Multă vreme, artele mecanice au fost denumite arte poetice, din cauză că presupuneau confecționarea, facerea unui anumit obiect material, ca o casă, o bancă sau o farfurie, iar mai apoi au fost clasificate separat de artele teoretice și practice care au fost discutate de Aristotel. 
          În această clasificare, pictura a devenit o formă de poezie, din cauză că pictura este un lucru facut și rămâne accesibil simțurilor după confecționarea lui. 
          Sfântul Augustin a grupat artele practice, al căror scop este o acțiune, nu o lucrare, laolaltă cu artele poetice, numindu-le pe amândouă arte mecanice, deoarece nu conduceau spre un mediu spiritual și nu se exercitau într-un asemenea mediu. 
          Însă, frumosul poate ajunge și în zona inferioară "liberalității" artelor, preschimbând în frumusețe toate produsele și toate acțiunile care manifestă energia puterii formative. 

          La fel ca și Plotin, Sf. Augustin a propovăduit ideea că arta din artist este o parte a tărâmului suprainteligibil, fiind mai nobilă decât produsul său. Apoi, la fel ca și Aristotel, el spunea că artiștii crează în concordanță cu o formă purtată în sufletele lor. 
          Noul element creștin rezidă în interpretarea "formei" și a "artei" ca daruri ale lui Dumnezeu, care daruri le conferă artiștilor un caracter de divinitate în ceea ce fac văd. 
          Arta creatorului constă într-o anumită stare de spirit, o posedare a unor numere care, dacă se poate spune așa, bat tactul ca un șef de orchestră, în vederea plăsmuirii imaginilor și mișcărilor musculare. 
          Artistul vede înăuntru lumina aprinsă acolo de Dumnezeu și efectele acestei lumini sunt exteriorizate de către el în lemn, piatră, corzi sau piele întinsă. Lumina și numărul datorită cărora lucrează artiștii sunt partea nemuritoare din ei. 
          Intenția artistului, deși el mișcă membrele sau lemnul sau piatra, este imobilă în sine și este în afara fuxului. 
          Dumnezeu este artistul naturii și artistul omenesc îi urmează procedurile, luând seama la tiparul răsădit în el de către înțelepciunea, cu singura deosebire că el este limitat de condițiile mediului său material, pe când Dumnezeul nu este. 
          Spre deosebire de Dumnezeu-creatorul, artistul produce, prin urmare, corpuri cu corpuri, în conformitate cu ideea din sufletul său, în timp ce Dumnezeu creaza formă.