Pentru estetica medievală artele nu reprezentau instanțe ale frumosului din care s-ar fi putut deduce o definiție generală a acestuia. Adevărat era contrariul. Proprietățile generale ale fenomenului erau date, iar artele, fie ca intreguri, fie ca exemple particulare, relevau proprietăți care le dădeau dreptul la epitetul de frumoase. 
          Unele dintre artele poetice, mecanice sau "adultere" - sculptura, arhitectura, pictura etc. - corespund mai îndeaproape conceptului nostru actual de arte "frumoase" și pretind modalitatea noastră de a gândi legătura cu, ceea ce însă nu era adevărat pentru Evul Mediu. Artele "liberale", fiind mai spirituale, mai riguros numărate, erau mai apropiate de idealul estetic. 
          Dar există și un al treilea grup de arte aflat într-o și mai mare proximitate de ținta frumosului. Acestea erau artele teologice care se ocupau cu facultățile supranaturale ale omului. 

          Disciplinele care își investeau eficiența metodică în părțile pe care omul le are în comun cu Dumnezeu erau cele mai impregnate cu lumină și formă, fiind cele apropiate de sursă. "Iar sufletul omenesc (...), înzestrat cu noblețea ultimei facultăți, adică rațiunea, împărtășește natura divină în chip de inteligență eternă; căci prin această suverană facultate sufletul e într-atâta înnobilat și dezbrăcat de materie, încât lumina dumnezeiască se răspândește în el ca într-un înger; de aceea omul este numit de filosofi animalul divin (Dante, CONVIVIO, III, II,14. Traducere Oana Busuioceanu, în OPERE MINORE, ed, cit, pp. 312-313).
          Plăcerea și luxura, ornamentul și utilitatea erau, în acest timp de gândire, ceea ce făceau ca lucrurile să nu fie frumoase. 
          Sfântul Bernardino pleda cu multă convingere în acest sens:"Mesterii de podoabe păcătuiesc născocind lucruri atât de inutile și de ciudate, drept pentru care Sfântul Ioan Gură-de-aur spunea că 《trebuie să tăiem mult din arta cizmarilor și țesătorilor... 》. Cât despre cei care practicau o muzică bisericească prea elaborată, Sf. Bernardino citează din dreptul canonic:《un asemenea preot cântăreț îl scoate din sărite pe Dumnezeu cu purtările lui și desfată poporul cu glasul lui 》"(Opere, ed. de la Haye, vol. I, p.160, citat în Coulton, op, cit, p. 85). Sfântul Augustin a stabilit o distincție fundamentală între artele utile și necesare și cele inutile. 
          Astfel, pentru teorie, participarea oricărei arte la valoarea estetică era o chestiune de proporție. Există o artă care constituie un etalon pentru toate celelalte arte diferite, după cum există și o frumusețe supremă care conferă excelență estetică frumuseților particulare. 
          Suprema artă este contemplarea în care sufletul îl vede pe Dumnezeu numai în oglinda lăuntrică a spiritului. În această concepție plotiniană a unității oglinditului și a oglindirii, printr-o reculegere a spiritului în jurul funcției sale esențiale, idealul pentru arta cizmarului și a muzicianului este dat ca similar. 
          Producția și multiplicitatea lor trebuie să copieze unitatea simplă a contemplării fericite; eficacitatea lor trebuie să-i imite perfecta dezinteresare și abandonare în generozitatea divină; contaminarea lor de către mediul fizic trebuie să aibă ca rezultat transfornarea materiei și întunericului în formă și lumina. 
          Orice artă poate împrumuta ceva din eficiența artei supreme, iar în măsura în care o face, se dovedește a fi o artă care tinde să ofere plăcere, desfătare sau fericire, mulțumire sufletească și bunăstare suficientă sieşi. 
          În asemenea momente, Muzele ajung să se confunde cu Virtuțile creștine.