Bacon (1561-1626) divide sfera intelectuală în trei părți, fiecăreia atribuindu-i câte o facultate a spiritului: memoria istoriei; imaginația poeziei; rațiunea filosofiei. Discutând despre poezie, el pare, la prima vedere, a face dreptate deplină independenței de care se bucură fantezia poetului și a înălțimii invenției sale. "Dacă privim lucrurile cu luare-aminte, din poezie putem scoate un argument temeinic pentru a arăta că spiritului omenesc îi este plăcută o ordine mai desăvârșită și o varietate mai frumoasă decât s-ar putea găsi altundeva în natură (...). De unde se poate deduce cu destulă îndreptățire că ea împărtășește întrucâtva o natură divină, din pricină că înalță mintea și o poartă în slavă, potrivind înfățișările lucrurilor după dorințele minții, nu ca rațiunea și istoria, legând și încovoind mintea după natura lucrurilor". (Bacon, vol. VIII, pp. 441: OF THE ADVANCEMENT OF LEARNING).

Dar după ce recunoaște că poeții pot construi o lume de aur, Bacon ajunge să plaseze știința și filosofia pe o poziție net superioară. El spune: "Dar prea zăbovim mult în teatru (sălașul poeziei); să trecem acum la palatul minții, de care caută să ne apropiem intrând într-nsul cu multă venerație și atenție" (Ibid. p. 469).

În următoarea secțiune a cărții, dedicată științei și filosofiei, el începe prin a numi poezia un "vis al învățăturii" și prin a spune nu că este divină, ci că "s-ar putea crede că are în ea ceva divin". Și proclamă deschis mai marea importanță și realitate a temei pentru care se pregătește, declarând: "Dar acum este timpul să mă trezesc și să mă înalț deasupra pământului, croindu-mi drum în zbor către văzduhul limpede al Filosofiei și Științelor". Cu toate că la un moment dat, enumerând facultățile spiritului, Bacon îi rezervă poeziei un loc egal cu cele ale memoriei și intelectului, în altă parte el lasă doar memoria și intelectul, iar imaginația o retrogradează în situația de mesager între celelalte două. Spune de asemenea în două rânduri că preocupările imaginației sunt mai degrabă o distracție ori un joc al minții decât o lucrare sau o datorie. Nu este vorba aici de o anticipare timpurie a definiției artei ca joc. Atitudinea tipică a lui Bacon față de jocurile pure ale imaginației este o toleranță plină de superioritate. Ornamentele vorbirii și tezaurul elocvenței sunt prostești, după aprecierea lui. În eseul său DESPRE FRUMUSEȚE, Bacon face din ciudățenia proporției un atribut indispensabil și își bate joc de nebunia încercării lui Dürer de a reduce frumusețea la un raport matematic. Dar afectarea ciudățeniei sau orice podoabă sau bombasticism sunt strict interzise în aranjarea casei lui Solomon din NOUA ATLANTIDĂ, "sub pedeapsa infamiei și-a amenzilor". Dintre cele trei tipuri de poezie - narativă, dramatică și parabolică - ultimul, întrebuințat de religie și folosindu-se el însuși de simboluri și alegorii, este după părerea sa, cel mai bun.

Bacon ține, așadar, de noua eră a științei. Aprecierea pozitivă pe care o dă poeziei este în spiritul veacului ce se scurgea, veac în care artele erau glorificate nu ca inventatoare libere de forme frumoase, ci ca expresii agreabile ale unor adevăruri științifice sau idealuri morale.