II.Rolul educativ al basmelor în general, al celor ispiresciene în special 

1.Dezvoltarea limbajului prin intermediul basmelor 
    Întrucât basmul este o însemnată parte a culturii universale, el a contribuit și continuă să contribuie atât la dezvoltarea limbii (limba este un fenomen social), prin varietatea arhaismelor, regionalismelor și a unor delicioase figuri de stil (epitete, comparații, metafore etc.), cât și la îmbogățirea limbajului celor mici (limbajul este un fenomen individual). 
    Da, căci știindu-se prea bine că gândirea se desfășoară pe baza limbajului (mai exact, limba formează învelișul material al gândirii) și că limbajul interior este un important instrument al proceselor cognitive (nu putem să avem o gândire limpede și rodnică cu un limbaj sărac, respectiv cu o exprimare confuză și poticnită), iată de ce educația limbajului la nivel preșcolar, îndeosebi prin literatura specifică vârstei, contribuie la corecta și trainica realizare a altor componente ale educației copilului: morală, estetică, religioasă, ecologică etc. 

    Toate metodele de învățământ servesc unor scopuri de cunoaștere (stăpânirea unor strategii de procesare a informației), scopuri de instruire (asimilarea de cunoștințe, priceperi, deprinderi) și scopuri formative (optima modelare a trăsăturilor de personalitate). 
    Există trei mari categorii de metode pentru educarea limbajului, care pot fi folosite cu succes în activitățile instructiv-educative din grădiniță (Liviu Chiscop în Didactica educației limbajului în învățământul preșcolar, Ghid metodic, Editura Grigore Tăbăcaru, Bacău, 2000): (a) Metode verbale (povestirea, explicația, conversația – toate solicită gândirea, imaginația și limbajul, deci dezvoltă abilitățile mental-emoționale, priceperile și deprinderile); (b) Metode intuitive (observația și demonstrația – au o mare valoare formativă a suportului intuitiv, necesar elaborării proceselor mentale superioare); (c) Metode active (exercițiul, jocul, dramatizarea – contribuie la implicarea preșcolarilor, respectiv la însușirea temeinică a informațiilor și la dezvoltarea capacităților de comunicare). 
    La rândul său, Letiția-Maria Dănilă ne face cunoscut în articolul Rolul basmelor în viața copiilor atât rolul general al acestora în „universul emoțional” al micuților (învățarea morală și etică, experiența emoțiilor prin compasiune, bucurie, tristețe sau teamă, cultivarea imaginației prin zămislirea propriilor lumi și personaje în mintea lor, translația într-o lume fascinantă și sigură), cât și acela particular de dezvoltare a limbajului: „Basmele sunt scrise într-un limbaj bogat, accesibil și uneori poetic, contribuind la îmbogățirea vocabularului copiilor și la dezvoltarea abilităților lor lingvistice”. Deoarece prin participare afectivă („copiii devin parte din aventurile și experiențele eroilor”) basmele reprezintă „o fereastră către imaginație”, iată motivul pentru care autoarea articolului insistă ca micuții să nu fie privați de lectura basmelor, „introduse în viața lor la o vârstă potrivită”. Inconstestabilele câștiguri ale unor atari lecturi sunt înfățișate de Letiția-Maria Dănilă, în chip de concluzie, la finalul articolului: „În afară de efectul moralizator, basmele îi poartă pe tărâmuri nebănuite, le dezvoltă imaginația, gândirea, pasiunea pentru literatură, îi ajută să-și depășească temerile și să-și rezolve conflictele”.
    Prin urmare, cititul și povestitul basmelor este, între activitățile de educare a limbajului, una dintre cele mai îndrăgite de copii, deoarece stimulează imaginația și afectivitatea, satisface nevoia de cunoaștere și oferă cadrul adecvat de exersare a comunicării. 

    2. Educația estetică prin intermediul basmelor 

    Având în vedere că în toate basmele lumii (cu precădere în cele ispiresciene) nu se întâlnește numai frumosul, ci și urâtul sub diverse forme imaginative ale dizgrațiosului și hidosului (zmei, balauri, scorpii, zgripțuroaice, vrăjitori ș.a.m.d.), consider că, pentru o mai corectă abordare și înțelegere a prezentului subcapitol, trebuie ilustrat raportul dintre estetic și frumos. 
    Chiar dacă definiția dată esteticii („Estetica studiază frumosul natural, al locului de muncă, al obiectelor utilitare, al localităților și locuinței, dar mai cu seamă creația și receptarea artei”) de Mic dicționar filozofic (Editura Politică, București, 1973) doar sugerează că frumosul este o componentă (e drept, cea mai importantă!) a esteticului, nu trebuie omisă lucrarea Estetica urâtului (1852) a filosofului german Karl Rosenkranz, precum și mărturisirea „Din bube, mucegaiuri și noroi,/ Iscat-am frumuseți și prețuri noi”, care – după introducerea esteticii urâtului în lirica sa – a făcut din Tudor Arghezi un adevărat revoluționar al limbajului poetic românesc modern. 
    Da, este adevărat că la grecii antici frumosul se unea cu binele în interiorul kalakaghatonului și că reprezenta idealul uman suprem, că Plotin a ridicat Frumosul la rangul de sublim atribut al existenței (Frumosul este identificat de acest gânditor neoplatonic cu Unul, recte Dumnezeu) și că, mult mai aproape de noi, Victor Hugo susține în romanul Mizerabilii că „Frumosul este la fel de necesar ca utilul; ba chiar mai mult”…
Dar la fel de adevărat este că literatura tuturor timpurilor și popoarelor a fost intens preocupată de prezentarea anormalului, dizgrațiosului, dezgustătorului și monstruosului, adică de înfățișarea urâtului fizic și sufletesc, smuls de fantezia creatoare din adâncurile fără fund ale fantasticului, și în majoritatea cazurilor asociat cu răul (Satana este de regulă înfățișat slut sau cu infirmități, motiv pentru care Petre Ispirescu îl prezintă în basmul Greuceanu pe Necurat ca fiind „un diavol șchiop”): de la mitologia greacă și poemele homerice (ciclopi, vrăjitoare, hidre, minotaur etc.) la basmele românilor (zmei, balauri, vârcolaci), de la ginii și aparițiile de coșmar (ex. uriașa pasăre rokh) din O mie și una de nopți la veșnicia umbrelor plăsmuite de divinul Dante, la hoții și prostituatele lui François Villon, la shakespearianul Richard al III-lea, mai apoi la ocnașii, criminalii și demonii din subteranele lui F.M. Dostoievski și – bineînțeles – la bubele, mucegaiul și noroiul arghezian. 
Vasăzică, prin intermediul basmelor, copiii intră în sfera mult mai mare a esteticului, comparativ cu cea a frumosului (I. Kant spunea că „Frumosul este ceea ce place fără conceptualizare”), lucru din care rezultă un dublu avantaj pentru oameni în general, pentru copii în special: 
a) Dezvoltarea fanteziei și sensibilității; 
b) Progresul proceselor cognitive atât întru receptarea și aprecierea frumosului cu toate categoriile lui pozitive (de la frumușel, agreabil și grațios, până la grandios, monumental, sublim și perfect), cât și a urâtului cu categoriile lui negative pentru seva plăcerii (urâțel, antipatic, asimetric, dizgrațios, dezgustător, hidos, monstruos).