Este adevărat că până la un anumit punct cel care studiază istoria esteticii poate susține acest contrast dintre Renaștere și Evul Mediu, luând notă printr-o selecție judicioasă a exemplelor, de schimbarea intervenită în aplicarea anumitor figuri retorice, cultivate cu egală predilecție în ambele epoci, dar focalizând atitudini diferite față de frumos. 
          Pentru omul medieval, lumea naturală este o oglindă, formele și figurile de pe biserici și din mamuscrise, oglinzi, iar o enciclopedie a cunoștinței se numea un SPECULUM. 
          Dar care era rostul acestor oglinzi? Ce reflectau ele? Reflectau perfecțiunea conținută în ființa insondabilă a lui. Natura, Cartea vie, și Biblia, Cartea scrisă, erau amândouă "... oglinzi mistice adevărate ale celei mai înalte înțelepciuni". Dar atunci când imaginea oglinzilor va începe a fi utilizată de omul modern, oare cum va fi?
          În epoca Medicilor, a lui Maximilian al II-lea și a reginei Elisabeta a Angliei, cuvântul scris era conceput nu atât ca prefigurând în chip misterios tainele dumnezeirii, cât ca o oglindă ținută în fața naturii și vieții obișnuite. Simbolul oglinzii nu mai este folosit atât de des pentru a vivifica raporturile dintre tărâmul natural și supranatural sau vizibil, cât pentru a limpezi funcția unei arte laice - pictura sau poezia. 

          Atenția se deplasează de la modul în care verbul divin se revarsă într-un mediu reflectant la conceperea picturii și poeziei ca o "figurare vie a lucrurilor".
          Vorbind despre activitatea tehnică a pictorului, Alberti întreabă: "Cum ar putea fi numită pictura dacă nu o oglindă pusă în fața originalului ca în artă"? Leonardo folosește adesori analogia aceasta într-un mod eminamente practic: "De vrei să vezi dacă pictura ta se aseamănă cu obiectul pictat după model, să iei o oglindă (...). Să iei mai ales drept maiestru oglinda - vorbesc despre oglinzile netede, pentru că pe întinderea lor, lucrurile au asemuire în multe privințe cu pictura. Pictura se întemeiază numai pe suprafață (...). În ceea ce privește părțile care par a fi în relief sau adâncite, ele nu pot fi pipăite cu mâinile în pictură(...). Iar tu având printre culorile tale culori mai luminoase sau mai umbroase decât cele din oglindă, desigur, dacă te vei pricepe să le înmănunchezi bine între ele, pictura ta va părea și ea un lucru din natură, văzut ca într-o oglindă mare". (Leonardo da Vinci, TRATAT DESPRE PICTURĂ, Traducere V. G. Paleolog, Editura MERIDIANE, București, 1971, pp. 125-126, fragm. 402).
          În altă parte, Leonardo da Vinci compară oglinda cu mintea pictorului mai degrabă decât cu pictura însăși. Dar și în cazul acesta, rostul oglinzii este acela de a reflecta natura, iar nu supranatura. "Dibăcia pictorului trebuie să fie asemenea oglinzii care se schimbă mereu după lucrurile ce-i stau în față și se umple de tot atâtea asemănări câte lucruri îi sunt puse dinainte. Să știi deci că nu te poți socoti un bun pictor dacă nu stăpânești universala desăvârşire de a izvodi aidoma prin arta ta toate calitățile formelor făcute de natură"(Ibid. p. 39, frag. 53). Sau: Pictorul "mai presus de orice (...) trebuie să-și păstreze mintea tot atât de limpede ca și suprafața unei oglinzi care se schimbă în tot atâtea culori câte au obiectele din ea". Și "Pictorul trebuie să caute singurătatea și să judece de unul singur ceea ce vede, alegând ceea ce este mai de preț, în orice ar vedea; asemenea oglinzii care se preschimbă în tot atâtea culori câte au obiectele ce-i stau înainte. Și făcând astfel va părea să fie o a doua natură"(TRATATUL DESPRE PICTURĂ, ed, cit, p.4, frag. 55). 
          Aflăm și la Dürer comparația familiară: "Orice formă adusă înaintea vederii noastre cade pe ea ca și pe-o oglindă".
          În același spirit, George Puttenham în lucrarea sa THE ART OF ENGLISH POEZIE (1589) protestează într-un lung pasaj împotriva "interpretării greșite" a cuvântului "fantastic" sau "imaginativ" aplicat de poet. 
          Creierul imaginativ este asemenea unei oglinzi, spune el, iar oglinzile sunt înzestrate cu diferite soiuri de sticlă, după calitatea lor. Oglinda sau imaginația unui bun poet este "luminată de cele mai strălucitoare raze ale cunoașterii și ale adevărului și proporției cuvenite a lucrurilor (...). Acest fel de fantezie (...) este cum nu se poate mai trebuincios judecății sănătoase și adevărate a omului". El îi pune pe poeți, datorită "sticlei sau oglinzii nespus de limpezi" pe care o poartă, nu în rând cu năucii ușuratici, "așa cum este la modă printre nobili și prinți", ci în rândul acelora "potriviți pentru tot felul de funcții, civile și militare".