Spuneam cu altă ocazie că în tinerețe, Sfântul Augustin a apărat ficțiunea și interpretarea teatrală, atrăgând atenția asupra scopului estetic implicit. 
           Adevărul, spunea el în scrierile sale timpurii, este asemenea lui Proteus, adică multiform (CONTRA ACADEMICOS, III, I, 13; Svoboda, p. 20). Filosofia nu trebuie să disprețuiască poezia, deoarece poemele pot exprima adevărul sub o figură.(Ibid., III, I, 7; Svoboda, loc, cit.).
          Există însă alți scriitori și alte concepții care marchează tensiunea dintre mascarea divinității și complacerea în aparențe. Cuvântul "simbol" semnifica, după cum am mai arătat, înveliș, paravan sau văl. 
          Vălul manifestă tendința de a deveni o categorie estetică independentă în loc să se conformeze cu strictețe sarcinilor sale de a forma exteriorul înțelepciunii creștine. 
          Nu există o adeziune unanimă la teoria ascunderii sub văl; vălul putea fi pur și simplu intrarea sau calea de acces exterioară; putea fi, de asemenea, o ademenire către ceea ce era înăuntru. Constatăm o ezitare între aceste idei. 
          Până la urmă, vălul a devenit, în gândirea Renașterii, însușirea estetică a delicateții, iar în atitudinea misticilor față de simbolul vălului se văd unele semne premergătoare ale acestei schimbări. 

          Hugues de Saint-Victor spune că semnul exterior și vizibil care se interpune ca un văl între înțelegerea misticului și idee, îi stârnește activitatea și, prin prezența sa, îi trezește sufletul adormit. Scuturat de toropeala în care se cufundase, sufletul își ațintește privirea asupra acestui văl transparent luminat de adevăr și încearcă să-l contemple mai pe îndelete în frumusețea și-n srălucirea lui (Hugonin, Essai sur la fondation de l'Ecole de Saint-Victor de Paris, în MIGUE, Series Latina, tom, 175, p. 70).
          Astfel, oricât s-a străduit gândirea creștină din Evul Mediu să stigmatizeze înfățișarea frumoasă, ca ținând de lume, de carne și de diavol, reacția omenească irepresibilă a împiedicat completa ei suprimare. 
          Biserica dorea să impresioneze masele populare, iar instrumentul potrivit acestui scop consta în retorică, în muzica și broderia vorbirii ornate. 
          Dar n-a folosit artificiul retoric și dulceața muzicii ca să atragă mulțimea de rând către priveliștea adevărului divin; glasul bisericii s-a făcut auzit prin intermediul unor clerici ce resimțeau ei înșiși seducția simțului. 
          Pentru propria lor realitate emoțională, ca și în interesul succesului lor practic, ei au conceput apelul simțurilor într-un mod în care să-l scuze și să-l justifice față de religie. 
          Astfel, chemarea simțului, ajutată de pornirea omenească obișnuită a episcopilor și a misticilor, a scăpat din când în când de sub control. Oamenii au început atunci să fie interesați de imaginea și de simbolul în sine și de natura lor propriu-zisă.