„Atitudinile lirice” exprimate de Valentin Lupea în volumul „Dincolo de crepuscul” dezvăluie constanta apetență a autorului pentru lirica de factură filosofică. Așa cum menționează dl. Lupea în fragmentul bio-bibliografic de la finalul volumului, operele literare pe care le-a scris „sunt impregnate adânc cu întrebări filosofice esențiale asupra existenței insului individual sau colectiv, asupra lumii actuale sau dintotdeauna, cu trăirile și frământările ei, operele fiind gândite și trăite nu numai cu sufletul, dar și cu spiritul.” Într-adevăr, poemele din noua carte sunt rezultatul unei  remarcabile și echilibrate fuziuni între gândirea lirică și meditațiile filosofice. Văzută din această perspectivă, lumea poeziilor lui Lupea este plină de semnificații metafizice și vibrații interogative, universal valabile, referitoare la rostul estetic al poeziei, implacabilul destin al omului, trecerea timpului și imensitatea cosmosului. 
Neasemuit de frumoase și profunde, sunt – spre exemplu - cele patru poeme din ciclul „Atitudini lirice” devenite instrumente  lirice de sondare a unor probleme împrumutate din sfera metafizicii, esteticii și existențialismului filosofic.

Interogațiile din aceste versuri se referă la rostul poeziei și frământările estetice ale eu-lui poetic dar și la nevoia omului de a se conecta cu cosmosul în vedera dobândirii nemuririi. Aspirația către veșnicie devine subiect de reflecție pregnant în poemele lui Lupea, creatorul  de poezie care participă  cu uimire și adânc respect la spectacolul lumii cosmice, năzuind să surprindă prin limbaj poetic nemărginita și inefabila armonie a universului. Pe de altă parte, natura devine, la Lupea, sursă de revelare a binelui și și a infinitelor frumuseți ce ne înconjoară.  
Transfigurate în poezie, elementele naturii își amplifică strălucirea regăsindu-se firesc în simfonia cuvintelor ce are darul de a spori concretul lumii, încărcându-l cu un plus de luciditate și o fastuoasă armonie. 
„Participarea eului meu poetic 
la spectacolul firii, 
cu amintita lui dorință, 
devenită-n mers, tendință, 
de a urca mereu 
la nivelul semnificațiilor 
esențializate, creează, 
prin repetată experimentare, 
o atitudine lucidă, 
detașată de contingent. 
Vreau să cred, și cred, 
că în asemenea momente, 
eul meu poetic ajunge 
la un lirism al înțelepciunii, 
încercând să privească 
lumea "in nuce", denudată 
de toate convențiile 
care-i absolutizează 
frumusețea sau urâțenia.
Însă mă doare să cred 
că acel clasic triptic 
al adevărului, al binelui 
și al frumosului, 
ce-ar trebui să corespundă 
forțelor elementare, 
prietene omului, 
pare a fi aflat mereu 
sub o iminentă amenințare, 
în aceste momente.” („Atitudini lirice” III)

Poetul mărturisește, de asemenea, că nu înțelege cum poate funcționa societatea contemporană în absența valorilor estetice, axiologice și juridice tradiționale, care au slujit lumea din vremuri străvechi, păstrând-o vie și nealterată. 

Meditând asuprea situației actuale a omului, acesta  își asumă retragerea din tumultul lumii, se detașează de neliniștile interogative și preferă să se închidă în microcosmosul creat de propriile gânduri poetice „ascultând relaxat coborârea liniştii /peste apele nopții pline de taine, /pierdut în uimire și sedus, de rodul pomilor / şi de ciripitul păsărelelor, meditând adânc /la înțelesul profund al lucrurilor. ” Cuvântul poetic, devine astfel liant între gânditorul înzestrat cu har poetic și natura înzestrată cu liniște vindecătoare și nespusă frumusețe. Poetul, la rândul său, demonstrează o obiectivă atitudine estetică și empatizează cu schimbările din natură receptându-le, nu doar sub aspect decorativ, ci și ca sursă de revelație spirituală și sentimentală.
„Doresc ca-n versurile mele, 
în tot ceea ce scriu eu şi gândesc, 
să asimilez erupția fabuloasă a naturii 
și elementele ei fundamentale, 
în aureola lor de taină, 
concretul frapant al firii, 
apele, vântul, pietrele și misterul, 
lumina, aerul şi praful, 
întunericul şi alte esențe 
ale cosmosului, 
care-mi încântă și-mi copleşesc 
eul avid de tainele firii. ” („Căutare”)

Avid de iubire, poetul se revoltă în fața memoriei sale afective care pare să-i superficializeze sentimentele de prețuire pentru persoana iubită, diluându-le în spuma uitării. Cărările iubirii, consideră acesta, nu duc nicăieri iar figura iubitei se încarnează în spațiul imaginației poetice, unde dobândește valențele timpului etern, care se regenerează și se multiplică mereu. Idealizată, femeia iubită ia chipul unei flori, devine înger și poate fi atinsă doar cu puterea gândului fiind alintată cu mângâierea dorului. Ea „trece fără veste”, se ascunde „într-o poveste” apoi se lasă prinsă „în vers tandru, ca-ntr-o boare”.  Cu o resemnare aproape ritualică și sacrifică iubita ca „ana în zidire” și o eternizează înălțând-o în vers de sublimă poezie.

Poezia, la rândul ei, devine rost de supraviețuire, de rezistență existențială și de analiză interioară. Ca un psiholog veritabil, Valentin Lupea se prinde într-un exercițiu de interogație estetică, filosofică și psihanalitică cu propriul eu liric pe care îl supraveghează cu mare atenție  în cadrul unui proces de fidelă și neântreruptă meditație. 
„Cunoscându-i pe alții, 
eul meu poetic, 
mereu, a încercat 
să se determine pe sine, 
printr-un act de adaptare 
exterioară, 
dar și de cultivare 
a muzicilor interioare, 
ca interrelație dintre 
propriu-mi eu creator 
și ceilalți slujitori ai muzelor, 
constituind, nu numai obiectul 
unei meditații ne-ntrerupte, 
dar şi preavizul 
unei dezvoltări personale, 
şansa care duce spre creaţie, 
ieșind din serie 
prin individualizare.”

Consolidându-și matricea psihologică, intelectuală, emoțională  prin poezie,  Valentin Lupea, apreciază în mod deosebit „contactul cu cartea” și cu operele confraților de penel. Scriitorul este un fan al creațiilor poetice fixate în granițe tematice concrete și un susținător a configurațiilor lirice modelate după forme stilistice durabile, care emoționează sufletul și desăvârșesc gândirea  argumentativă.  Scrisul, în acest context, devine un act de mare responsabilitate culturală, creatorul de poezie fiind comparat cu un erudit care, prin lirica sa,  educă, argumentează, trasează coordonate estetice, emoționează și invită la meditație filosofică și dezvoltare spirituală.
În concluzie, în volumele sale de eseuri, în cărțile de critică literară și în scrierile sale de poezie, Valentin Lupea se raportează o artă poetică echilibrată și ne propune, așa cum procedează și în actualul volum, o originală și bine argumentată viziune asupra inovațiilor poetice, din perspectiva căreia, scrierile lirice se detașează, de celelalte forme de exprimare artistică, prin extraordinarele lor valențele cognitive, estetice, filosofice, istorice și versatil comunicaționale.