VITRALIU AUTUMNAL - ȘI IERI ȘI AZI, COPIII

*
Copiii, în cântările cu jocuri pe amurgurile în turcoaz,
de-atunci, roind și-acum, în trecere prin locuri tăinuite
cu îngeri serafimi, învolburând zenitul în frunze ruginii,
cu Pan, pândind pe nimfe ziua, sihlele păzind,
i-asculți, cântând din syrinx turmelor de cerbi și ciute...!
*
Și azi, petreci cu ei în cimbrul bolții toamnei, un recif
din zorii de sidef ai mărilor cerești smaralde-n văluriri
și țeși cu fir de sânge gros de aster, Lyrei, lungul voal
pe cerul adamit lazur, viole flori, în ametist regal,
covorul limoniu al vieții tale-n sfinte albăstrimi...!

*
Copiii, zei, valsând lumina zorilor spre ne-nceput,
tot dreptul cerului imund, și azi, al lor, să-l afle lesne,
vrăjiți de-un îngeriu veșmânt, de necuprins desprinși,
cum norii trecători ce trec prin recile zăbrele,
roiesc zenitul în surâsul de pleiade pe muntele Cyllene...!
*
Sunt și-azi copii, prea mulți săraci, de foame ofiliți 
cu lacrimile ce-și preling șiroi din mucezite pleoape, 
ținuți la gard, în blidul sorții să-și cerșească viața, 
în toamna ce- și îngroapă ruginile în vii și în grădini, 
și-n visurile lor la ani de vis își mântuiesc speranța…!



 SĂ VII, IUBITA MEA DIN ANDROMEDA

*
Să vii, eu, cu cerneala sidefie-vie a iubirii tale,
din călimara vieții mele am ținut să-ți scriu
pe jumătatea inimii ce-am despicat-o stea
cu har să-mi cazi, în sângele de-atunci să-mi vii…!
*
Iar dacă vii, îți voi purta pe brațe-n nopți ființa ta
pe sub castanii pregătiți să-și ningă frunzele
lor ruginii pe toamna drumului, prin serile târzii
să vii cu duhul crist al primei noastre întâlniri…!
*
Și dacă vii, la mine de ajungi, din clusterul de stele,
Veneră-ți sorb fiorii calzi de „alfa-stea” din Lyra,
în ei să îți ascult glasul divin, să te revăd frumoasă
pe-aleea rozelor, rămase pentru tine înflorite…!
*
Să vii, ca să-ți înviu iubirea, iar cu balsam de roze,
Tu, să-mi învălui sufletul cu blânde vindecări, să vii…, 
te-aștept cu calde sfinte amintiri, în care încă cred…,
să îmi oferi trăirile-surâsul tău-al primei întâlniri…!
*
Să vii cu duh din gândul cel pe care l-am zidit atunci,
să mi-l întorci în toamna mea-lumina ta fierbinte-,
pe valul razelor, din Andromeda, alfa-stea, să vii,
să îmi reverși topazul flăcării iubirii în…cuvinte!!!


ÎNTOARCEREA DE PE CALEA NEFIINȚEI

Da! Întoarcerea în toamna ta la arhetipul copilărie, acea viziune culturală
jungiană și proustiană,constituie primordial creației cu esențele, energiile și
forțele unor oportunități cultural- metafizice proprii eului poetic, eului
uman-cultural arhetipal. Este acel EU pe care copilăria îl vibrează ființial,
îl pulsează și sustentează existențial, ținând entivul tot mai departe de
 regatul neființei! G.A.
*
Nepăsător, de Ne-nceput adânc pătruns,
curtat de dor și de înșelăciuni,
te prinzi în leagăn șarpe azuriu, de cer
și vrei a fi stăpânul axei libere a lumii
în zarea erelor, pe care nu le vezi cum pier…!
*
La Ne-nceput tot urci, să-l tot cobori…!
Cu vreri-nevreri în duh rotunde-n plaiuri,
pe crestele la trupul crisei amintiri…
Pe drum, în jocul tău cu libertatea lor
apui și tu o stea recif, în tot al lui cuprins…!
*
Rămas în nesfârșita fire-a toamnei reci
făclia eritrină a sângelui carnal, cu har
ești așteptat sub cruce-n zbor de heruvim,
în game de lumini, din care-ai glăsuit,
magneticul fluid în singular și-abstract….! 
*
Nelocul locului ți-l încojori, bătrân zelos,
iar clipele-ți împarți cu ultimul răvaș
la jumătatea cerului cel nevăzut, rămas.
Ca să renaști în el, zâmbești icoanelor
tăcerii raiului cu rotunjimi albastre…!
*
Pe zori, să îi trezești din dulcele lor somn,
resorbi avid din vlaga sânilor de stele caste
și la Neînceput, de trecere păzit, revii
sub râna cerului, în vălu-i boraciu, 
cu freamătul dorinței astrei alabastre…!
*
Să poți visa la zarea sidefie a ultimului drum,
la îngerii copilăriei, care n-au murit,
tu, îți trimiți clepsidra rece-vidă la-ntâlnire…
îi muți, din loc în loc, nisipul tău de mort
și-n nicăiri și-n tot, cu har divin, în rugă…! 
*
Și-atunci, poți să încânți, bătrân, stele zeițe
un razvrătit, poți să îți porți povara vieții,
să poți visa, din nou, la tronul Ne-nceput,
la armoniile divine, iubirea-ntru credință,
să îl cuprinzi pe Totul Necuprins, în duh
*
cu toate viețile abstrase Marii Neființe…!


 NUNTA CERVIDĂ CU CENTAURY- IMAGINI AUTUMNALE

*
În largul poienii din pădurea albastră,
la izvoarele serii colorate de toamnă,
cerbul, plin de trufie, în inima turmei-
un arcaş dibaci al coroanei tenebre-,
adulmecă bolta, suflarea- şi aprinde,
săgeată cu vârful de sceptru se-aruncă,
ia stelele-ciute în coarne şi cerul la fugă..!
Arborii frunții regale îi freamătă-n vene…! 
*
În haită, din cornul de Lună desprinși,
de vânt îndemnați și-nspre pradă trimişi,
câinii Proserpinei pe cerb îl aleargă,
de ciutele-stele-l despart și pe zare-l alungă,
colţii: raze-i înfing în coapsele-i albe,
gambele-i sfâşie; stele șiroaie în salbe,
copitele-i în iureș fulgere scapără
și sângele serii îi curge de sub chişiţa neagră…!
*
Un astru de zi, din boltă apus, sub stei alunecă,
din clusterul toamnei în Cefeu se prăvale
cu o ultimă spasmă, în ultimul muget 
și suflarea și-o curmă sub stânci andaluze…!
Departe rămase, cu vrerea mare în ele trezite
de urletul apelor în sângerânde smaralde,
ciutele-stele își sorb plăceri din ale nopţii izvoare
și pe pajiștea serii pasc al zilei crepuscul...!
* 
Cu liniștea nopții, îl petrec pe cerb în uitare,
în alte valuri de raze, stelele- ciute se scaldă,
se- adapă și se împreună cu al nopţii Centaury…!
Din mersul unei singure bolţi își pasc zorii veciei:
în vreri, flăcări de sânge galactic, dianic aprinse…!
- E-n poiana stelară logodnă cu Centaury, cervidă 
şi e nuntă-n tot cerul, în toamna târzie…!
E un rai de plăceri: poiana albastră-a luminii…!


PĂCĂTUL EDENIC

*
Numai în edenul păsărilor golașe, fără aripi
iese din găoace, în ritmice zbateri,șarpele
decăzut din zbor, agonic, în magnetică cădere, 
aproape sugrumat de plasa rece a toamnei
paianjenilor, urzită-n colțuri cu flăcări de sânge …
în târâș,el ignoră căderea clipelor cosmice...!
*
Raze edenice golaşe izvorăsc răstignite lumini
de ferestrele catedralelor reci, ispitele mari
ale îngerilor, cei crezuți păzitori de mistere
în maternităţile libere de lumină și devenite
neîncăpătoare mamelor: Eve înșelătoare
ce-și dezvelesc copiilor tainele adamice...!
*
Genele subțiri ale șarpelui-pui picură razele 
zării sidefii-paradisul edenic în tăcute șiroiri- 
lacrimi de sânge-n revărsări calde și blânde-:
limpeziri de dureri ale facerii îmblânzite-n cuvinte:
e un limbaj stemic al cobrei cu duh mirific, 
cea deslănțuită-n dezmăț și șireată-n neluptă…!
*
Și, tot în cuvinte stăruiesc ploile lungi şi calde 
cu fluturii verii, dese și reci de septembrie,
căzute în trâmbe crise-ntr-un décor apollinic…;
Rodosie, trasă pe șarpe e pielea-pânză de flăcări
cu har demiurgic, în duh de ispită sfințită,
de omida vechiului păcat ciuruită… Dorit
e fructul din pomul oprit, în al toamnei Eden…!


CREPUSCULUL FIRII

*
Magnetic ax de tron ceresc,
porți rugul violet al Firii
căzut în cer, trezit de vreme 
cu dangăte în vreri rebele,
îți tot întorci restul din rost,
copilăria-n tropii toamnei…! 
Tremole stele-ți cântă-n greieri…!
*
Cuprinsul de prasen al zării-
ți-l colorezi dens cu poeme…!
La anemone, ne-nceputul
l-arunci sămânță-n sol veneric
și-ți joci cu lutul sufletul:
plăceri cu rod din re-nflorire
pe pajiști de anatas, mistere…!
*
Cu patimi reaprinzi în roze-
lumini în depășiri pe treceri-
galanthe crise…din amurg…!
Din muguri, izvodind iubiri,
Flori, în buchete de nelinişti, 
tot cerul din clepsidră-l verși 
peste oceanul apollinic…!
*
Damnat, în legea grotei firii,
împrăştii umbrele-i, zâmbind
la crinii cei robiți, pribegi…
În insomnii de mult aluneci
în raza duh, să-i furi adâncul 
și Firii i-l oferi, pe schimb, 
la întâlnirea cu mormântul…!
*
Ca toamnei să îi fii prezență-
împarţi din vreri doar necuvinte:
plăceri, ce ştii să le închini
icoanei vii… din stânci..., revii
secundei să te închini,
aprinsă-n candele-nvechite:
simțirile-i tot mai fierbinți…!
*
Tu, demiurge, stăpân pe astre,
în tron te-nvârți să-ți tot aduni
tot alte lumi din galaxii…!
Amurgul ți-l cobori în Fire
cu pace-n suflete trudite
și-n jur îți gravitezi tot cerul, 
cu-n ne-nceput să-l reînvii…!


 EPISTOLĂ SCRISĂ CU LACRIMILE TOAMNEI

*
Sub negurile de pe culmile Vârtoapelor,
de pe stâncile înnegrite de fulgere,
diavolii, coborâți, povestesc până târziu
cu colibele vechi, pustii ale jinarilor,
despre nelimita toamnei, black-hoole-uri,
despre turmele, curând coborâte la Gugi
de pe pajiștile în anatas-astrofiliu, din Tâlvă,
Tu, cu ploile mărunte de toamnă, îți scrii
pe colțuri de stânci, ideile, siluindu-le…!
 *
Scrii de pe locurile de unde împărăţesc
pajiştile albe-verzi ale Tomnatecului, 
cu tot neînceputul lor în crestele Măgurii,
vara, mioarele, acum magice, stelele!
Scrii de aici, chiar când dinspre Tâlvă
bântuie în târziu mirosul sălbatic de lup,
cel răspândit de vânt peste ţancul pustiu,
înnegurat de Tăul de sus al Şugagelor,
ce în clipe procreaţia o sfâșie și reneagă…!
*
Când, în țipete, din mirajul înălțimilor
vulturii bărboși, monahi la altarul cerului
coboară apusul sub stânci, să apuce 
din hoiturile caprelor prădate de lupi…!
La Vârtoape cobori din culmi abisalul,
înfipt în cerul Tomnatecului sinistru,
la sălaşele pustii pe văile adânci, în nopţile
la care cerbii Lebei adastă și rumegă
în tihnă, în cercuri, semnele primăverii…!
*
Ai rămas să scrii, de aici, unde ai descoperit
cristalul opal al luminii Lunei solitare
cu limpezirile cerului din ultimul apus….!
Și, scrii de aici, la privirile vântului în surle,
şuierând printre crengile rupte-demonii
cu picurii mărunți-lacrimile toamnei,
învăluind stindardele înalte de pini,
doar a învăța zborul lor spre înalțimi…!
*
Toiagul alb al orbului, Tu, de aici îl porți
pretutindeni, în oricând, plăsmuind coroana
de foc încinsă cu arabescurile primei filosofii…!
De aici îl porți, din munții Vârtoapelor Jinei,
în care ajuns și ai căzut, ca într-un păcat,
înzăpezit în solitudine, să scrii, de aici
cu semnele toamnei, să-ți scrii gândurile:
epistola vieții stropită cu lacrimi de toamnă…!
 

VISUL MARGARETEI SAU ISPITA DIN BUCHETUL STELAR

*
Lui, îi apare în cale nechemată, Ea, noua ispită
și îl cuprinde cu brațele- i de adânci ne-nţelesuri,
chiar atunci când pe irişii gândului se reaprind
și petrec libere, spre neînceput, hematice astre
într-un răsfăţ faustic al nopţii valpurgice...!
*
Ea, îi pregătește prologul faustic - visul Margaretei -;
simţul i-l testează, tot dezvelindu-i  orgiastic,
câte una, formele libere în marş nupţial, lui,
în oglinzile opale- de cristal, ea-i arătă, câte puțin,
din chipul angelic, doar surâsu-i căzut în ireal…!
*
Însăși Ea-și zidește dorința de nemargini și-abisul...!
El începe să caute adâncimile, cu setea magului
iubitor de implozii galactice- siderale stelare…
Ea îi pune petale violete-în turcoaz pe frunte,
mărirea, spre a-i pregăti lui, amvonul albastru…!
*
Apoi, îi desprinde în cântec de toamnă, sufletul,
cu simfonii de Haydn: armonia rozelor alb-carmin
pe bolțile reci de grelele lui neliniști, în ritmuri...!
În concertul Unirii, și El, la pianul stelar,cântând
Ea-i ascultă uimită, din “Aida, Marşul triumfal”…!
*
Din amvonul christic, El îi admiră déjà vu umbletul,
îi îndepărtează de suflet, cândva fierbinte, trupul
şi i-l plimbă pe Calea Novei reci, din „Cygnus”...!
În loc de cruce, îi pironește privirea-n cuvinte:
tainele din imperiul iubirii: arcul lui Artemis…?!
*
Din clarul mileric în magnetice rotiri ale Selenei,
nu dovedește decât culesul de margarete târzii:
fulgerele criso- berile ale toamnei în iureșul sângelui -
peisajele andaluze de pe irișii cuvintelor ei:
astrele roz-albe și efemeride, toate înflorite pe Hău…!
*
Da! Din clusterul stellar abstrage, doar „Lebăda”, El:
„polenul” cel cald și umblător pe un stigmat de vise:
iubirile margaretei înflorite, semințele ispitei sale din cer!



 RENAȘTEREA DIN TOAMNĂ

*
Cu puteri de veşnicie,
în misterul toamnei tale,
lângă „stele”, pe-al lor drum,
demn de-alesele simţiri ,
te întreci în zbor cu clipe
ce își scurg  în van, fiorii
şi-ți urmezi spre ne-nceput,
calea cerului livid…!
*
Bat Eriniile reci în poarta
inimii. Deschide toamna…!
Intră, în delir, Fortuna,
firul vieţii să ţi-l rupă…!
Paseri trec, în zborul lin,
bat în țărmul vieții tale,
să-ți  îneace în tăcere,
viu- pământul tău fluid...!
*
Cornul safic mereu sună…!
E-al Dianei şi-ţi răsună
gândul dezlegat de şoapte,
strălucirile din noapte…!
Din icoana veșniciei,
îngeri albi, în jur, plutind,
cu-al tău dor, toamna  îți cere
din ea să renaşti deplin...!


 PRIN GRĂDINILE TOAMNEI

*
Ai strâns în braţe lazurul sidefat al zării,
dar şi mijlocul cerului axiniu-emerald
pe toamna ta, pe care  ai transfigurat-o 
în liniștea nopţilor cu evantaie de stele
ce-și cern tristețile din ale serilor umbre ...!
*
Pe Soarele, în travertin, de atunci îl dezbraci
uşor, ca pe un copil cuminte, visând începutul
și cu privirea-ți de corindon, zâmbindu-i,
îl  învelești, într-un linţoliu gros de neguri,
în trecere prin grădinile reci ale toamnei…!


 DORUL APRINS DE VEŞNICIE

*
Furtunile grele, de atunci le tot alungi,-
destrămând timpul tău din netimpul
negru – albastru al celestinei păduri-; 
azurul borangiu l-ai acoperit cu roze,
toamna, cu văluri de săruturi parfumate...!
*
Din munţii emeralzi, pe liniştea serilor,
în corul erelor ajuns, cu Chaterton
şi cu muzele lui ai învăţat, lângă mare,
din flaut să-i cânți, alături de izvoare,
cu multă dragoste, titanidei Thetys ...!
*
Ai ars în inima zeiței necuprinsul marin:
sângele neînceput din silicea recifului-
un alt cuvânt sfinţit cu argilii armonii:
sonanțe ale fericirii în gamele undelor
din cerul toamnei auzite în început…!
*
Mereu, în plutirea nisipului din astre
i-ai vibrat în recele turcoaz din adâncul sidereal...
Uşurinţa în zbor ai prins-o de atunci,
de la păsările cu aripi de flăcări învrăjbite,
obosindu-ți toamna în zborurile lungi …!
*
Tu, nicicând nu ai abătut naiadele -
surorile tale regine, de la noile izvodiri:
pâraiele repezi, în jasp, sfen şi crisoberil
fulgerate de cer le-ai slobozit și condus,
 în cântece triste, printre stânci...
*
Melodii vibrânde pe portative de stele,
alături de ele, de atunci le tot murmuri, 
neînceputului să-i storci lacrimile, 
spre a le vărsa peste tot, alt început…:
în graiul luminii e dorul de veșnicie aprins...!


DIN LIMITĂ, NICICÂND NU POȚI SĂ PLECI 

Cât pământească e a ta cădere
în suferință, vie, în culorile iubirii;
când toate câte sunt n-au preț,
tu, cel pătruns de-al poeziei ritm , 
fii bucuros... ai fost, ești și rămâi
un trecător prin vămile de foc cerești…!
*
Pribeag în suflet, abisal în gând,
și mântuit de plâns, neobosit în rugă,
de-ți vrei ieșirea din vâltoare,
cu tot ce-ți vine spre-mplinire,
bați căi pe creste și străfunduri...! 
Din limită nu poți să pleci...!
*
Cât stele-ți mușcă din plăceri, avide, 
dar poți ieși din al lor eu,
palatul din ruini ți-l poți zidi ușor…!
Cât sufletul ți-adie lin și demn în fire
și-un ne-nceput îl ții în rost robit,
....poți să te-ncrezi în nemurire...!
*,
Pe hăuri, mag, îți limpezești misterul 
cu necuprinsuri albe, de ninsori,
stăpânii tăi ți-s îngeri serafimi pe cer,
pe flori, verduri și galaxii stelare,
pe vii și morți, pe poezii, vestale 
și pe al surâsului fecioarei...!
*
Să nu speri, dar, în lutul tău alt ev, de foc, 
lumini, din cerul care tu nu-l vezi…,
la care lesne să ajungi, nu poți…!
Fii bucuros că flacăra-ți rămâne
prezență vie-n osemântul firii…:
substanța-n trupul veșniciei…!
Din limită, nicicând nu poți să pleci…!


 ÎN VESMÂNT DE TOAMNĂ

*
Sufletul tău petrece cu toamna în bal,
fascinat de frunzele căzute pe caldarâm,
cu magia abundenței de ruginiu,
duhul stelei de argint, din găvanul Lyrei…!
Înduhovnicit, cu haruri divine devii
magul împovărat cu trupul imaculat,
 în buchete de zinii roze și dalii violete…!
*
Tiptil, tiptil, din măruntaiele lutului tău, 
extragi sufletul curat,colorat în oliv:
un material gânditor, cu vise- vedenii,
ce-ți poartă lumina oaselor, încă încărnate, 
în care eternul ți l-ai încremenit-
stânca sfântă- patul tău de mormânt,
cu blestemul lutului din nobil cuvânt…! 
*
Ești euharistic și crescut mereu în slujire
cu rodul însuflețit din lutul adânc,
îmbrăcat în gri, cu lințoliu de toamnă,
te trezești deseori din nesomn neîngrijit,
purtându-ți prins numele tău
de sufletul melancolic îmbrăcat
cu veșmânte umede, reci și ruginii…! 
*
Da. Oasele îți păstrează sufletul în duh,
pe care o ploaie nicicând nu-l va umezi
și, ca într-o sărbătoare regală, în alai pornit
oasele tale slujnice îți poartă duhul sfițit, 
prini anii care te aleargă în toamnă, 
îmbrăcat în lințoliu de gală: sufletul
tomnatic,pârguit  în turcoazul serilor…!
*
Cu fața galbenă și buzele de spumă
pe oase de stâncă îți stă chipul tău viu;
e-nconjurat de prințese fecioare!
E îmbrățișat și iubit, dezinvolt în vecii…!
și îți bate în poarta inimii de piatră,
într-un etern festin palatin,toamna bătrână,
 înveselindu-ți în oase, etern, sufletul…!


 CÂNTEC  MELANCOLIC DE VIOLINĂ

*
Pentru oricine, sensul lumii  e mereu în bolire
și nu-l poți  vindeca decât cu romanțele Lunei,
rodindu-ți limpezi stări, în slăvi demiurge,
o altă iubire, pentru o altă toamnă târzie…! 
*
Împlinește-ți trupul, cu aceeași metafizică,
cu suflet-duh în trupul din toamna târzie a tăcerii
și cu vântul liturgic, din coarda arcușului violei,
împletește-ți cu străjnicie scara infinitului…!
*
Îți vei odihni veacul la umbra smirdarului
și vei pune zăvor de smirnă pe durerea din suflet,
din lacrimile risipite cu dragoste, în plânsul iubirii,
vei culege trandafiri vieții lungi trăite de tine… !
*
În adieri de iubire, cu vântul liturgic e o violină
ce-ți cântă melancolic, toamna, precum Phoebe,
în slujba celestă a trecerii tale, monah bătrân
mâhnit de huma din chinul lung al vieții…!
*
-Tu, cel ce mai  trăiești văratic în suflul Silfului,
caută-ți mereu rosturi pentru tot altă toamnă,
o violină să-ți concerteze desacralizarea trupului
de marea flacără a ta, tot mai plăpândă, în suflet…!


CASCADE DE NELINIȘTI

*
Netemător de boli și de înşelăciuni
într-un apus cu răsărit turcoaz de stele,
nepăsător te vezi, de neștiut simțit
efebul ajuns clawn, cel răsafăţat și-aprins,
orbit de duhul vrerilor sirene…!
*
În nicăiri, dorind, poţi lesne să ajungi,
sedus, amorezat și- mbărbătat de raze,
de zorii erigini, de ne-nceput aprinși…
Oglinzile de cer pe frunți de valuri realgare,
în ruginiul toamnei tale le deschizi…!
*
Zori sidefii pe zări îți nasc și îți trezesc 
dor mare de neînceput, căzut în al lor iureș,
cuprinsul duhului în sine îl frămânți,
i-adulmeci vlaga din sfârșitul vieții,
pe locul altui cer îl treci, iertat de umbre…!
*
Cât de netimp și timp, învăluit, îți pierzi,
din al ferestrei toamne, cerul tău cărunt,
cu reci rugini-amurgu-n anotimp căzut,
izvoarele îți clipocesc pe văile adânci
și  viața-ți rostuiesc, cascade de neliniști…!



 SĂ-ȚI RĂMÂNĂ LÂNGĂ TINE,TOAMNA

*
Cu toamna învelită-n bronzul ruginiu,
în taină-ți mor de multe-ți gânduri,
sub Luna argintată, ofilite flori…!
Le-atingi cu o selenică și unică iubire,
le porți pe brațe-n paradis, le cânți…;
Când le cuprinzi în sufletul tău cald 
îți dau balsamul flacării mocnite…!
*
Livezile îți gem de rod pe ramuri de lumini
și nu-i, nicicând timp liber de tăcere,
cât stelele în noaptea ta își ning
potopul razelor pe-aleele pustii
și-n sfichiuiri de vânt și în suspin, 
vuiesc piramidalii plopi bătrâni, ca o pădure,
puterea minții tale, poftele carnale,
chiat toamnă, fiind, nu ți le poți opri….!
*
Că mască-ți pune, de trezvie, fața în zbârciri
cu ochii cei rotunzi, de zâmbitoare stea…
Cu sufletul regal,de stele-nzăpezit,
devii un un cântăreț angelic de iubiri selene…!
În parcul cu verduri și parfumate flori 
revii din catacomba nopții tale-n lume, 
de vorbă stai cu frunzele limone-obosite 
și vârsta ți-o ascunzi în paradisul lor…,
porți sufletul de jar al toamnelor iubite…!
*
Dar, tot credul, cu gândul la-nălțimi,
o față-ți zâmbitoare împrăștie iubire… 
Cu amintiri copile te-mbrățișezi în seri
și le săruți pe față, pe frunze tremurânde…!
Porți anotimpul tău prin mălăiști,prin vii,
la Han îl duci să-i savurezi licoarea…,
de patimi timpurii și-acum cuprins,
tot lângă tine, să-ți rămână toamna…!


ÎN VESMÂNT DE UMBRE ȘI LUMINI

*
Lui nu-i păsa de colindul frunzelor
ruginii- cu multă dragoste, cântând
misterele în note hiacinte- cuvinte, 
de vântul strecurat pe-aleile din grădini,
în poala crengilor cu mantia de foc stelar,
într-o cristică sfântă și tainică slujire! 
 *
Nu-i păsa că seminţele florilor scuturate
 pe trecerea Lui lesne se înlumină,
în zboruri fluorine, cu umbre magice: 
fluturii roşii, albi și albaştri din pajiști,
cai verzi gânditori din herghelia toamnei,
galopându-ți simţirile de flăcări spre templu…!
*
Îngerii, în vesmânt de umbre și lumini,
la soborul frunzelor cu limonii striații, 
îți  însângerează viața, cu grele melancolii  
și-ți roagă iertarea, din cartea cu rugi,
precum păcatele brândușelor cyanice: 
temple ale toamnei, resfințite-n nopțile lungi…!


  INTERIOR AUTUMNAL 

*
E o zbatere  a cerului în roiuri de lumini 
antofilii  pe un covor de purpură,
în nopți sălbatice, melancolii ucise…
iar tu, în limoniul toamnei tale zaci, 
cum mucenici livizi pe vetrele încinse…
* 
Magnetic ești în neuitări și-n vreri
și-ți spânzuri, încă vii, dorințele copile:
păcatele-n iertări de pomenire…,
Și sorbi avid dulcețile licorilor prelinse 
doar din potirul areniu al frunzei...!
*
Porți gândului ceresc-argilica sămânţă
cu firea ei, cuprins de-o febră demiurgă, 
din ea ca să răsari mileric, rug încins
cu meristeme-prinse semințe în Cuvânt: 
de axa crugului în flăcări, arcuită…!
*
și, ca din fluviile de surâs ani s-aduni
granate zării axinii, iar firii celestine 
să îi culegi podoaba sânilor de plumb,
șiroiul lung de lacrimi limpezite, scurse, 
grimasa nopților în anatas, senine…! 
*
Știind că al Driadei vis e din Neînceput, 
cu vântul colţuros, pe umerii de Sfinx,
izvorul toamnei tale, în râvna-al stăvili, 
ascuns în al tău osemânt, de toamnă,
în neguri, vrerilor, tu le ucizi trecutul…!


 ÎN FIREA FILOSOFULUI 
*
Chemat întru a sa ființă, la Păltiniș revii 
să intri-n casa-n care Noica își rostise geniul,
apoi să te îndrepți spre schit, la El, să-i spui
că-n hruba ce și-a părăsit-o, de pe Dealul Mare,
bizonii, pe pereții (peșterii) pictați, și-acum
îl stăruiesc cu prețul unei vieți stelare...!
*
La locul lui de veci, la schitul sfânt, te urci
să sapi cu vlaga peșterii într-o sfințită stâncă,
să-l vezi cum stă cu fața-n-spre altar de cer, 
imperial, la cap cu Tricolor, veghind tăcerea,
încoronat de flori, de buxuși și smirdari, de brazi,
el limita-și trancedende prin abisale gânduri…!
*
Să cânți, aici, cu El și maicele-n evlavie și har
în cor de binecuvântare cu autumnal ecou,
când toaca-l retrezește, clopotele-i cântă,
primind , la schit pe cei ce dealul urcă-n șir, 
veniți aici din locuri de neliniști și necaz,
râvnind la o solemnă, sacră, preoțească rugă...!
*
Cu el, să cânți la cerul albăstrit de El, în El,
și să-l revezi în bolta-n care ți-a premers-o,
cât lumânări cu rosturi drepte ard și-n veci emerg
în ființarea Sa, oglida ta pe cerul lui o țeși...!
Revii la Schit, pe al său chip să-ți altoiești destinul
și șă-ți strecori din Haos, l-al lumii Univers,
*
trăiri de parmenidică și cosmică lumină...!
Schitul Păltiniș, Sibiu,  2021

 SILFUL SIREN AL TOAMNEI 

*
Să o subjugi, îi răstigneşti ușor 
fiinţa pe-o icoană-albastră;
i-aduni lumina şi-I furi evul...!
Tot semănând pe cer alt cer,
te creşti în el - tâlhar adamic-…!
*
Tăcerii, mag, i-alergi fiorii:
în vocea plânsă-n noi ecouri…,
galactic silf siren al toamnei,
îți creşti plăcerile de margini
și al ei vid îl scazi cu zorii…!
*
Spre turnul crist când o îndemni
la-alcovul rece-al închinării
din jaspul marmorei selene,
i-oferi cu schimb, iubiri lactee,
însângerâri crude prin vene…!
*
Lumina, tu i-o sorbi din neguri
de nostalgii- o porți icoană,
și o săruți pe pleoapele cuminți,
pe frunte-i roze flăcări să răsară 
şi Luna-n straie chihlimbare...!

Din valuri de topaz, smaralde
le-nşiri pe-ntinsu-i și-l acoperi…
Eşti fire-n ea, tremol în patimi
cu crugul ei în dioptaz, sălbatic,
stea-n galaxii cu chip romantic….!


 ÎN CUVINTELE TOAMNEI

*
Pe malul lacului, în rugă
asculți papura cum plânge,
cum trestii aruncate-n valuri,
la cer, neliniștea-și cuvântă…!
*
În  briza viselor, ea, Luna,
regina bolții peste ape,
pe- oglinzi de lucii, la agape
cu elegantul stârc petrece...!
*
Concert de toamnă ţine Eol
în frunzele de-arin întoarse
cu sălciile, care îşi botează
în luciu, ramuri mlădioase…!
*
De vuiet, paseri uriaşe
lovesc cu clonţu-n stăvilare...,
pornite-s ca să rupă digul
tăcerii vremii, să-l răstoarne…!
*
Din ploi şi vânt, furtuni pe ape
se nasc mereu, lovind în maluri
demoni rebeli, cu vântul toamnei,
horind cu lacul trist, în valuri…!
   


PANTEISM – POEM CU URME DE TOAMNĂ

*
De braţ cu nopţile, rătăceşti printre zile...!
Dianică, Luna îţi urmează calea de mult...
Nicoţiana îşi împarte parfumul cu tine,
cu gândul serenic de lumină, îți dă un sărut...!
*
Printre agherate plăpânde şi tagete strivite,
cu Zyniile elegans dansezi în Copou;
Teii tomentoşi și platifilii, din frunzele ruginite,
îţi cuvântă cu vântul, paideic, sonor...!
*
Arţarii, în sprijin la cer, seryngii fără floare,
pinii înalţi, oțetarii și salcâmii himerici, în plâns,
te privesc cu mirare şi dispuşi de visare,
în al serii târziu te roagă, cu ei să rămâi...!
*
Cu toate împreună, prin corola grădinii,
să-ți petreci şoptirea clipelor, al tău amor,
un prinţ al visării, la întâlnirea din toamnă, târzie,
te pierzi  în Copou, în misterele  Cetăţii de dor...!