om vedea.

Soarele amiezii ne orbea, pur și simplu, și se reflecta în asfaltul pe cale de topire. Coboram geamurile mașinii, dar aerul venea ca dintr-un cuptor, fără nicio urmă de prospețime. Păsările cerului lipseau iar pe ogoare nu se vedea niciun animal, totul părea adormit forțat din cauza lipsei apei.

Din păcate, pe măsura apropierii noastre de casă, peisajul a rămas același. Așadar, nu a scăpat nici grădina noastră de urmările acestui fenomen ieșit din comun. Însă, bine că am ajuns cu bine acasă și că mașinuța noastră dintâi a făcut față cu brio drumului și fenomenului.

— Doamne, Mulțumimu-Ți Ție, Doamne, pentru toate!