Forma și lumina, contopindu-se în ideea de formă activ modelatoare, reprezintă cele două semne principale ale frumosului,  pentru gânditorii medievali.
          Oriunde se întâlnesc aceste două semne, frumusețea își face apariția. Dar, intensitatea prezenței lor cunoaște mari variațiuni, și cu toate că o limbă ilustră sau o fațadă echilibrată sunt, estetic vorbind, plăcute,  frumusețea apare în întreaga-i puritate cât mai aproape de sursa ei. 
          "Cerul este frumos. Dar creația invizibilă este încă și mai frumoasă". Deasupra frumuseții clădirilor si-a limbajului, a valurilor și a culmilor, se află frumusețea incorporală, accesibilă numai părții intelectuale din om. 
          Dumnezeu este "frumusețea unică și nefalsificată"(Nicene...Fathers, ser. I, vol. I, p.542; Sf. Augustin, SOLILOCVII, I, 14).
          Cine dorește să se apropie de frumusețe în manifestare ei cea mai clară, va trebui să părăsească farmecele naturii și ale artei, în favoarea înțelepciunii eterne. Dar o asemenea trecere de la frumusețea rarefiată și imperfectă la frumusețea neîndoielnică și perfectă nu se poate face decât prin urcarea scării gradelor de frumos, care te înalță de la simplele impresii senzoriale până la rațiuni și la fericirea divină.

          Sfântul Augustin numește în diferite moduri treptele scării, dar semnificația diferitelor stadii este perfect evidentă. Acestea sunt denumite: însuflețirea corporală, simțul, arta, virtutea, liniștea, intrarea și observația. Sau, prin alte cuvinte: ținând de trup, prin trup, pe lângă trup, către aflat, în suflet, către Dumnezeu, cu Dumnezeu. Exprimate încă diferit, ele devin:ceea ce este frumos din altă parte, prin alt lucru, pe lângă alt lucru, lângă frumos, către frumusețe, cu frumusețea (DE QUANTITATE ANIMAE, 70-79, vezi Svoboda, op. cit. p. 63).
          În toate cazurile, treapta cea mai de jos semnifică frumusețea unui stimul fizic exterior aproape neformat; progresia îl duce pe spectator spre  frumuseți mai unificate, morale, iar și mai în interiorul său, către împlinirea în care frumusețe înseamnă unirea cu unitatea lui Dumnezeu și asimilarea cu forma lui. 
          În felul acesta, linia despărțitoare dintre estetică și religie pare a se fi șters, și opinia criticilor care afirmă că în Evul Mediu nu există estetică pare din nou justificată. Însă, opinia lor ar putea fi adevărată numai dacă relația dintre treapta inferioară a scării și vârful ei ar fi una de excludere. Nu numai că nu este adevărat că obligația de a urca spre viziunea lui Dumnezeu, cel puțin într-o parte a gândirii medievale, exclude savurarea începuturilor senzuale, dar se și clădește o teorie care agregă extremele frumuseții inferioare și superioare. 
          Teologia creștină si-a alăturat forțele tendinței populare către simbolismul deja existent, raționalizând și justificând astfel o deprindere artistică ce constituia una dintre cele mai frapante și mai caracteristice trăsături ale poeziei și arhitecturii Evului Mediu. 
          Teologia și-a adaptat astfel austeritatea la "ceea ce ține de trup", ca pentru a dovedi existența unei relații de atracție pozitivă, în locul uneia de respingere negativă între "în trup" și "în suflet, către Dumnezeu, cu Dumnezeu".
          Problema este aceea de a înțelege diversele elemente care fac posibilă această atenuare a ascentismului în vederea utilizării pozitive a mediilor sensibile.