Disecția anatomică era și ea o metodă ajutătoare de laborator pentru artiști la convertirea materiei prime naturale a profesiei lor în știință. Rafael și Dürer au utilizat scalpelul, iar Michelangelo și-a împins cercetările atât de departe, încât începuse a nutri ambiția de a scrie un tratat erudit despre baza anatomică a mișcării umane. 
          Munca lui Leonardo în domeniul anatomiei supravețuiește sub forma multor desene importante, prin care a adus întregiri substanțiale științei anatomice. Caietele sale de schițe pot fi considerate ca o parte din materialul didactic necesar școlilor medicale. În mintea lui Michelangelo nu se dădea nicio luptă între experimentalismul științific și reverența față de clasici. A deschis toracele cu instrumentul său de disecție ca orice student în medicină. Dar lăcașul de lut pe care-l mânuia și-l observa în felul acesta era pentru el totodată un model de simetrie și proporție pentru clădirea arhitectului. 
          Vitruviu l-a învățat pe Michelangelo această proprietate a corpului omenesc. "Rezultă de aici cu toată certitudinea că elementele arhitectonice trebuie să urmeze aceeași regulă ca și membrele corpului omenesc", îi scria el cardinalului Rodolfo Pio din Capri. "Cel ce n-a ajuns să stăpânească sau nu stăpânește figura omenească și mai cu seamă anatomia nu v-a putea să o înțeleagă niciodată"(MICHELANGELO, ed, CARDEN, p, 315). 

          Dar mai presus de interesul său anatomic și de respectul pentru tradiția clasică, Michelangelo are un simț fundamental al demnității omului. Ca membru al Academiei platonice a lui Lorenzo dei Medici, el se găsea asociat cu un grup de oameni de-o erudiției și de-o putere aproape universală. În spiritul acestui corp filosofic și cult, Michelangelo a îngemănat venerația lucrurilor divine cu un simț foarte viu al nobleței și capacității ființei umane. 
          Coleg cu el în Academie era eruditul și nobilul Pico della Mirandola, care a compus un grandios discurs de proslăvire a demnității și măreției omului, omului divin, centru și legătură a cosmosului și tălmăcitor al naturii. Michelangelo a socotit-o și el în mod asemănător, pe cea mai înaltă făptură din universul dumnezeiesc, drept cel mai nobil subiect pentru un pictor. "Acea lucrare a picturii va fi cea mai nobilă și mai excelentă care copiază cel mai nobil obiect (...). Și cine este oare atât de barbar încât să nu priceapă că piciorul omului este mai nobil decât încălțările lui și că pielea îi este mai nobilă decât aceea a oilor cu care este înveșmântat?"(DE HOLLANDA, op, cit, pp, 69, 70). 
          Ceea ce știința matematică și anatomică exprimă sub formă de reprezentări raționale și precise trebuie adus în deplina stăpânire a spiritului și transformat în deprinderi și facultăți mentale. Vorbind în termenii din acea vreme ai anatomiei creierului, s-ar putea spune că impresiile recepționate de simțuri și combinate cu simțul comun trebuie depozitate apoi în lobul frontal prezidat de memorie. Leonardo îl sfătuiește pe pictorul începător să-și folosească răgazurile pentru aprofundarea colecției sale de studii, memorizându-le și apreciindu-le. Așadar, ucenicul, "iarna, în nopți de veghe, toate nudurile desenate vara să le strângă laolaltă și să-și aleagă dintre ele cele mai izbutite părți; și cele mai izbutite corpuri să le desăvârșească, ținându-le bine minte "(TRATAT DESPRE PICTURĂ, ed, cit, p, 51, fragm. 95). Prescrie astfel schimbarea lor în posesiuni ideale. "Prin mintea pictorului trebuie mereu să treacă tot atâtea judecăți câte sunt lucrurile de seamă ce i se înfățișează; să se oprească asupra lor și să le însemne trăgând din ele învățături după loc, împrejurări, lumini și umbre"(Ibid, p, 39, fragm. 51).
          Astfel, naturalismul pictorilor renascentiști, zelul lor de a înțelege în chip desăvârșit obiectul ce le stătea înainte, s-a lărgit și aprofudat până la crearea unor replici intelectuale. Entuziasmul lor proaspăt în fața izvorului naturii nu era deloc naiv. Pictura lor însăși era oarecum un comentariu asupra naturii întocmai după cum versiunile din Platon și Aristotel, publicate de umaniștii vremii, erau interpretări ale marilor lor originale. Când Michelangelo declară că pictura flamandă cu greu ar putea fi numită artă în adevăratul sens al cuvântului, unul dintre argumentele invocate este acela că flamanzii se ocupă cu copierea exactă a aspectelor exterioare ale pajiștilor, pădurilor, stofelor etc. și că fac asta "fără rațiune sau artă"(DE HOLLANDA, op, cit, pp, 15, 16). 
          Ceea ce intenționează ei înșiși să facă este rațional nu numai din cauză că se întemeiază pe anatomie, ci și pentru că revendică perfecțiunea prin imitarea procedării divine de creare a lumii.