Regii şi împăraţii din poveşti se cuibăreau în sufletul meu de copil întocmai cum erau înfăţişaţi în basme. Se cuibăreau, mă înduioşau şi acolo rămâneau  bătrâneii aceia simpatici şi buni care-şi conduceau cu dreptate ţinuturile peste care domneau. Şi care, de cele mai multe ori, se străduiau să-şi mărite nişte fiice, cam trei la număr în aproape toate poveştile. De fapt, două dintre ele, pe cele mari. Fiindcă, nu ştiu de ce, pentru acestea nu se-nghesuia nici un pretendent. Toţi aspirau, pe capete, la mâna fetei celei mici. Pentru care se şi luptau în toate felurile, cu săbii ascuţite sau în luptă dreaptă, corp la corp, cu diverşi căpcăuni sau zmei. După cum se vede, în poveştile noastre cu regi şi împăraţi, nici măcar personajele negative nu făceau coadă la peţit pentru primele două născute, dorită era doar mezina. Şi nimic nu te-ar fi putut opri, dacă ai fi avut structură de cârcotaş, să te întrebi de ce mai apăreau în poveste prinţesele cele mari. Numai aşa, spre a fi făcute de râs, spre a fi umilite? Pare, astfel, destul de probabil că poveştile nemuritoare mi-au dezvoltat un fel de complex care s-ar putea numi în psihologie complexul primului născut, mă gândesc.

Poate că a şi fost definit deja, dar nu ştiu dacă în sensul în care mi-a marcat mie trăirile. Pentru că, multă vreme, ori de câte ori mă aflam în preajma unei persoane mai tânără decât mine, fie şi numai cu câteva zile, aceea era, fireşte, cea care deţinea, comparativ, toate calităţile. Iar dacă se-ntâmpla ca în anumite circumstanţe să mă aflu printre persoane mai în vârstă decât mine, chiar dacă diferenţa era una nesemnificativă, în mod sigur eu eram cea mai frumoasă şi cea mai deşteaptă pentru singurul motiv că eram «cea mică». Şi, întotdeauna în astfel de împrejurări, mi se părea că sunt în centrul atenţiei, că toată lumea se învârte în jurul meu. Păi, nu aşa se întâmpla cu fata cea mică a împăratului din poveste ?
     Fără îndoială, poveştile nemuritoare rămân şi astăzi minunate, nu am motiv să contest asta. Dimpotrivă, voi iubi mereu generozitatea care răzbate din ele. Iar acum, după atâţia ani, încerc să desţelenesc misterul nedumeririi mele din copilărie. Un rege vorbind la radio era ultimul lucru la care m-aş fi aşteptat. Emisiunile radiofonice erau, potrivit logicii mele, incompatibile cu postura de rege. Nu ştiam cuvântul şi cu atât mai puţin ce semnifică el, dar cred că priveam ca pe un sacrilegiu alăturarea unui rege de un microfon. Nu a unui rege anume, ci a oricărui rege, a personajului din poveste. Era ca şi cum s-ar fi comis o crimă de lezmajestate.
      Azi nu mai ştiu cum a început povestea. Nu mai ştiu cum am reuşit să captez unda aceea interzisă. N-am făcut-o cu intenţie, dar s-a-ntâmplat ca într-o zi să aud şi să ascult pe o frecvenţă o persoană care vorbea în limba mea şi care se prezenta drept rege. Sau era prezentat ca fiind regele României. Nu ştiam de unde apăruse acest rege cu vocea lui. Ce aflasem odată, la şcoală, de la un profesor care ne relatase întâmplarea ca pe un fapt divers, era că, atunci când incredibilii noştri conducători preluaseră puterea spre a ocroti poporul şi a-i construi viitorul luminos într-o ţară care le datora numai lor, desigur, întreaga înflorire, îi ceruseră regelui să plece şi să lase poporul în pace. Şi, ca să-l convingă, îi umpluseră un ditamai trenul cu bogăţii de neimaginat, numai şi numai spre a scăpa ţara de un astfel de conducător. Evident, nu se osteniseră să întrebe şi ţara dacă asta era dorinţa ei. Nu se-mpiedicau, nici pe departe, de amănunte nesemnificative.
      Reţinusem povestea asta, dar nu fusesem niciodată preocupată de adevărul ei. Nu eram, în general, preocupată de adevărul lor, al prigonitorilor. Pe care nici prin cap nu-mi trecea să-i contest. Nici pe ei, nici adevărurile pe care le clamau. Mă născusem cu adevărurile acestea, mutilate, şi, iată, creşteam cu ele. Iar pentru copilul de atunci, întâmplarea cu alungarea regelui era la fel de îndepărtată în timp precum erau basmele pe care le iubeam atât de mult. Un rege, acolo, care plecase şi ne lăsase pe noi liniştiţi, să ne vedem de ale noastre. N-aveam cum să nu cred ce aflasem la şcoală. Că doar cu asta, cu lămurirea noastră, se ocupau cei ce ne desenau vieţile şi destinele fără să ne-ntrebe şi pe noi dacă arhitectura ne convenea. Nu, nu ne-ntrebau. Numai că, în lipsa datelor care să permită fie şi o firavă comparaţie a ceea ce trăiam, pe mulţi dintre noi ne-ar fi întrebat degeaba. Pe mine, cel puţin, în zadar m-ar fi întrebat. Nu făceam parte dintre cei dispuşi să le dea planurile peste cap. Nu aveam nici vârsta potrivită pentru asta şi nici motivele nu ştiam să le caut. Cu atât mai puţin să le descopăr. Copilul cu sufletul împăcat, îndopat şi înţesat cu doctrina şi cu lozincile vremii, se pomenise, din nou, mândru peste poate de bravii  lui conducători. Care, iată, înfăptuiseră un alt act de dreptate. Printre multe altele, era de la sine înţeles. Asta pentru că, fără să ştiu exact cum, lucrurile se răsuciseră, cumva, în mintea mea. În loc să simt revoltă la gândul că regele despre care mi se pomenea plecase cu bogăţiile ţării, mă rog, cu o parte dintre ele, eu mă umflam în pene de dragul onorantului gest. Erau lucrurile regelui în vagoanele cu pricina? Erau! I se cuveneau? Fireşte! Pentru mine era şi simplu, şi clar. Ca lumina zilei. Aşa era drept să fie. Şi, iată, acum a venit vremea să mă întreb cât din « vina » de a nu fi simţit niciun fel de revoltă în faţa aşa-zisului furt al bogăţiilor se datorează firii mele idealist-justiţiare şi cât a fost  consecinţa tonului neutru al profesorului meu povestitor care, în focul istorisirii, cuprins, de bună seamă, de vârtejul indignării, al dezaprobării şi al revoltei, pesemne că uitase să le şi manifeste, concret, în faţa noastră. Ratând, astfel, şi direcţia, şi ţinta. Cine l-ar fi putut acuza ? Că doar uitarea e, şi ea, cum altfel ?, scrisă-n  legile-omeneşti… 
      Mândră, împăcată şi doldora de certitudini cum eram, pesemne că  numai curiozitatea de cea mai banală şi comună sorginte mă împinsese să ascult vocea aceea ciudată de la radio. O voce de rege. Altfel, am continuat să rămân destul de indiferentă, fără sentimente şi fără resentimente. Deoarece, pentru mine, glasul acela de pe unde, căruia nu-i puteam ataşa vreun chip, nu prezenta nici interes prea mare, nici vreun pericol de neevitat sau de neînvins. Din două motive: o dată fiindcă persoana se afla prea departe, pe undeva, hăt, în lumea asta mare; a doua oară fiindcă era tare bătrân, cred că aflasem că avea în jur de cincizeci de ani, nu ştiam câţi peste sau câţi în  minus, dar, ce mai conta ? Şi dacă ar fi avut mai puţini ani, mie tot bătrân mi s-ar fi părut. Că aşa erau regii, oameni în vârstă. Oricum, nu am înţeles multă vreme despre ce vorbea regele nostru pe frecvenţele ascultate clandestin. Adică înţelegeam cuvintele, dar nu pricepeam sensul. Plină de convingerile mele de nestrămutat atâta amar de vreme şi lipsită de cunoaşterea adevăratei istorii, nici măcar nu aflasem că programul acela de radio era interzis, că nu aveai voie să-l asculţi. Nici n-aş fi înţeles de ce trebuia să fie  interzis. De aceea a fost nevoie, fără îndoială, de multă subtilitate pentru a reuşi să convingi un copil că nu poate să facă un lucru care lui i se părea total inofensiv. Era musai să-i aduci argumente credibile şi să nu-l dezamăgeşti.
     Îmi mai amintesc că tatăl meu nu a vorbit de rău persoana aceea care se numea rege. Rege al României, nu oricare. Iar mie mi se părea  ciudat doar faptul că, uite, exista un rege care lipsea din cărţile cu poveşti. Citisem multe, în mod sigur el nu apărea. Că lipsea și din cărţile mele de istorie, n-am mai observat. Nimeni nu-mi vorbise despre vitejia şi despre măreţia lui. Confiscate, şi una, şi alta, în felul în care i se confiscase tot. Iar de povestit, tatăl meu mi-a povestit foarte puţin despre el şi nu-mi mai aduc aminte ce. Poate că nici el nu prea ştia, avea doar opt ani atunci când regele fusese izgonit din ţară. Prea puţini pentru amintiri. Iar la şcoală, bănuiesc, nici el nu învăţase despre suveran. Aidoma mie şi generaţiei mele, tatăl meu şi generaţia lui, precum şi alte  generaţii care au urmat nu primiseră informaţii decât despre regi din vechime şi despre alţi domnitori care trăiseră cu veacuri în urmă. Presupun că nici manualul lui de istorie nu pomenea şi nu vorbea de bine decât despre suveranii care se pierdeau în negura vremurilor suficient de mult şi îndeajuns de sigur încât să nu prezinte nici cel mai neînsemnat pericol pentru diriguitorii timpurilor noi pe care toţi le trăiam plenar. Să nu le ameninţe, în nici un fel, poziţia. Dar, se vedea treaba, nici tatăl meu nu avea nimic de împărţit cu regele exilat, fiincă vocea şi atitudinea paternă nu exprima nici supărare, nici furie. Nu-mi amintesc ca tatăl meu să fi vorbit atunci despre proprietarul acelei voci necunoscute, exclusiv radiofonică, ca despre un duşman. Ştiu foarte limpede că n-am detectat nici un fel de înverşunare şi nici măcar o dojană în glasul lui. Mi-a spus numai, fără să-mi solicite asta cu cine ştie ce autoritate  - deşi, în general, era deosebit de autoritar -, că pot să ascult postul de radio la care auzeam vocea regelui uneori, interdicţia fiind numai aceea de a nu comenta  cu alte persoane ceea ce aud. Iar eu nu ştiu nici azi dacă indicaţia venea  de sus sau chiar de la părintele meu care o fi găsit, în felul acesta, o cale să mă ocrotească. Pericolul, de altfel, nici nu prea exista. Neînţelegând mare lucru din ceea ce îmi transmitea vocea regală, uitam curând  de nevinovatele activităţi clandestine şi  de regele  fără chip, învăluit în mister.
     Drumul de atunci, când pentru mine regele nu era decât o voce a unui bătrân pierdut în lumea ce-mi părea fără hotar, şi până azi, când, oricum, lumea mi se pare mult  mai mică şi nici hotarele nu-mi mai par de neatins, până azi când regele pe nedrept surghinuit, regele  ţării mele şi al meu este, în ce mă priveşte, una dintre cele mai credibile şi mai fascinante personalităţi ale lumii noastre, un reper autentic într-un spaţiu aproape lipsit de repere, a fost lung. Şi, fără putinţă de tăgadă, convingerea mea de azi se datorează şi poveştilor de neuitat, cu adevărat nemuritoare, care mi-au fascinat anii copilăriei şi care mă făceau să-i iubesc sincer pe bătrâneii aceia inofensivi care se numeau regi sau împăraţi. Împovăraţi, în postura de taţi, de o sumedenie de probleme, aşa cum erau toţi oamenii de rând. Se chinuiau, şi ei, sărmanii, să scape de două dintre pietrele din casă. Pentru a treia, cea mai mică, ştim toţi, lucrurile erau aranjate, în general, aproape de la începutul basmului. Şi, poate, în aceeaşi măsură sau chiar într-o proporţie mai mare, sentimentele şi atitudinea de azi faţă de suveranul alungat atâta amar de vreme se datorează cuvintelor şi atitudinii tatălui meu care nu avea, în îndepărtata mea copilărie, nici un război personal de dus cu regele nostru pribeag şi urgisit. Un rege care, într-un mod de-a dreptul bizar şi descumpănitor, vorbea la radio. Cu speranţe şi cu năzuinţe pentru ţara de care nu-l despărţeau, de fapt, nici foarte multe mări, nici foarte multe ţări. Doar  lacătele care o ferecaseră şi zăbrelele care o împrejmuiseră.
              Fragment  revizuit din volumul memorialistic « Între perfectul simplu şi perfectul compus », editura ELiteratura, București, 2013