Studierea doctrinei poetice a Renașterii timpurii în scopul de a-i degaja semnificația filosofică oferă un tablou analog. În genere, arta picturii era considerată ca filosofie a mișcării sau a naturii fizice, iar arta literaturii, filosofie a moravurilor.
Unul dintre amuzamentele vremii era disputa în jurul meritelor celor două arte. Dar oricât ar fi putut pretinde pictorul o mai mare universalitate ori o mai strâsă apropiere de natură, iar literatul o intelectualitate superioară, cele două arte ale lor se despărțeau numai după o demarare comună în calitate de reflectări suplimentare. "Pictura este poezie mută, poezia pictură grăitoare". În ceea dintâi APĂRARE importantă A POEZIEI, cea a lui Boccaccio, care în multe privințe a constituit modelul celor scrise în următorii două sute de ani, autorul își tratează arta ca pe o maimuță generală a naturii, aducând astfel poezia foarte aproape de ceea ce ținea să fie pictura. "Epitetul (maimuță a naturii) ar putea fi mai puțin supărător (decât maimuță a filosofilor), de vreme ce poetul se străduiește din toate puterile sale să exprime în vers nobil defectele, fie ale Naturii înseși, fie ale veșnicei și neclintitei ei lucrări (...) formele, deprinderile, rostul și acțiunile tuturor lucrurilor însuflețite, rotirile cerului și stelelor, puterea strivitoare a furtunilor, sfârâitul și trosnetul flăcărilor, tunetul valurilor, munții înalți și crângurile umbroase și râurile în curgerea lor (...) atât de viu exprimate, încât va părea că înseși obiectele se vor înfățișa cu adevărat în (...) poemul scris"(DE HOLLANDA, op, cit, pp, 15, 16).
Această largă interpretare a ceea ce avea de imitat poezia a predominant în critică înainte ca înrâurirea POETICII lui Aristotel să înceapă a se face simțită prin intermediul traducerilor din limba italiană pe la mijlocul secolului al XVI-lea (Charlton, op, cit, p, 13). De atunci în colo, începând cu Castelvetro, criticii italieni aveau să lupte împotriva limitărilor și definițiilor precise ale canonului aristotelic: poezia este imitația acțiunilor, pasiunilor și caracterului oamenilor. Problema era: cum deosebește o asemenea definiție poezia de istorie, care este în mod evident o înregistrare a comportării umane, de filosofia morală, care pune și ea în cuvinte, și deci copiază, același conținut, de pictură, care, în genul istoric, este în mod clar o imitație a acțiunilor, pasiunilor și caracterelor omenești?
Criticii literari ai Renașterii își aveau și ei izvorul de caractere, acțiuni și pasiuni omenești la care făceau apel când aveau nevoie de modele pentru scrisul limitativ, analog cu izvorul naturii pe care Leonardo îl recomandă pictorilor (THOUGHTS ON ART LIFE , p, 11). Poeții clasici recent traduși, și în primul rând Virgiliu, erau sursa lor de imagistică morală. Dacă acesta nu pare a avea vreo legătură cu observarea nemijlocită a acțiunilor, pasiunilor și caracterelor omului, se cuvine să ne reamintim că Enea și Didona erau prezențe vii și proaspete pentru Minturno și Vida, aproape mai mult decât ne-am putea imagina. În 1527, Vida declara că nefericit este
"Cel ce cu nesăbuință se-ncrede-n puterea și-n arta-i, /
Ca și cum n-are nevoie de sprijin străin și refuză, /
Nesocotit, pe făgașul bătut de cei vechi să pășească".
Și mai departe prezice:
" Vai, ce eres, truda de sacra protecție-a lui Febus lipsită! /
Inșii ca ei bucuria n-o știu și-adesea ei înșiși /
Văd că mai lung trai li-i dat ca bietei lor statui și-n umbră /
Încă din viață-și plâng îmbătrânitele artei vlăstare, /
Gloria lor la groapă ducându-și-o încă din viață"(Vida, DE POETA, cartea a III -a. Traducerea versurilor aici, la fel ca și în cazurile fără altă specificare, aparține Sorinei Mărculescu).
Caracterele și întâmplările zugrăvite în ENEIDA erau o natură văzută de o privire mai limpede, mai pătrunzătoare decât ar fi crezut omul Renașterii, îmbătat de admirația față de Antichitatea clasică de curând recuperată, că este cu putință să realizeze cu ochii lui neajutorați. Când umaniștii doreau să observe mișcarea vieții, în perfecțiunea ei originară nu se încredeau în capacitatea lor proprie de selecție din aparițiile ce li se perindau în jur, ei se cufundau în lectura anticilor, "care știau cum s-o facă".
Dar tocmai cum referirile pictorilor la raportul dintre arta lor și natură par la prima vedere a implica o corespondență mai naivă decât ar îngădui-o teoretizările lor mai ample și mai aprofundate, la fel și autorii de comentarii despre poezie înțeleg prin imitația literară a acțiunilor, comportărilor și moravurilor omenești un lucru mai riguros și mai metodic decât ar lăsa-o să se creadă termenul izolat. POETICILE lui Aristotel și Horațiu au devenit instrumente literare analoge cu științele anatomiei, perspectivei și proporțiilor, cu ajutorul cărora marii pictori italieni converteau datele brute ale văzului în forme just concepute. Dar în ambele arte, semnificația termenului de "imitație" nu era scutită de o anumită instabilitate. Poeților li se pretindea să fie "verosimili" și adeseori se recomanda drept cea mai sigură cale de a garanta naturii adevărul aparent, folosirea unui eveniment istoric real sau introducerea unui artificiu scenic. De pildă, Castelvetro recomandă folosirea versului pe scenă din cauză că vocea poate fi ridicată în declamația poetică mai ușor decât în discursul în proză obișnuit stimulând astfel stările emoționale (Castelvetro, LA POETICA D'ARISTOTELE, p, 30).
Cunoașterea tehnică a artei poeziei asimilată din Aristotel și Horațiu i-a preschimbat pe poeți și pe critici în "filosofi morali". Dar cuvântul filosofie însemna mai mult decât cunoaștere tehnică. Poetul trebuia să fie un profesor de virtute și un îndrumător în materie de virtute civică. Se credea că lectura poeților conduce la virtute. Operele lor sunt pline de avertismente și învățături alese și sincere, de pilde mișcătoare și ademenitoare de virtuți, de chipuri de eroi viteji, eroine caste, vasali credincioși și imperii ale dreptății.