NOCTURN

în orașul care se învață singur, pe întuneric,
străzile sunt un palimpsest de pași,
și ai noștri cândva, în tandem.
Aerul recunoaște respirația fiecăruia,
o poartă cu sine,
înțelege golul.

Aici, frigul și căldura sunt pansament,
aplicate alternativ,
până când amorțesc.

rămân martorul propriei sensibilități.

Ți-am spus că în unele nopți te visez?
Mereu un vis incomplet,
jumătate prezent / jumătate absent.

Și simt cum îmi tremură nervurile
ca arcul lui Făt-Frumos înainte de săgeată,
și tot ce ating
devine evanescent.

 


MAI GREU DECÂT OASE

în seara aceea
mi-ai spus că toate grupele de sânge
mint.

că nu contează ce curge în noi,
ci ce rămâne după:
petele pe fața de masă,
crăpătura din pahar,
pâinea
neîmpărțită, dospită prea mult
și uitată lângă fereastră.

eram sucită în mine ca o stradă închisă,
cu alt nume,
care nu duce acolo unde promite
dar e păstrată pe hartă
din milă.

îți vorbeam
despre o femeie care colecționează relicve,
nu sfinți,
ci chibrituri arse, o unghie,
umbra unei conversații
despre fructe de mare
într-un restaurant unde nimeni nu comandă nimic
dar toți așteaptă
nota de plată.

ți-ai trecut limba peste buze
ca și cum ai fi gustat vin
dintr-o amintire.

— nu-i nimic sfânt în oameni,
ai rostit,
doar felul în care se rup.

și totuși,
într-un sertar păstrăm bonuri
de la farmacii,
bilete de tren
și o poză în care nu ne mai recunoaștem,
din nevoia
de a lăsa în urmă ceva
mai greu decât oase.