Lirica interogativă a lui Valentin Lupea este semn al înţelepciunii judecăţii asupra rosturilor lumii de astăzi şi dintotdeauna. «Fi-va oare omul/ cea mai mare/ minune,/ dintre toate?/ Este el cumva/ măsura tuturor/ lucrurilor?» Invocarea personajelor apropiate sieşi şi a suferinţelor celor din jur, dă măsura implicării sociale artei de care autorul este convins că este nevoie cu prisosinţă. «Căutător rebel» fiind, «la braţ cu melancolia/ nopţilor de iarnă», seamănă metafore care să îmbogăţească imaginea lumii, naturii vii, dornic să rostească liber: «mă simt un poem/ dezbrăcat/ şi fără rime,/ convertit în credinţa/ vieţii ce vine.» Divinul, absolutul, chemarea iluziei, acel catharsis însoţit de un răspuns emoţional şi de o aşteptată eliberare a tensiunii sunt căi pe care poetul ne îndeamnă să le urmăm, căi ale artelor, eliberatoare, purificatoare. Ritmurile poemelor spre echilibru ne îndreaptă, spre participare la viaţa întregii naturi: «Îţi mai aminteşti, iubito,/ când alene poposeam,/ în nopţi calde de vară,/ la margine de lan,/ în marea cu maci roşii,/ ducând sufletului ofrandă,/ cu nostalgii în floare,/ în timp ce stelele/ cădeau pe ape,/ şi-n zări plângeau/ duios izvoare?» De citit pe îndelete, pe înserat sau în zor de zi...