l              Primul element este doctrina creștină a creației divine. Tot ceea ce este făcut de Dumnezeu este făcut după asemănarea lui. Oricât de puțin am mai putea susține azi o analogie necesară între efect și cauză, putem înțelege noțiunea medievală a similitudinii dintre creatură și Creator plecând de anumite fapte evidente. 
              Un animal sau o plantă dau naștere unui animal sau unei plante de aceeași specie, focul produce foc și mișcarea, miscare (E. Gilson, THE SPIRIT OF MEDIEVAL PHILOSPHY, Londra, 1936, p. 95, traducere).
              Pentru mintea medievală, lucrurile create erau imagini sau sugestii ale lui Dumnezeu și, prin urmare, dacă Dumnezeu este frumos, toate operele lui sunt frumoase. Dar doctrina creștină a creației oscilează în mod delicat între absorția panteistă a lucrurilor întru divinitate, prin recunoașterea unei similitudini devine pretutindeni, și teoria distanțării sublime a lui Dumnezeu și a diferențieri lui de tot ceea ce este finit. Lucrurile sunt asemenea lui și sunt, așadar, cu necesitate frumoase dar ele nu au capacitatea de a fi, într-un grad strict limitat, decât reflexe ale lui.


              Am văzut astfel că, deși lucrurile ar vrea să fie "unuri" după exemplul unității absolute a lui Dumnezeu, ele nu izbutesc să fie decât armonii, deoarece sunt alcătuite din părți și sunt excluse din acea indivizibilitate fără fisură care îl poate caracteriza pe Dumnezeu. 
              În chip similar, lucrurile nu pot fi adevărate oglindiri ale lui Dumnezeu, ci sunt uneori în măsură să fie doar "umbre" șterse ale sale, deoarece ele sunt mult prea împovărate de grosolănia materiei pentru a fi reflectoare limpezi și distincte. Adesea, o anumită formă nu se armonizează cu intenția unei arte din cauză că materialul este inaderent la orice adaptare (Dante, PARADISUL, I, 127-129). Astfel că frumusețea creată este adesea pomenită ca frumusețe a imaginii, ca umbră sau aluzie. Acești termeni tind să definească acea regiune mediană ocupată de formele fenomenale la jumătate de drum între similitudinea completă și opoziție. 
              Al doilea element în recuperarea frumuseții sensibile sub protecția teologiei creștine este modificarea ideii de asemănare simplă dintre creatură și creator, în aceea de acoperământ exterior și adevăr interior. 
              În loc de a fi oglinzi ale divinității, lucrurile pot fi perdele, paravane sau mantii ale ei. Un înveliș exterior are sorți să fie mai apropiat de lucrul propriu-zis, ca fază externă a lui, decât o copie separată. 
              Această interpretare a relației dintre frumusețea lui Dumnezeu și frumusețea sensibilă absoarbe - și este colorată de ele - anumite practici intelectuale deja existente, care utilizau aceeași noțiune de raport interior-exterior. De exemplu, tipologia primilor părinți alexandrini răscumpăra în beneficiul creștinismului cuvintele profeților și înțelepților din VECHIUL TESTAMENT printr-o laborioasă extragere a paralelelor dintre literatura celor două legi. 
              Doctrina iudaică era considerată ca anticiparea exterioară inadecvată a împlinirii creștine interioare. Dar cuvintele lui Moise și ale profeților, deși, ca să zicem așa, erau doar coji ale cuvintelor lui Cristos, erau totuși coji sfinte și nu prea depărtate de adevărul împărăției iubirii. 
              Alegorizarea mitului clasic - adoptarea unor forme clasice pentru idei creștine - era o uzanță ce depindea de aceeaşi interpretare a relației dintre creștinism și ceea ce este exterior creștinismului. 
              Mantia clasică înveșmânta un trup nou. De exemplu, un înger era desenat sub forma Victoriei clasice; Amor și Psyche folosiți ca timpuri ale iubirii lui Dumnezeu și sufletului omenesc; Orfeu, ca și Moise, luați ca tipul sau simbolul inadecvat al lui Cristos. 
              Termenul de "simbol" ca atare a întrat în slujba teoriei creștine și artistice plecând de la o mai veche utilizare literală care desemna o marcă sau un semn distinctiv. 
              Crezul apostolilor sau eticheta exterioară a unei credințe lăuntrice a fost numit simbolul creștinilor. Simbolul, așadar  a devenit semnul vizibil și emblema tendinței lăuntrice invizibile a sufletului. 
              Ideea de văl sau acoperământ și-a găsit astfel o exprimare lesnicioasă în termenul de "simbol", iar simbolul senzorio-evocator a ajuns să aibă o semnificație nu mai depărtată de miezul înțelepciunii divine decât exteriorul de interior sau vălul de ceea ce se află în spatele vălului.