„Fiind întrebat de farisei când va veni Împărăția lui Dumnezeu, Iisus le-a răspuns: «Împărăția lui Dumnezeu nu vine cu semne bătătoare la ochi. Nu se va zice: “Iat-o aici” sau “Iat-o acolo”. Căci Împărăția lui Dumnezeu este între voi.»”
(Evanghelia după Luca 17:20–21)
Capitolul 1
Viețile unor oameni sunt marcate de dramatism, dar au și bucurii, iar privite în ansamblu devin fascinante. Așa era și viața lui Octavian Tudor, care, dintr-un anumit punct de vedere, era frumoasă, iar dintr-un altul, grea. Frumoasă pentru că, în timpul liber, se dedica literaturii, iar acest lucru însemna foarte mult pentru el. Era redactor la o mică revistă din provincie și toată acea muncă literară, pentru care nu era remunerat, îl încânta. Deși era conștient că revista sa se afla în umbra marilor reviste din capitală și a celor de prestigiu, cu o anumită tradiție culturală, era totuși mulțumit de activitatea pe care o desfășura pe ogorul literaturii, considerându-se doar un salahor al condeiului.
Lucrase de-a lungul anilor ca bibliotecar, până când împlinise treizeci și șapte de ani, și fusese foarte dedicat acestei slujbe în mica bibliotecă din orășelul său natal. Însă, într-un an, după ce avuseseră loc alegeri și veniseră oameni noi la putere, cineva dintre cei sus-puși își aduse o nepoată pentru a lucra ca bibliotecară. Dintre cei trei bibliotecari fu destituit el, deoarece nu avea protecția nimănui dintre cei mari, care făceau jocurile. Femeia angajată în locul său avea mari dificultăți în a găsi cărțile autorilor pe rafturi atunci când elevii veneau să împrumute volume. Deoarece cărțile erau așezate pe secțiuni, ea căuta adesea o carte de beletristică printre cele de filozofie sau psihologie și îi era foarte greu să găsească un titlu anume, deși i se explicase de mai multe ori modul de organizare al bibliotecii.
Destituirea lui fusese bazată pe o înșelăciune, deoarece, la început, directoarea bibliotecii îi spusese că, din lipsă de fonduri, trebuia trimis un bibliotecar în șomaj, fiindcă instituția nu mai putea plăti trei angajați. La scurt timp după concediere, constată însă, cu stupoare, că în locul lui fusese angajată o altă persoană. Mai credea că fusese dat afară și din pricina faptului că scrisese, în trecut, un articol în care criticase primăria și proasta administrație a orașului. Directoarea bibliotecii, presată de cei de sus, îl somase să șteargă articolul de pe internet, avertizându-l că ar putea avea neplăceri, însă el nu îl ștersese.
Din momentul destituirii, viața lui intră într-o turnură dramatică, deoarece începu să aibă mari probleme în a-și găsi un loc de muncă. Astfel, de la treizeci și șapte de ani și până la patruzeci și doi — vârsta sa din timpul povestirii — lucră diferite munci brute prin micul lor orășel, de altfel foarte sărăcăcios: de la paznic de noapte la un depozit, de unde, după un an, fu dat afară, până la muncitor necalificat în construcții sau agricultură.
În ultimul timp, vara pleca, însoțit de câțiva năpăstuiți de soartă, în Germania, pentru a face diferite munci sezoniere în agricultură. Lucrau cam patru luni pe an, iar cu banii câștigați contribuia și el la cheltuielile casei, pe care, în ultima perioadă, le susținea mai ales Sanda, nevasta lui, care lucra ca asistentă medicală. Aveau doi copii — un băiat de șaisprezece ani și o fată de optsprezece — care erau bucuria vieții lor.
Octavian era de înălțime mijlocie, cu părul șaten și un corp destul de bine proporționat. Fruntea și fața lui, frumos construite, trădau un om echilibrat și educat. Cei din anturajul său spuneau adesea că ar fi trebuit să fie profesor de literatură, fiind un bun cunoscător al biografiilor marilor scriitori și al operelor acestora, un om cu care se putea discuta profund despre literatură. În tinerețe scrisese versuri, însă simțise, în mod tainic, chemarea spre proză și de aceea se dedicase cu plăcere acesteia. Scria editoriale, articole de critică literară cu o deosebită măiestrie și proză scurtă, dar, în mod special, se dedica muncii de redactor.
Revista pe care o conducea avea câțiva colaboratori interesanți și se remarca printr-o ținută literară înaltă, deși aria ei de răspândire era destul de mică. Existau însă cititori care apreciau munca lor și chiar sponsori care ajutau ca flacăra literaturii din orășelul lor să nu se stingă. Revista apărea în format PDF, putea fi citită gratuit pe internet și era tipărită, de asemenea, într-un tiraj nu prea mare.
Sanda era o femeie destul de atrăgătoare, cu părul șaten tuns scurt, într-un stil modern, cu ochi mari, căprui. Avea un corp frumos, pe care și-l menținea în formă datorită dietei și exercițiilor făcute la sală. Fața ei reflecta bucuria de a fi utilă societății prin munca sa și de a avea doi copii minunați. Uneori însă îi reproșa lui Octavian că nu își găsea un loc de muncă mai bun, că nu se recalificase în alt domeniu, chiar dacă vremurile erau grele și sărăcăciosul lor orășel din nordul României nu oferea mari perspective. Îl dojenea și pentru faptul că nu își făcuse permisul de conducere și, împinsă de ambiție, făcu ea însăși școala de șoferi. Din economiile lor cumpără o mașină second-hand destul de bună, cu care se deplasa la serviciu și cu care mai făceau, cu toții, excursii la sfârșit de săptămână sau vizite la părinții lui Octavian, care locuiau la țară. Părinții ei muriseră cu ceva timp în urmă.
Îi reproșa, de asemenea, lui Octavian că aloca prea mult timp literaturii și că nu era un om practic. Dacă era atât de dedicat literaturii, de ce nu se făcuse profesor, pentru a avea un statut mai bun în societate și un venit sigur? De obicei, Octavian obiecta că părinții săi nu avuseseră posibilitatea de a-l ține la facultate și de aceea devenise doar bibliotecar. Sanda nu aproba faptul că el își dedica atât de mult timp literaturii, deși se bucura atunci când îi găsea câte un articol publicat într-o revistă importantă sau pe un site cunoscut.
Fusese mândră și atunci când Octavian își lansase cele câteva cărți scrise, mai ales pentru că una dintre ele îi era dedicată și numele ei apărea pe primele pagini. Îl văzuse în compania unor poeți și scriitori, discutând într-un limbaj pe care, deși nu îl înțelegea pe deplin, se bucura că el se afla acolo, printre oameni care îl ascultau cu atenție și îi acordau respect.
Însă acele momente se terminară, iar ei reveniră la viața lor, unde nu totul era roz din punct de vedere material. Uneori ajungeau la limita sărăciei, iar atunci ea îi reproșa că cei doi copii sufereau din cauza lui. Octavian răbda totul cu stoicism, până când izbucnea nervos și îi cerea să-l lase în pace. După asemenea incidente urmau perioade scurte de tăcere, însă se împăcau de dragul copiilor, conștienți că aceștia aveau nevoie de o mamă și de un tată care să trăiască în armonie.
În tinerețe se căsătoriseră din dragoste, dar viața, cu bune și rele, îi adusese într-o anumită rutină. Octavian își iubea copiii și se dedica cu pasiune educației lor. Îl bucura mai ales faptul că băiatul lor, Claudiu, era înclinat spre lectură. Chiar și Cosmina, fiica lor, care își dorea să ajungă medic, citea uneori cărți interesante pe care el i le recomanda. Octavian mai avea un frate, Virgil, cu trei ani mai mare, care lucra în Canada, în domeniul informaticii. Acesta trimitea uneori bani părinților și îl chemase în repetate rânduri pe Octavian să se stabilească împreună cu familia în Canada, însă el refuzase, simțindu-se prea legat de locurile natale și de părinții săi, spre dezamăgirea Sandei.
Căsuța în care locuiau nu era prea arătoasă, ci mai degrabă modestă, având trei camere și o bucătărie de vară. Aveau însă ceva teren în jurul casei, unde cultivau cartofi, fasole, ardei, vinete, roșii, și câțiva pomi fructiferi, pe care Octavian îi îngrijea cu plăcere. Moștenise această pasiune de la părinții săi, oameni simpli, dar cu anumite abilități despre care va scrie mai târziu.
De fiecare dată când trebuia să plece câteva luni în Occident, Octavian simțea o durere adâncă în suflet, pentru că își lăsa în urmă familia și întreaga sa activitate literară. Era nespus de întristat și, asemenea multora, se simțea abandonat de clasa politică aflată la putere, care nu lucra în favoarea poporului român, ci pentru marile corporații ce subjugau România și o aruncau în sărăcie.
Viața lor se scurgea însă cu bune și rele, asemenea celei a multor oameni din jur. Drama cea mai mare era că Octavian, deși se bucura de activitatea sa literară, purta în forul său interior un regret profund: nu ajunsese ceea ce își dorise cel mai mult — profesor de literatură. Era conștient că acea ocazie trecuse. Unii prieteni îl sfătuiau să urmeze o facultate online și să încerce, chiar și la patruzeci și doi de ani, să-și împlinească visul. El nu mai dorea însă acest lucru, considerând că timpul cel mai potrivit fusese tinerețea. Dăduse chiar examen la facultate, pe când avea douăzeci și cinci de ani, și îl luase, dar se retrăsese, socotind că ar fi fost o povară prea mare pentru părinții săi să-l susțină financiar.
După acea întâmplare rămase cu o mare dezamăgire în suflet. Totuși, odată cu procesul de maturizare prin care trecea, începea să înțeleagă că viața îl chema să meargă înainte, să-și asume responsabilitățile și să fie tată, soț și om de litere.