Ceea ce este adevărat pentru domeniul aparenței sensibile este adevărat și pentru arte. Pentru Evul Mediu, estetica nu constă într-o teorie a artelor, dar nici într-o teorie a jocului sau a asemării.
           Poezia și pictura, în înțelesul pe care li-l dăm noi, se bucură de prea puțină prețuire; confecționarea armurii și zidirea catedralelor și a cartelelor aveau o mai mare însemnătate. 
          Cuvântul "artă", luat izolat, nu avea nimic de-a face cu eseistica în Evul Mediu. Conceptul general de artă, pentru această perioadă, era cel citat de Cleanthes după Quintilian: "Arta este 
eficiență metodică". Sau mai literal: "Arta este capacitatea care lucrează printr-un anumit mod, adică prin ordine"(Hugonin, Essai SUR LA FONDATION DE L'ECOLE DE SAINT-VICTOR DE PARIS, în MIGUE, Series Latina, tom, 175, p. 70).
          Cele șapte arte liberale stabilite de canionul lui Martianus Capella erau: gramatica, retorica, dialectica, muzica, aritmetica, geometria și astronomia. Nu întâlnim nicio aluzie la poezie sau pictură, poezia fiind uneori tratată ca o anexă a logicii sau a retoricii. 

          Meistersingerii olandezi se intitulau retoricieni, din cauză că poezia era doar o "retorică secundă", și, de vreme ce Aristotel spunea că oamenii n-ar putea gândi logic fără un cadru imagistic, poezia era uneori considerată drept un studiu propedeutic către logică (Borinsk, op, cit, p. 33).
          Pictorii erau trecuți în categoria șelarilor, pentru că pe vremea aceea șeile erau pictate și s-a păstrat un document despre gratificația acordată pictorului de curte al lui Eduard al II-lea pentru că dansase pe masă și-l făcuse pe rege să râdă cu poftă - indicație suficient de glăsuitoare cu privire la atribuția sa principală (G. G. Coulton, ART AND THE REFORMATION, Oxford, 1925, p. 74).
          Calitățile estetice nu erau atribuite artelor, bunăoară cu ajutorul vreunui atribut distinctiv ca "frumoase", în înțelesul nostru modern. Cu toate acestea, dexteritatea științifică la care se reducea arta, pentru mentalitatea medievală, a dus la frumos în alt mod. 
          Ori de câte ori un material al cizmarului sau al sculptorului, nu contează care, era redus la formă prin intervenția unui meseriaș bine pregătit și rațional, el devenea frumos. 
          Sufletele care nu au măsură sau, care nu sugerează unitatea unei ordini numerice ideale nu sunt sunete alese, nu au frumusețe. Arta retoricii și a muzicii prelucrează materia primă a vocii și a instrumentului în figuri și unități ritmice și în acest mod servesc unor scopuri estetice. 
          Arhitectura, cu toate că este o artă servilă, la fel ca și sculptura și pictura, împlinește un scop estetic atunci când arcele, ușile și ferestrele sunt dispuse simetric. 
          Artele mecanice sau servile sunt acelea care necesită pentru operațiile lor un fundament material recalcitrant. Când la prelucrare s-a omis ceva, și anume, ceva ce se poate vedea sau simți, atunci forma a eșuat în încercarea ei de a transmuta și stăpâni materia, iar munca implicată în artă nu este demnă de oamenii liberi. "Iar artele mecanice sunt astfel numite de la cuvântul "moechor (a săvârși adulter)", scria Sf. Antonio din Florența, "deoarece în ele, intelectul omului este ca și într-un adulter, de vreme ce el este creat în primul rând pentru înțelegerea lucrurilor spirituale, pe când în aceste arte mecanice se îndeletnicește cu lucruri materiale (factibilia).  Sunt șapte asemenea arte: țesutul, construcția, navigația, agricultura, vânătoarea, medicina și teatrul..."(Coulton, op, cit, pp. 83, 84). 
          Hugues de Saint-Victor dă aceeași etimologie cuvântului "mecanic" în legătură cu arta. Adepții acestor arte, spune el, trebuie să-și împrumutate materialul din natură, în timp ce cultivatorii artelor liberale sunt pe bună dreptate numiți "liberi" pentru că ei au nevoie de libertatea spiritului pentru cugetarea lor sau pentru că practicanții firești ai acestor arte sunt nobilii (Loc. cit.).