O a treia funcție estetică, și ea confundându-se cu o funcție a formei estetice, este reprezentată de strălucirea medievală. Am văzut mai întâi faptul că lumina farmecă simțurile; apoi că, asemenea energiei radiante a Creatorului, aceasta formează și modelează universul ființelor. Dar mai mult decât atâta, lumina înlesnește cunoașterea chiar în mai mare măsură decât o poate face corespondența. 
          Adevărul cunoașterii, spune Sfântul Augustin, depinde de iluminarea de către soarele sufletului. 
          Claritatea frumosului este "o propietate a lucrurilor în virtutea căreia elementele obiective ale frumuseții - ordinea, armonia, proporția - se manifestă cu limpezime și nasc în inteligență o contemplare lesnicioasă și plenară"(Maurice de Wulf, PHILOSPHY AND CIVILIZATION in the MIDDLE AGES, Princeton, 1992, p. 28, traducere).
         Plăcerile cunoașterii decurg nu numai din raporturile dintre părți în cadrul obiectului, ci și din luminozitate. 

          Prin claritatea sa, natura unui obiect iese din el ca și cum ar urma să-l întâmpine pe subiectul cunoscător la jumătate de drum, îmbrăcând întreaga esperiență într-o perfecțiune suplimentară, care, văzută, impresionează plăcut. 
          Definind frumusețea, Sfântul Toma pare a reliefa caracterul nemijlocit al perceperii. Nu este nevoie de vreun răgaz pentru analiză, nici de osteneala dovedirii. Vederea este suficientă. "Claritatea", după cum s-a spus foarte bine, "este pentru frumusețe ceea ce evidența este pentru adevăr"(Ibid. p. 29).
          Lumina frumuseții poate fi numită radioactivitatea elementului formă, pentru că am văzut mai înainte faptul că forma concordantă din obiectul și subiectul cunoașterii este condiția cunoașterii estetice. 
          Dar "claritatea", spune Duns Scotus, "este o anumită strălucire" și adaugă el mai departe, "peste și deasupra luminii și culorii, manifestare autonomă. Astfel, vorbind despre lumină clară, sau adevăr clar, sau intelecție clară, adică lumină, adevăr, sau intelecție manifestă, și pe cât de manifestă, pe atât de perfectă"(Liber IV, Sententiae).
          În calitatea ei de accelerator și catalizator al cunoașterii, lumina nu este doar un agent spiritual pur și simplu, ea fiind cel mai subtil dintre elementele materiale, adică focul. 
          O teorie fizică a cunoașterii plăcute sprijină teoria metafizică a strălucirii adevărului manifest. 
          Sfântul Vasile spunea încă mai demult că motivul pentru care admirăm soarele, aurul sau luceafărul de seară în frumusețea lor simplă este faptul că aceste lucruri sunt adaptate vederii noastre, deoarece ochii noștri sunt informați cu o materie luminoasă, un foc, care foc, în virtutea principiului asemănătorul tinde către asemănător, face plăcută întâlnirea cu focurile din natură. 
          Ochiul fiind cel mai nobil dintre organele de simț, iar focul fiind cel mai pur și mai subtil dintre constituenții materiali ai universului, plăcerea de a privi lucruri strălucitoare este foarte simplu demonstrată. Însă lumina sau focul este în același timp și mediul pe care raporturile raționale, o dată dincolo de portalurile simțurilor fiind, alunecă cu ușurință spre rațiunea interioară. 
          Așa cum Cristos a fost numit atât Lumina lumii cât și Logosul ei conducător, tot aşa orice tranzacție întemeiată pe noțiunea de lumină se întemeiază, la un alt nivel mai profund, și pe ideea de relație rațională. 
          Însemnătatea și complexitatea conceptului medieval de lumină pot reieși din exemplul următor. Explicând natura limbii vulgare din care dorește să facă limba literară a Italiei, Dante numește patru atribute ale unei limbi vulgare ideale (DE VULGARI ELOQUENTIA, I, XXIII. Trad. rom. Petru Creația, în DANTE, OPERE MINORE, UNIVERS, 1971). 
          Primul atribut numit de el este "ilustră". Dante spune că a fi ilustru înseamnă a străluci, atât luminând cât și luminat. 
          Mai spune apoi că oamenii sunt iluștri atunci când puși în locuri înalte, îi luminează pe ceilalți cu dreptatea și claritatea lor, sau, devenind iluștri printr-o înaltă învățătură, ei strălucesc împărtașind și altora o învățătură înaltă similară. 
          Dante își aplică apoi ideea în limba vulgară și arată cum acesta, luminându-se pe sine printr-un proces de purificare și prin propria-i desăvârşire revarsă cinstire și slavă asupra celor care o folosesc. 
          "Dulceața gloriei sale", spune el, îl face să dea uitării chiar și amărăciunea surghiunului său însuși. 
          Splendoarea unei limbi presupune așadar pentru Dante, desăvârşire și forma înaltă; apoi proiectarea acestor virtuți asupra celorlalți sub formă de dulceață, cinstire și glorie.