Pentru cei subjugați de o viziune dramatică a istoriei, în care nu văd decât luminile puternice și umbrele adânci, Renașterea apare ca o glorioasă repunere în drepturile ei omenești a conștiinței estetice, până atunci suprimată de ascetismul Evului Mediu. 
          Pentru ei, Petrarca, "primul om modern", este un adevărat herald al luminii, în contrast cu Sfântul Augustin, "modelul Evului Mediu", care stătea în pragul veacurilor întunecate. 
           Ei și-l imaginează pe Petrarca strângând medalii și monede printre ruinele romane deplângând dispariția vechi frumuseți clasice și scandând în extaz versuri din acel Homer pe care încă nu putea să-l traducă; pe Brunelleschi făcând desene după fiecare detaliu arhitectonic  recuperabil în scopul de a restaura "buna manieră veche" a clădirii simple și grațios echilibrate;

pe Giotto zugrăvind oi în aer liber în loc de a da orbește ascultare prescripțiilor ecleziastice; și cu această sensibilitate redeșteptată față de arta unei vârste de aur pierdute și față de farmecul formelor naturale oferite nemijlocit simțului, ei compară acțiunea deliberată de distrugere a templelor și palatelor păgâne dusă de papa Grigore, dezgustătoarea complacere în murdărie a pustnicilor egipteni și conceptia despre muze a lui Boethius, în care acesta vede niște sirene crude și amăgitoare.